Intro
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.
Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
Diana Bogdan - 16 ani (II),
clasa a X-a, Colegiul Național Bilingv George Coșbuc
În familie
Mă îmbrac în rochia mea bună azi. Îmi iau pantofi eleganți chiar dacă nu se văd de volanele rochiei care ating podeaua. Întârziem, ca de obicei pentru că Erika încă își face părul. Când termină, tata își apucă repede sacoul și fugim. Ajungem la biserică și ne strecurăm pe ușă, să nu deranjăm. Ajungem exact la momentul când îl coboară pe Denis în cristelniță. Mama se oprește din doi în doi pași la câte o rudă a cărui față nu o recunosc. Bety îl îmbracă pe bebeluș, noi ieșim, iar ei doi și cu Mircea rămân ultimii. Cori vine către noi emoționată și ne spune să îi urmăm către petrecere. Le luăm cu noi în mașină pe Mamaie și Buni care nu își spun o vorbă tot drumul.
Ajungem la sala de evenimente, iar mama și surorile ei se opresc în față să fumeze. Tata o ia pe Buni înăuntru, iar eu și Eri o luăm pe Mamaie și îl urmăm. Ne căutăm mesele și descoperim că vom sta împreună. Tata se așază lângă Buni, apoi eu, Eri și Mamaie. Intră mama și se așază lângă mama ei și e urmată de Buli și de Cori. Când ajung, Meme și tanti Coca se separă, dar se reunesc descoperind că stau la aceeași masă. Toți invitații ajung încet încet, iar la masa noastră e completă liniște. Toate cuscrele stau la aceeași masă, lucru care în familia Bogdan-Nedelcu-Gavrilă-Ion nu se întâmplă.
- Și ce mai faceți, doamna Angela? o întreabă Cori pe Buni.
- Ce să fac mamă, sunt bine și eu. Foarte liniștit ți-a fost nepotul în biserică. Îmi era și drag de el. Copiii ce fac?
- Ei păi sunt agitați acum, vă dați seama. Bety a urcat acum cu ăla mic poate reușește să îl culce.
- A, păi atunci mă duc să văd să stau cu el să poată să coboare și nepoțeii mei. răspunde tanti Coca și se ridică de la masă.
- Păi cum, îl culcă deja? intervine Mamaie cu o voce înaltă și falsă pe care o folosește numai în preajma lui Buni.
- Hai mă mamă, ce să mai facă acum, că e gălăgie. Și Alex a mea l-a dus pe Ayan acasă și cred că rămân și ei că sunt obosiți. zice Buli.
- Putea să îl lase cu Sorin și să vină și ea că de mult nu a mai trecut pe la mine să o văd! adaugă Meme.
- Hai liniștește-te, cuscră! Că eu nu am mai văzut-o de anul trecut! îi răspunde Mamaie și e întreruptă de Buli care își apără fata:
- Ia hai gata, lăsați-o că are și ea treburile ei. Hai nănuța să mai fumăm o țigară. Pleacă afară cu mama și Cori merge după ele.
La masă am rămas eu și Eri între Buni și Mamaie, iar la două scaune distanță de ea e Meme.
- Cum e la școală, mămică? ne întreabă Buni
- Suntem în vacanța de vară...
Se uită la noi cu o privire dezamăgită pentru că știe că nu poate continua conversația de aici. Totuși, se ferește de o liniște inconfortabilă și vorbește cu Meme:
- Ce bine îți stă părul, dragă!
- Ei vai, mulțumesc! îi răspunde mândră. M-a făcut chiar Buli a mea! Au venit la noi înainte de biserică și am rugat-o să mă facă și pe mine. Ia să o sun pe Alex să văd ce face.
- Cum adică, Bulina te-a făcut? Păi și la mine să nu vină?
În timp ce mamaie termina ultima propoziție, fetele intră, iar Buli aude.
- Hai mamă că tu și așa ai păr mai scurt, ce mai era să îți fac la el? Ai venit la mine la vopsit acum două zile.
- Lasă că și așa... tu faci așa mereu, da? se supără Mamaie.
- Mamă, te rog, nu începe acum. intervine repede mama.
- Hai lasă-mă și tu că știi exact despre ce vorbesc, da? Că și la nuntă la tine la fel s-a întâmplat!
- Te rog, Mariana, să nu începem aici că nu e momentul potrivit. o întrerupe Buni.
- Ei, dragă, dar ce? Să nu îmi zici că ești încă supărată... îi spune Meme.
- Ei și tu acuma! i se răstește Buli lui Meme.
- Ia lasă-le, Buli! Să vorbească! Că mă și enervez deja. Trebuia să coboare și soacră-mea... spune Cori ultima propoziție încet, cât pentru ea.
- Nu, că nu mai zic nimic acum. Dar nu o să uit niciodată că te-ai băgat peste mine, da? Să știi! spune Mamaie cu ochii aproape în lacrimi.
- Ei hai acum! exclamă Meme dându-și ochii peste cap.
- Mariana! Știi cât m-am supărat atunci că ai făcut scandal la copii la nuntă! Nu începe și acum, a spus Buni, dar a fost întreruptă de tanti Coca care tocmai cobora.
- Aaa adică v-ați pus pe ceartă? Păi da, Meme, că doar nu te pui pe scaunul de lângă mireasă, ăla e scaun pentru mama miresei, da! Nu mă bag eu defel, dar și tu, Mariana! Că rămâi supărată!
- Ia gata! Păi sunteți niște doamne! Vă rog să vă calmați! spune mama.
- Păi cum să mă calmez, Lauri? Că toată nunta nu te-am văzut... mamaie plânge deja și îi ofer un șervețel.
- Dacă mă simțeam bine, cuscră, ce să fac? Am uitat! încearcă să se apere Meme.
Se lasă puțină liniște, Bety și Mircea vin către noi:
- Cum vă simțiți doamnelor?
- Aaa păi cum, acum și Bob e doamnă?, spune Cori arătând către tata și toată masa începe să râdă. Mircea se așază lângă mama lui, iar toată atenția se mută către el și ne povestește despre Denis.
Ce mi-au zis oamenii să schimb la mine
La 8 ani, îmi spui, mami: "Dar mai schimbă și tu tricoul ăla... Nu ai mai ieși din el... Și nu te ascult. Rămâne tricoul meu preferat pe care mi l-a adus tati când a fost într-o "misiune", adică, de data asta, în Danemarca. E albastru cu Snoopy și nu arată a ce primesc de obicei, rochii roz. Îl port până nu îmi mai vine.
La 10 ani, îmi spuneți, părinți: "E mai bine dacă te muți acum pentru că o să îți fie mai ușor în clasa a cincea", iar eu mă apuc de meditații și mă pregătesc cât pot să reușesc să mă mut din școală pentru ce îmi spuneți că va fi "viitorul" meu. Îmi iau la revedere de la doamna învățătoare pe care o văd ultima dată atunci și încerc să mă apropii de cea nouă. Tot la 10, îmi spui, noua doamnă învățătoare: "La mine în clasă nu scrie nimeni cu pilotul". Eu o pun pe mama să îmi caute nu unul, ci două stilouri noi pentru că îmi spui că trebuie să am unul "de rezervă.
La 12 ani, îmi spui, mamă: "Nu mai lăsa fetele alea să te afecteze. Prefă-te și tu că nu s-a întâmplat nimic", iar eu încerc. Chiar încerc să le răspund celor două fete pe care eu le consideram lumea mea ca și cum nu m-ar fi rănit ce au spus. Nu reușesc. Nu mai vorbesc cu ele.
La 14 ani îmi spui, tata: "Trezește-te și apucă-te de învățat, mai e puțin până în iunie!" Te ascult. Poate un pic prea atent și las vorbele să mă afecteze. Știu că nu mă pregătesc destul. Nu credeam că și voi știți asta. Nu repet mai des, dar când o fac, mă întreb dacă voi face vreodată să fie destul.
La 15 ani îmi spui, Alexia: "Nu simt că mă iubești. Nu simt că suntem bine. Fă-mă să simt că mă iubești." Și parcă timpul se oprește. Eu te iubesc cum știu eu mai bine. Oare cum să fac să fie mai mult? Mă străduiesc 3 luni de zile. Bat drumul până la un alt liceu și vorbim mai mult la telefon seara. O mint pe mama ca să ne vedem mai mult. Nu mă simt bine. Mă opresc și, de atunci, nu mai vorbim.
La 16 ani îmi spui, mama: "Fii mai asumată, dacă fumezi o țigară, măcar fumeaz-o asumat", iar eu mă întreb ce știi. Înțeleg la ce te referi și încerc să scap de golul din stomac de când nu învăț și iau o notă mică și plec mai des de la ore doar pentru că așa simt. Tot mă simt vinovată, dar parcă mai puțin.
La 18 ani îmi spui, doamnă director: "Cu tonul ăla nu o să ajungi nicăieri. Mai bine ți-ai schimba atitudinea, ai înțeles?", iar eu abia mai aud. Nu mai sunt atentă la sfaturi de genul ăsta. Toată viața le-am auzit. Știu că mi se adresează în momentul în care persoana cu care vorbesc nu își dorește să răspundă la sesizarea mea. Cer doar să fiu auzită. Știu că nu e o nebunie.
La 21 de ani îmi spun mie, în oglindă: "Ai ajuns într-un punct ridicol. Nu îți bate joc de ce ai muncit până acum!" și știu că e serios acum. Mă spăl pe dinți și mă duc la curs. Nu mă bate pe mine facultatea asta. Reușesc să ies din bula creată de camera mea. Mă iert pentru că să locuiești singur e greu.
La 27 de ani îmi spui, veterinarule: "Dacă nu schimbați ceva în rutină, nu se va ajunge nicăieri", și mă trezește. Iau medicamentele pe care mi le dă și îl pup pe cap pe cățelul meu. Știu că va fi bine. Schimb bobițele și le arunc pe cele vechi. Dimineața ieșim la alergat acum. alergăm și seara când apucăm. Vom fi bine noi amândoi.
La 33 de ani, îmi spui, Erika: "De ce nu vii să ne vezi mai des? Te așteptăm oricând, să știi". Și eu țin minte. La fiecare salariu, primul lucru pun bani de-o parte pentru un alt bilet către România. Nu credeam vreodată că o să vreau să mă întorc.
La 38 de ani mă întrebi, mama: "De ce nu îți cauți și tu pe cineva? Îmi e urât să te știu singură". Și îți zâmbesc. Eu știu că nu sunt singură și îți explic și ție. Îți povestesc cum în fiecare vineri mănânc în oraș cu Eva și cum mă aud cu Eri în fiecare zi la telefon. Îți reamintesc de bebelușul meu blănos.
La 45 de ani îmi spui, tată: "Mai bine te lași de fumat! Uite ce au făcut țigările din mine și din maică-ta!" Eu nu îți amintesc că nu am mai fumat din facultate, cam de când ați început voi să aveți problemele astea. Dau totuși din cap și îți dau dreptate.
La 53 de ani îmi spui, nepotule: "Cum de nu îmi aduci jucării când ne vedem cum face sora lui tati?". Și îmi aduci aminte de angoasele mele de la 15 ani. Zâmbesc și îți explic că eu când mă gândesc la tine, nu mă gândesc la jucării. Îți spun că eu te iubesc pe tine indiferent câte lucruri există sau nu pe planeta asta și că pentru mine nu jucăriile sunt ce contează. Te asigur totuși că de ziua ta vei primi mașinuța pe care ți-am promis-o.
La 67 de ani îmi spui, vecină: "Dă muzica mai încet! N-auzi, mamaie?". Și eu îți amintesc că nu, nu mai aud și nu mai am voie să folosesc căști. Nu dau muzica mai încet și îți spun că e singura chestie care mă mai oprește din a înnebuni și că ajută la încetinirea demenței când memorez versuri. Îți spun că vei ajunge și tu la vârsta mea și îmi vei da dreptate.
La 75 de ani îmi spui, vecine: "Dacă ați putea, vă rog, să dărâmați pomul din grădina dumneavoastră căci ne face umbră în curte". Îți zâmbesc, dar îți răspund că nu. Îți povestesc despre cum ar trebui să apreciezi că umbra face ca soarele să nu îți usuce iarba și cât de mult contribuie pomii la calitatea aerului pe care îl respiră copiii tăi, deși știu că deja nu mă înțelegi. Iau câteva lămâi din pom și fac o limonadă. Ți-o aduc la ușă și îți spun că am pus și miere. Îți mulțumesc că mă înțelegi și te asigur că în scurt timp eu voi dispărea și, odată cu mine, și pomul.