Dacă aș fi altcineva decât sunt... / Nu credeam că mi-e frică / Spune-mi ce vezi / În familie / Un drum / Ce mi-au zis oamenii...

 
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.

Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Sunt Julia. Îmi place să mi se zică Juli, Juju. Sora mea îmi spune doar Ju. Îmi place culoarea roșie - am mereu unghiile roșii. Îmi place să merg pe jos. Nu îmi place autobuzul. Totuși, îmi place să merg cu metroul. Îmi place să vorbesc la telefon când fac lucruri, dar nu pe drum. Pe drum ascult doar muzică. Dacă mă suni pe drum, nu-ți răspund.


... prima zi de căldură după multe zile ploioase și reci. Aș fi motivul pentru care lumea, în ziua aia, nu merge cu mașina și o ia pe jos. Aș fi motivul pentru care, în sfârșit, ai chef să te plimbi prin parc. Aș fi motivul pentru care, în ziua aia, ai poftă de fructe sau de înghețată. Aș fi prima zi frumoasă după vremea nașpa și înnorată.


... la 16 ani, că nu mă distrez destul. Credeam că la 16 ani o să fie ca în filmele cu adolescenți. E opusul. Mă stresez încontinuu. Am impresia că îmi scapă mereu ceva. Nu-mi place nimic. Pierd toată ziua și mă întreb de ce nu e cum mi-am imaginat.


Vezi că am crescut? Vezi că nu mai am părul așa de lung? Vezi că mi-am pus cerceii din cutia ta? Vezi că îmi prind părul cum îți plăcea ție? Vezi că mă îmbrac cum te îmbrăcai tu odată? Vezi că vreau să semăn cu tine? Vezi că vreau să fiu ca tine? Vezi că fac orice doar ca să te uiți la mine?


E ziua bunicii. Ne strângem cu toții la apartamentul ei ca să o sărbătorim. Eu, mama, tata, sora mea, dar și unchiul, mătușa și copiii lor. De obicei ne adunăm în formula asta doar când e ziua cuiva. Bunica coace un chec. Eu simt că, în casa asta, se coc mereu niște resentimente, undeva, pe raftul de sus. Ne așezăm toți la masa din sufragerie, aceea la care stăm mereu. Mâncăm.
- Și... cum merge cu teatrul? întreabă unchiul.

Ridic privirea din farfurie.
- Bine. Am fost la două workshopuri și mă pregătesc, ușor-ușor, pentru admitere.

Mătușa își înclină capul, ca și cum s-ar strădui să înțeleagă.
- Teatru? Și ce faci cu asta? După?

Încerc să nu oftez.
- O să muncesc. Joc. Continui. Nu o să fie simplu, dar sunt pregătită pentru asta.

Unul dintre veri râde.
- Adică o să fii șomeră cu aplauze?

Mama lasă furculița jos. Încet. Semnalul ei clasic că s-a terminat gluma.
- Teatrul nu e o joacă. E muncă, disciplină și curaj. Nu toți au, dar toți au păreri, spune, calmă, dar tăioasă.

Celălalt văr înghite repede și adaugă:
- Totuși, poate ar trebui un plan B. Idealismul e frumos, dar lumea nu funcționează așa.

Sora mea, care n-a zis nimic până atunci, ridică ochii din farfurie și întreabă:
- Voi aveți un plan B în caz că, la 40 de ani, vă dați seama că trăiți o viață pe care n-ați vrut-o niciodată?

Unchiul râde scurt.
- Hai, ce-i cu tonul ăsta? Doar vorbim deschis.

Sora ridică o sprânceană.
- Nu, vorbiți apăsat. Dar nu despre mine. Despre voi.

Tata intervine:
- Poate că e singura dintre noi care nu se teme să încerce ceva ce n-a mai făcut nimeni.

Unchiul își drege glasul.
- Toți am avut visuri. Dar viața te aduce cu picioarele pe pământ.

Mama îl privește direct.
- Poate. Dar tu ai lăsat viața să decidă. E o diferență.

Miroase a parfumul bunicii cu iasomie și a lucruri nerostite.
Bunica nu zice nimic. Doar ne privește, unul câte unul.
Apoi zice, încet, aproape ca pentru ea:
- Când ești tânăr, toată lumea te întreabă ce vrei să devii. Dar nimeni nu te întreabă ce ești deja.

Poate că ea știe răspunsul.


Mă trezește tati, mă îmbracă mami. Eu vreau să port doar dres și bluza cu buburuze. Merg la grădiniță. Nu îmi place. Adică îmi place puțin, dar nu îmi place că trebuie să dorm la prânz. Mi-am ales patul cu Spiderman - erau doar prințese urâte. Nu-mi plac culorile de fete. Îmi place albastrul. E culoarea preferată a mamei, deci și a mea. Mă cert cu băieții când îmi spun că e o culoare "de băieți". Albastru e pentru toată lumea! Vine tati să mă ia de la grădiniță. Îmi dă de mâncare pe banca din fața blocului. Ciorba o urăsc. Îmi înmoaie pâinea în ea, că așa mănâncă el. Și, pentru că așa mănâncă el, mănânc și eu. Dar de data asta nu pot, o mănâncă el. Mă salvează. Și-i spune lui mami că am mâncat.

Merg la școală. Cor. Dans. Înot. Teatru. Stau cu sora mea. Cu noi stă tataie. El ne duce, el ne aduce peste tot. Lipsesc de la școală - mă bucur. Oricum nu-mi place. Mi-a zis Rebeca că toți din clasă spun că sunt enervantă. Ea e mai enervantă decât mine, dar mă rog. N-am zis nimic. Nu știam ce să-i zic. M-am supărat pe ea și, când era la sport, i-am turnat apă în adidași. Cu mami și tati stăm împreună doar seara. Miercuri seara e seara fetelor. Stăm în pijamale, spunem câte un secret și mâncăm popcorn sau semințe. Mami poartă mereu rochii de noapte. Are una cu buline și nasturi roșii. Într-o seară i-am furat-o. Apoi, de ziua mea, mi-a cumpărat și mie una - roz, cu o șoricică. Îmi zice mereu că sunt ca ea când era mică. Îmi place că îmi spune asta. Vreau să semăn cu ea mereu.

M-am certat și cu Ilinca. Cu tata nu mai vorbesc. Cu mama - doar când ne certăm. Noroc că nu sunt acasă mai toată săptămâna. "Nu te mai recunosc." "Tu nu erai așa." "Ești mereu așa nervoasă..." Au dreptate. Sunt mereu nervoasă. Mereu atât de supărată. Nu știu nimic despre mine, acum, în punctul ăsta. Nu știu ce-mi place și ce nu-mi place. Nu cred că îmi plac oamenii cu care stau. Nu cred că lor le place de mine. Vreau să treacă. Vreau liniște. Vreau să mă înțeleg cu mama. Vreau să vorbesc cu tata. Vreau să nu mai țip la Ilinca.

Culoarea mea preferată e roșul. Îmi place și albastrul, dar în sfârșit îmi place roșul. Îmi plac oamenii de lângă mine. Și ei mă plac pe mine. Nu mă place toată lumea, dar e OK - nici mie nu-mi place toată lumea și sunt OK și cu asta. Sunt cea mai fericită când fac ce-mi place mie, nu altcuiva. Când trăiesc lucrurile pe pielea mea și văd totul cu ochii mei. Dau la teatru. Și o să fie din ce în ce mai bine. Sper.

Nu îmi văd capul de treabă. Am așa multă treabă. Plec dimineața devreme și ajung seara târziu acasă. Cum îmi place mie. Iubesc să am mereu ceva de făcut - și acel ceva să fie exact ceea ce îmi place cel mai mult să fac. Iubesc să ajung acasă obosită, dar fericită și mulțumită cu ce am făcut. Iubesc să știu că fac ce-mi place. Să știu că am luat decizia bună și potrivită, la timpul ei. Iubesc să nu am regrete.

Stau cu fetele mele în pat. Toate, îmbrăcate în pijamale, în rochițe de noapte. Le privesc și le ascult cum îmi spun fiecare câte un secret. Îmi povestesc despre puținele momente în care nu suntem împreună. Și sunt așa fericită să le ascult. Sunt așa fericită.

Mă bucur de lucrurile mici, așa cum mă bucuram când eram mică. Iubesc cum iubeam la 16 ani. Muncesc cu aceeași pasiune ca la 20. Privesc lucrurile cu atâta liniște, cum o făceam și la 40 de ani. Sunt eu, la orice vârstă.


La 8 ani mi-ai zis, tataie: "Mațo, tu ești tare ca mine." Și eu mă bucur, pentru că vreau să fiu ca el. Pentru că tataie e tare și eu sunt mică, dar o să fiu și eu tare ca el.

La 10 ani îmi spuneți, domnule profesor: "Puiule, Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă." Și lucrul ăsta rămâne cu mine, chiar și când dumneavoastră nu mai sunteți lângă mine. Rămâne cu mine și muncesc și încerc să vă fac mândru, pentru că știu că dumneavoastră ați crezut mereu în mine.

La 13 ani mi-a zis sora: "Mă comport exact ca tine, de ce nu îți place?" Și așa e, te comporți exact ca mine, așa că devin mai conștientă de lucrurile pe care le fac și le spun. Pentru că vreau să fii bine și pentru că sunt mândră de tine și vreau să fii și tu de mine.

La 15 ani îmi spui, tata, că dacă vreau să fac ceva în viață, trebuie să muncesc, nu să stau să frec menta. Și eu mă supăr, pentru că simt că eu fac destule, dar nu de-ajuns pentru tine și mama. Da, știu că ai dreptate, așa că trag cât pot eu de tare.

La 16 ani îmi spui, mama, că sunt moale. Și că mă mișcă orice lucru. Și plâng când îmi spui asta, pentru că așa e. Pentru că vreau să nu mă doară, vreau să nu îmi pese, dar nu pot. Și mă consum toată.

La 18 ani îmi spun eu mie: că trebuie să iau decizia bună. Că e acum ori niciodată. Că, dacă nu, o să regret. Că nu trebuie să pierd timpul și că trebuie să mă gândesc bine. Să mă gândesc - și nu o fac prea mult. Și decid că o să fac ce am așteptat toată viața și că o să fie bine.

La 20 de ani îmi spui, sora mea, că nu prea stau pe-acasă. Îți spun că nu mai văd capul de treabă cu facultatea, dar că o să încerc să vin mai des pe-acasă. Și sunt fericită, pentru că, de când mă știu, am vrut să fiu îngropată în munca pe care îmi place să o fac.

La 25 de ani îmi spui, mama: "Sper că ești mulțumită de mine." Și eu îți spun că sunt așa recunoscătoare. Că m-ai ținut mereu de mână. Că ai fost mereu în spatele meu și m-ai susținut. Că ai știut când să mă lași să fac propriile decizii și propriile greșeli. Că ți-ai dorit mereu mai mult de la mine și m-ai împins să fac mai bine. Că nu m-ai judecat, că m-ai ascultat și că ai sacrificat totul pentru mine.

La 30 de ani îmi spun mie că există persoana potrivită. Găsesc pe cineva care să mă privească și să mă iubească așa cum sunt eu. Cineva pentru care eu nu sunt prea mult și el prea puțin.

La 35 de ani îmi spui, tata, că ești mândru de mine. Și eu sunt așa fericită, pentru că tot ce mi-am dorit vreodată a fost să fiu măcar jumate din omul care ești tu.

La 45 de ani îmi spune fiica: "Ceri prea mult." Și eu îți zic că cer fiindcă știu că ai de unde. Pentru că am încredere în tine și știu că poți. Pentru că te iubesc și pentru că vreau tot ce e mai bine pentru tine.

La 65 de ani, îmi spune sora: "Ții minte cum râdeam fără motiv?" Acum râd pentru că am motive. Pentru că am trecut prin furtuni și am rămas în picioare. Pentru că am iubit, am pierdut, am câștigat. Îi spun că timpul nu ne-a luat frumusețea, doar ne-a mutat-o în priviri, în liniștea cu care știm să spunem "te iert", "îți mulțumesc" și "te iubesc".

La 70 de ani, îmi spun mie: Încă sunt aici. Cu riduri care spun povești, cu inima întreagă, chiar dacă a fost ruptă de atâtea ori. Nu mai visez la ce-ar fi putut fi, ci mă bucur de ce este. Mă privesc în oglindă și îmi spun: ai fost, ai iubit, ai trăit bine. Și îmi mulțumesc mie că nu m-am abandonat niciodată. Nici în durere, nici în bucurie.