Un drum / Ce mi-au zis oamenii să schimb la mine

 
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.

Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Sunt Lăcrămioara și ascult muzică în 90% din timpul pe care îl trăiesc. Nu-mi place liniștea, mă face să mă gândesc prea mult. Iubesc oamenii și prezența lor. Cea mai bună prietenă a mea e mama, suntem doar noi două aici pe pământul București, iar deasupra noastră e tata, a cărui proiecție pe sol sunt eu.


Role galbene cu albastru de parcă ar fi firma Lidl. Curtea nu e încă asfaltată și în ciuda caschetei, palmierelor, cotierelor și a genunchierelor reușesc să cad și să mă lovesc. Nu știu de ce pentru mama e normal să înveți un copil de trei ani să meargă pe role, abia știu să merg fără. Cad dar nu plâng, nu plâng aproape deloc niciodată, nici când mă julesc, nici măcar când mi-e foame, mama e foarte mândră de mine. Nu țin minte multe chestii de la o zi la alta. Am părul foarte lung, mi-l prinde mamaie în două codițe sus, una în dreapta și una în stânga. Port niște ciorapi roz și o rochie roșie de catifea. Culorile mele preferate sunt roz și mov, doar pe ele le folosesc la grădiniță, exercițiul meu preferat este acela în care trebuie să desenăm codițe purcelușilor, atunci am o scuză să folosesc rozul. Doamna Țicău și Doamna Leucă mă pedepsesc mereu pentru că vorbesc mult, mă trimit în clasa doamnei înalte cu părul creț blond care poartă pantofi ascuțiți, ea are copii mai mari în clasă. Mă așez la masa verde și îmi lovesc degetele de masă plictisită, mă simt ca un adevărat adolescent. Uneori vine mama și mă ia înainte de somnul de prânz! Atunci sunt cea mai tare! Mama mestecă mereu gumă și face și baloane, are părul negru și vâlvoi și miroase a mov, poartă haine cum alte mămici nu poartă, ea e modernă. În mașină îmi pune muzica aia cu Oi Oi Oi și pe aia cu Jameia. Merge cu geamul Fiat-ului deschis și fumează țigări slim. Nu vorbește frumos, mamei nu îi pasă de lucrurile astea. Mama face mereu ce vrea și cum vrea ea. Am cea mai șmecheră mamă, abia aștept să fiu și eu ca ea! Acasă stau cu mamaie, are burta mare și își ține picioarele ca o broască ca să stau eu între ele. Sub noi, pe pat, e o pătură albastră ce imită marea în care înoată niște delfini. Iau doua creioane și mă prefac că vâslesc.

Nu știu multe. Doamna Văduva a plecat în Anglia cu noul ei soț și ne-a lăsat cu Doamna Bicoiu care ne-a dat multe teme pentru vacanța de vară. M-a lăsat în clasa asta singură, fără buburuze de ciocolată. Nu știu multe. Știu că mami ajunge acasă la 17:30, adică la 5. De ce îi spune 17 dacă de fapt înseamnă 5? Nu știu multe dar știu că dacă iei 17 și scazi 2 îți dă 15, deci ora 5. Dacă iei 18 și scazi 2 îți dă 16, deci ora 6. Nu știu să citesc ceasul. E cald tare și ziua e lungă. Știu că trebuie să mă trezesc dimineața din patul mare în care dorm cu mama, să ating parchetul rece și să ies în curte. Mă opresc puțin sub tuia din fața ușii când nu îl văd pe tataie. Nu știu multe de obicei dar acum știu că m-am trezit prea târziu, a cules el toți castraveții deja. Nu port papuci vara, îmi place că asfaltul din curte îmi arde tălpile. Trec pe lângă iasomie, tufa de crizanteme albe, trandafirii galbeni și apoi cei roșii, tufa de mentă, crinii roz, mâna maicii domnului, la pătrunjel mă opresc. Pe dreapta e masa parcă mai curată ca ieri, în fața fotoliului e un lighean mare cu ardei, înțeleg, face mamaie treabă. Radioul lui tata e deschis. Ce tare e că radioul lui tata a rămas cu muzica pe care o asculta el, încă nu știu conceptul de "radio". Nu știu că de fapt nu e muzica lui și că doar difuzează Magic FM piese vechi. Știu doar că aparent îi plăcea mult I Just Called to Say I Love You. În fine, cimbru, trandafirii roz, grătarul și bucata mai mare de pământ cu roșii, ardei și castraveți. Văd că tataie a uitat să culeagă unul. Nu știu multe dar știu că frigul dimineții a trecut, așadar nu mai pot să culeg nimic, nu știu de ce, așa zice tataie, iar momentan știu doar ce mi se spune. Buturuga, gunoaiele selectate, tomiță, niște mațe de pește pentru el, ușa deschisă și chestiile alea de plastic maro care nu fac față în niciun caz insectelor care vor să intre în casă. Mă mișc încet ca să nu audă mamaie că m-am trezit. Marchiza, pantofarul pe care stă trandafirul chinezesc, masa plină de castraveți și roșii. Tataie se laudă cu ce e pe masă și mă obligă să mănânc de dimineață. Dimineață pentru mine, pentru el e deja jumătatea zilei. A luat iar parizer că știe că-mi place. Nu știu multe dar știu că a fost deja la piață, că mi-a cumpărat iar colac cu susan și miere. Din bucătărie se continuă sufrageria unde o găsesc pe mamaie, o dată cu privirea la mine, o dată la televizor, a început deja Mireasă pentru Fiul Meu. Băi chiar așa târziu m-am trezit? Tataie nu reușește să mă salveze și mamaie mă pune iar la teme. Abia aștept să se facă seară și să ne uităm la televizor. La televizor îl văd mereu pe viitorul meu soț: Liviu Vârciu! Ne mai uităm și la Suleyman Magnificul, nu știu să citesc așa repede dar mamaie știe și îmi dublează fiecare episod.

N-am nicio frică. Sunt invincibilă. Îmi dau piercingul în nas singură pe jos în baie. Când ies afară vreau să nu mă mai întorc niciodată acasă, stau prin locuri abandonate din Galați și o mint pe mama că sunt în centru. Nu vreau să se aprindă felinarele de pe stradă. Asta e regula, când se aprind felinarele pleci acasă. Nu vreau să merg acasă, dacă merg acasă iar se supără mamaie că n-am mâncat. Iar mă supăr și eu. Iar plâng în fața castronului cu cartofi prăjiți. Clipesc și se face noapte. Sunt singură în toata casa mea vagon. Stau mult la geam. Nu mă mai uit la telenovele cu mamaie, fug mult de ea acum, și de tataie la fel. Nu dorm aproape deloc, nu mănânc și nu beau apă. Nu știu cum îmi funcționează corpul, de fiecare dată când închid ochii mai mult de 5 secunde amețesc și cad, uneori vomit. Stau toată noaptea trează, uneori mai vin prieteni la mine la geam, târziu află și ai mei, dar nu recunosc nimic niciodată. Oricum prietenii mei mă înțeleg cel mai bine. Pe pervaz am așa: țigările, bricheta mea cu ștrasuri, un deodorant și uleiul esențial de tămâie. Singura lumină din casă e cea galbenă de la hotă. Singurul semn că vine mamaie e ușa, pe care din moment ce o aud e deja prea târziu. Mă dau într-o milisecundă cu ulei pe mâini, cu deodorant cât să nu mai poți să respiri iar țigările... nu știu, nu m-am gândit niciodată ce fac cu țigările. Acum chiar că nu ne mai uităm la telenovele împreună.

Cel mai liniștit haos. Toate s-au așezat. Am prieteni frumoși pe care îi iubesc mult. O am pe Alessia la care nici măcar nu aș fi visat când am nimerit în aceeași clasă, ne-am găsit una pe alta abia anul ăsta, când aveam nevoie cel mai mult. E blondă și are ochii căprui, când îi spun "te iubesc" răspunde și ea tot cu "te iubesc" în loc de "și eu". Îmi place că râde fără sunete și că își dă capul pe spate, are cel mai de revistă zâmbet. Când se uită la mine zâmbește, nu mă simt niciodată așa frumoasă ca atunci când sunt cu ea. Cea mai mare frică a ei sunt păianjenii, mă iubește așa mult încât mi-a dat jos din cap un păianjen cu mâinile goale cât eu eram ocupată și sunam la pensiuni din Eforie.

O am pe Julie, o cheamă Julia dar îi place mult când îi spun Julie. Are cele mai aurii bucle din lume și când râde pare că e un adolescent de pe Disney Channel la care visam să devin când eram mică. Îmi place că e ca un bibelou, că atunci când sunt cu ea sunt în stare să fac orice, să mă bat cu oricine. Oricine, mai puțin cu o gâscă, mi-e frică tare de gâște. Când ne vedem îmi spune mereu că i-a fost dor de mine și mă pupă. Când stăm una lângă alta mă ia de mână și mă strânge, câteodată nu știu ce să fac cu atâta afecțiune dar nu mă plâng. Sunt înconjurată de oameni frumoși iar datorită lor sunt și eu frumoasă acum.

Sunt la facultate, fac doar ce-mi place și petrec mult. Cu toate astea n-am restanțe. E cea mai tare perioadă din viața mea, dorm puțin nu pentru că am insomnii, ci pentru că iubesc să fiu trează și iubesc să trăiesc, iubesc să iubesc. Am bani să fac de toate, tatuez, am și eu la rândul meu multe tatuaje, toate cu flori. Nu mai am acnee, beau multă apă și termin toată caserola de avocado înainte să se strice ultimii trei în frigider. Sunt punctuală, muncesc mult și nu-mi mai e lene. Fac de toate și îmi place tot ce fac. Urmează să-mi găsesc și iubirea vieții mele, așa i s-a întâmplat mamei deci așa trebuie să mi se întâmple și mie, așa am decis acum vreo 15 ani. Nu mai sunt supărată pe unul din foștii mei profesori că n-a venit la spectacolele mele din liceu. Nu mai sunt supărată pe nimeni.

Am o fată pe nume Irina. E cea mai frumoasă și deșteaptă fată din lume. Poate să-și citească singură subtitrările de la Suleyman Magnificul. Stau în Cotroceni. Am o casă mare din aia veche cu parchet care scârțâie. Am la baie cărămidă de sticlă. În sufragerie o canapea mare de piele maro și un covor pufos dalmațian. Am cea mai mare și mai frumoasă bucătărie mobilată clasic, am și sobă, îmi trebuie un loc unde să coc turtele moldovenești de Crăciun. Am o curte mare cu iasomie, tufe de crizanteme albe, trandafiri galbeni și roșii, mentă, crini roz, mâna maicii domnului, pătrunjel, cimbru, trandafiri roz, un grătar de piatră și o bucata mai mare de pământ cu roșii, ardei și castraveți de care am grijă acum singură. Culeg castraveții înainte ca frigul dimineții să treacă, așa cum făcea tataie. Bărbată-miu e brunet și are ochii negri. Are o meserie scorțoasă, gen avocat sau doctor, eu sunt tot artistă, tot aeriană. Mă descurc bine totuși, nu cer la nimeni bani de tampoane, exact cum m-a învățat mama.

Nu știu ce simt când mă uit la ea. Nu știu dacă excursia noastră la Sibiu câștiga contra serii în care a renunțat la mine. Are acnee și îmi place când nu o acoperă, e mai frumoasă așa. Vorbește mult și mă tot întreabă dacă o mai iubesc când sunt supărată. Uneori o urăsc iar uneori prezența ei e lucrul la care nu aș renunța niciodată.

De mâine țigara asta o să se termine! Știu sigur! Știu pentru că... mă ard unghiile. Pentru că mi-a amorțit fundul pe aceeași bancă din fața blocului, pentru că gâtul mă doare și stomacul mă supără. Știu pentru că el îmi spune că suntem bine. Cuvintele pe care dacă le aud pot să fac orice.


Atac de panică ce aflu mai târziu că se numește de fapt tantrum. Sunt eu, la 14 ani, după câteva luni după ce m-am ras în cap, cu părul scurt arătând ca un băiețel. Îi spun mamei că nu mănânc bine, că nu dorm bine, că nu văd și nu aud bine. Că lumea mea nu există, că totul e în capul meu, inclusiv ea. Aud mereu din spatele capului că mă strigă cineva. Chestii albastre și mov sunt mereu în dreapta și stânga capului meu iar când îmi mut privirea se mută și ele cu mine, doar ca să nu le văd cum trebuie. Am capul greu și creierul meu se umflă până devine prea mare pentru cutia mea craniană. Am amintiri despre care nu știu dacă sunt adevărate. Spun tot, acum în brațele mamei mele și mai târziu în fața unui psihiatru din Berceni. E ianuarie. Mi-e frig și mi-e frică. Mamei îi e și mai frică. Sunt un copil care e defect, asta e tot ce înțeleg acum. Nu vreau apă, mulțumesc. O iau de la capăt. Vorbesc aproape o oră, vorbesc doar eu. Cred că pământul e gol și că sunt singură pe el, cred că sunt foarte bătrână, cred că sunt nebună și creierul meu îmi dă să văd lucruri care nu există. Mi-e frică de zgomote puternice. Îi spun și ei că văd lucruri care nu sunt acolo, adică care nu sunt acolo nici în realitatea creată de creierul meu, că aud lucruri pe care nu le aude nimeni, adică nimeni din realitatea creată de creierul meu. Că amintirile mele dor și că sunt mai multe decât cele întâmplate. Doamna doctor psihiatru mă întreabă dacă am consumat vreodată substanțe psihoactive, mai exact ciuperci, e puțin funny specificitatea ei. Urăsc sistemul medical din România. Mint și îi spun că nu, oricum nu cred că iarba se pune. Oricum a fost demult. "Debut de psihoză". Mă închei la geacă și îmi pun la loc fularul lung negru. Mă bate vântul tare. E ianuarie. Mi-e frig și mi-e frică. Mamei îi e și mai frică. Cu un diagnostic care mă sperie, care nu știu ce înseamnă dar care devine din secundă în secundă tot mai real din momentul ce a fost scris negru pe alb. O trimitere, mergem acum la urgențe la Spitalul Obregia, secțiunea 5B a Domnului Doctor Budișteanu. Domnul Budișteanu seamănă cu profesorul meu de atelier, cu Domnul Stoian, asta mă liniștește puțin, dar nu destul. Vreau acasă. 5 medici mă privesc de parcă aș fi nebună. O iau de la capăt. Vorbesc aproape o oră, vorbesc doar eu. Cred că pământul e gol și că sunt singură pe el, cred că sunt foarte bătrână, cred că sunt nebună și ca creierul meu îmi dă să văd lucruri care nu există. Mi-e frică de zgomote puternice. Îi spun și lui că văd lucruri care nu sunt acolo, că aud lucruri pe care nu le aude nimeni. Că amintirile mele dor și că sunt mai multe decât cele întâmplate. De acolo e negru. Și după negru sunt eu în atelierul Domnului Stoian, a venit Crăciunul, îi desenez doamnei mele psiholog, Doamnei Monica ceva ce seamănă mult cu decorul cabinetului ei. Se bucură mult, în final mă bucur și eu.