Prefață la Rusia. Mituri și realități

Citiți un fragment din această carte aici.


Volumul de față este cea mai recentă apariție din cele cinci realizate de diplomatul și analistul britanic sir Rodric Braithwaite - Across the Moscow River. The World Turned Upside Down (2002), Moscova 1941. Sfârșitul blitzkriegului (2006), URSS în Afganistan (1979-1989) (2012), Armageddon and Paranoia: The Nuclear Confrontation (2017). Buna cunoaștere a realităților rusești se datorează, fără îndoială, și faptului că autorul a fost ambasador al Marii Britanii la Moscova în perioada 1988-1992, având experiența situației concrete atât din URSS, cât și din Federația Rusă, apărută după căderea celei dintâi.

De-a lungul istoriei sale, Rusia a reprezentat mereu o enigmă pentru ceilalți, iar comportamentul ei și deciziile luate în diferite momente istorice au fost supuse dezbaterii publice, contestate și analizate nu mereu dintr-o perspectivă care să ia în considerare circumstanțele acelor vremuri sau particularitățile istorice din perioadele respective. Una dintre narațiunile actuale ale leadershipului de la Moscova este aceea că oamenii au numeroase resentimente trezite de faptul că țara lor este insuficient înțeleasă și respectată de străini. Churchill, referitor la Rusia, a avut câteva formulări rămase antologice, fără însă a rezolva problema: "Rusia este o ghicitoare învăluită în mister în interiorul unei enigme." Este nevoie de mai mult decât atât: cum spunea autorul cărții de față, "aceasta a devenit o scuză pentru lenea intelectuală [...]. Nu este cel mai bun punct de pornire în încercarea de a înțelege țara".

După sute de ani și numeroase tentative de a înțelege Rusia - fie că vorbim despre Rusia Kieveană, Rusia țarilor, Imperiul Rus, Uniunea Sovietică sau Federația Rusă de astăzi - ne dăm seama că nu am progresat mai deloc în această direcție. De aceea trebuie să ne întoarcem în urmă și, de la origini, să privim cu obiectivitate evenimentele comentate atât de pătimaș. Adevărul se află undeva la mijloc, nu este decât foarte rar alb sau negru. Interpretările deformate apar atunci când vorbim despre niște interese politice pentru care nici măcar adevărul istoric nu este ceva ce trebuie păstrat. Și adversarii Rusiei apelează adesea la asemenea interpretări, dar și Rusia o face. Tot când e vorba despre interese politice. Rodric Braithwaite spunea în acest sens: "Toate popoarele au o poveste națională, alcătuită din fapte, întâmplări reținute greșit și mituri. Oamenii își relatează povești despre trecutul lor pentru a da un sens confuziilor prezentului. Își rescriu poveștile din generație în generație pentru a le adapta la noile realități. Omit, uită sau reinventează în totalitate episoade incomode sau rușinoase." La nivel imagologic, totul este perfect normal, reținem ceea ce dorim, ceea ce ne servește unor argumentări, dar asta nu înseamnă că faptele prezentate, selectate dintr-o înșiruire logică, istorică, ar fi și adevărate.

Conflictul recent cu Ucraina, început, să zicem, din 2014, este unul extrem de complicat. Este o răfuială nu numai cu o fostă provincie care a făcut parte din Rusia în mai multe stadii ale ei, ci și cu Occidentul, cu Uniunea Europeană și cu NATO, care au pus în discuție statu-quoul Rusiei după Războiul Rece. Dintr-o mare putere de care depindea securitatea planetei, Rusia s-a văzut trecută la colț, pe fondul emergenței altor mari puteri și a unei lumi noi, multipolare. Occidentul nu a recunoscut, la rândul lui, această poziție superioară, de nepermis. Autorul cărții de față spunea într-un interviu acordat lui Inal Tugov pentru The University Consortium: "Comportamentul nostru a fost uneori arogant: la urma urmei, credeam noi, am câștigat Războiul Rece. Dar nu a existat un plan deliberat de a aduce Rusia în genunchi [...]." (uc.web.ox.ac.uk/the-uc-interview-series-sir-rodric-braithwaite - nota prefațatorului) Și totuși conflictul dintre fostele puteri a escaladat: nu mai este vorba doar despre SUA și Rusia, ci despre aproape întreaga lume și, reveniți la Războiul Rece, ne pregătim serios pentru un război cald, dincolo de frontul ruso-ucrainean.

Cartea este construită deosebit de inteligent, încercând să explice toate aceste lucruri. La prima vedere, este o scurtă istorie a Rusiei, de la origini până în prezent. Chiar dacă o considerăm așa, și tot are multe merite: reușește să spicuiască, limpede și coerent, momentele esențiale din devenirea viitorului imperiu cu atât de multe nume, punând accent pe personalitățile responsabile de acel parcurs care a dus, pas cu pas, la apariția acestui stat uriaș (lucru pe care cartea altui analist englez, Mark Galeotti, O scurtă istorie a Rusiei. De la cneazul Riurik la Vladimir Putin, apărută la Editura Humanitas, nu reușește să-l facă).

Volumul de față ar putea fi împărțit în două: prima parte, destul de mare, încearcă să explice relațiile dintre Rusia și Ucraina, pornind de la perioada comună a începuturilor și marcând mai apoi alte evenimente semnificative care au conturat calea sinuoasă a Ucrainei, devenită mai târziu un stat independent.

În tușe fine, Braithwaite parează câteva stereotipuri nefondate referitoare la istoria Rusiei vechi, pe care le demontează cu eleganță. Commonwealth-ul numit "Rusia Kieveană" nu este doar vechea Ucraină, pe atunci o serie de triburi încă aflate în mișcare, începând să se concentreze masiv în viitorul nod cultural Kiev; nu este nici Rusia (dar, să nu uităm, formațiunea statală administrată de varegi s-a creat în jurul Novgorodului "rusesc", la care au fost atașate mai apoi ținuturile kievene, alături de multe alte regiuni locuite de triburi slave, finlandeze, baltice, turcice, hazare ș.a.). Nu i se poate nega Rusiei continuitatea statală din acest nucleu comun: toți liderii politici de atunci, indiferent ce pământuri stăpâneau, erau exclusiv urmași ai lui Riurik întemeietorul - acesta era singurul criteriu care le permitea să rămână pe tron. Și cnejii (viitori ucraineni) care stăpâneau în Galici, Volînia etc. erau urmașii lui Riurik, și cei de Vladimir, Suzdal, Moscova, Novgorod... Până și lituanienii, care au stăpânit o bună bucată de timp, alături de polonezi, pământurile Ucrainei de Vest, se considerau și ei, prin Gediminas, urmași ai lui Riurik. Istoricii ucraineni de azi neagă Moscovei continuitatea cu vechiul stat, spunând că rușii au apărut abia după retragerea mongolilor - nimic mai neadevărat. Nici poziția politicianistă a lui Putin nu este corectă: nu există nicio Ucraina, Rusia Kieveană este doar Rusia.

Vorbim, de asemenea, despre elementul mongol. Toți analiștii, cu pregătire sau fără, se grăbesc să rostească stereotipurile referitoare la influența dăunătoare mongolă asupra mentalității ruse. Braithwaite li se opune, aducând în carte numeroase argumente: "În 1223, înaintând repede și neobosiți pe caii lor zvelți, mongolii s-au năpustit fără avertisment în Europa, iar 20 de ani mai târziu, au zdrobit Rusia Kieveană. Timp de peste două secole, cnezatele supraviețuitoare le-au plătit tribut. Mulți ruși - și mulți dintre detractorii lor străini - consideră că «jugul mongol» a fost esențial în modelarea caracterului rus și a instituțiilor politice ale Rusiei. Este o exagerare". Vorbind despre sistemul mongol de guvernare indirectă din Rusia, autorul afirmă că seamănă, într-o anumită măsură, cu cel aplicat de britanici în India... Nici autocrația puternică nu are model mongol, nici măcar sistemul de pedepse judiciare, comun cu cel din Europa.

Adesea este ironizată politica pro-ortodoxă dusă de Rusia. Nu trebuie să uităm că, la origini, chiar s-au dus lupte serioase între numeroși cavaleri creștini, veniți în teritoriile din nord, chipurile, să-i boteze pe balticii necreștinați, dar au ridicat sabia și crucea și asupra rușilor, ucrainenilor și bielorușilor de atunci, deja creștinați cam de prin 988. Braithwaite îl citează pe Tihon Șevkunov, în fapt, în calitate de confesor al lui Putin, care i-ar fi inoculat această viziune de apărător al valorilor ortodoxiei. Dar aici nu este vorba despre propagandă, lucrurile sunt dovedite documentar: "Ura răzbunătoare a Occidentului față de Bizanț și moștenitorii săi continuă până în ziua de azi. [...] Fără a înțelege acest fapt șocant, dar indubitabil, riscăm să nu înțelegem nu doar istoria unor vremuri demult apuse, ci nici istoria secolului al XX-lea, ba chiar a secolului al XXI-lea." Catolicii erau singurii care puteau fi protectorii frontierelor creștinătății (catolice), Polonia erijându-se, prin tradiție, ca ultimul bastion. Lozinca aceasta a aplicat-o mereu și în perioada în care și-a însușit vechile teritorii ale statului kievean: a trecut la catolicism populația ortodoxă pentru a o "proteja" mai bine, pentru a-i da adevăratele valori creștine.

Curios, nimeni nu justifică starea de înapoiere economică și chiar culturală a Rusiei și, în general, a viitoarelor state din estul Europei prin faptul că au ținut piept valurilor interminabile, dureroase, distrugătoare ale popoarelor migratoare care s-au lovit întâi de ele, care le-au oprit uneori, care au atenuat forța de distrugere în contactul cu civilizațiile din centrul și vestul Europei. Și primul asemenea bastion a fost Bizanțul, cu întregul său Commonwealth ortodox. Sir Rodric Braithwaite este una dintre puținele personalități occidentale care recunosc acest lucru: "Timp de 1.000 de ani, Bizanțul a fost singurul stat stabil pe termen lung din Europa. Până la căderea sa, a reprezentat o barieră în fața perșilor, arabilor și turcilor, care exercitau presiuni la frontierele de est și de sud ale Europei. Unii cercetători consideră că, fără această protecție din partea ortodocșilor, europenii occidentali nu ar fi fost niciodată capabili să-și dezvolte propriile instituții politice și economice."

Partea a doua a cărții poate să înceapă cu domnia lui Ivan al III-lea, primul care a adus teritoriul noului Imperiu Rus aproape de granițele cunoscute. De-acum, Rusia este bine cunoscută în relațiile internaționale, este căutată, solicitată, atrasă în tratate oficiale și neoficiale, li se oferă conducătorilor ei titluri echivalente cu ale conducătorilor europeni - regi, împărați. Rusia devine un mare pericol, o mare problemă. Dimensiunile ei încep să sperie. Doar inferioritatea economică, la care se mai adăuga una culturală, de civilizație (deși în această perioadă se reluaseră cu mult aplomb construcțiile sacre și cele laice), o țineau oarecum la distanță.

În ochii occidentalilor, rușii sunt caracterizați prin intermediul conducătorilor lor. Astfel, li se reproșează rușilor că au conducătorii pe care și-i merită, de parcă Occidentul nu avea autocrații săi pe care nu-i alegea nimeni, căci erau și ei unși ai lui Dumnezeu. De aici punem accent pe Ivan al III-lea, Ivan al IV-lea, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare, Nicolae I, Alexandru al III-lea, mai apoi Stalin, Putin. Rușii nu pot fără cnut, ne spun cunoscătorii, așa au crescut ei, doar așa le-a fost bine, pentru că sunt masochiști. Preluând un motto din cartea de față, pun și eu întrebarea: "De ce pe voi, străinii, vă interesează numai lucrurile urâte din istoria noastră?" Conducătorii politici nu sunt iubiți de mase. Nu mai vorbim despre misticismul unor țărani analfabeți care vedeau în țar un zeu: era o mitologizare a imaginii țarului, văzut ca singurul salvator în fața oprimării lor de către nobili; aveau nevoie să creadă într-un mântuitor. Cu excepția situațiilor în care, în cazul unui stat, al unui imperiu, teritoriul s-a mărit în timpul guvernării unui tiran, foloase nu prea au fost de pe urma domniei lui. Și atunci de ce să-l regreți? În interviul menționat mai sus, pe care sir Rodric Braithwaite l-a acordat lui Inal Tugov, acesta spunea foarte bine: "În anumite momente ar putea fi necesari lideri puternici, dar aceste momente ar trebui să fie cât mai rare posibil. Nu sunt un admirator al lui Ivan cel Groaznic și al lui Stalin. Rusia ar fi putut să fie cu siguranță modernizată și întărită în moduri mult mai puțin brutale și dăunătoare decât cele pe care le-a ales. Domnia lui Ivan a fost urmată de Vremurile tulburi. Uniunea Sovietică a lui Stalin s-a prăbușit. Ambii poartă responsabilitatea pentru acele eșecuri [...]."

Așa se va întâmpla și acum. Nostalgia lui Putin de a readuce Rusia de azi la statutul de mare putere, pierdut după căderea URSS-ului, este zadarnică, dar cei care au de suferit sunt rușii de rând, și cei de pe front, și cei din spatele lui. Trenul a fost pierdut. Geopolitic, au fost făcute multe greșeli. Putin a dorit o apropiere mai mare de SUA, un fel de împărțire a puterii peste tot globul, având în vedere doar statutul comun de mare putere nucleară. Dar era nevoie și de o economie puternică, lucru pe care Rusia nu l-a avut niciodată, în pofida bogăției de petrol, gaze naturale și minereuri, care a ajutat-o să se păstreze de multe ori pe linia de plutire. Ne-am întors la amenințarea cu arme nucleare.

Rusia veche, a țarilor, a devenit măreață adesea prin atragerea principatelor mai mici pe orbita Moscoviei, într-un sistem de vasalitate care era flexibil și neîmpovărător pentru conducătorii acestora (își păstrau privilegiile, religia, moravurile, primind bunuri și teritorii în Marea Rusie, în locul celor care fuseseră moșia lor, ocina lor). Atenție, de oamenii de rând nu se îngrijea nimeni, conducătorii mereu au fost cei care au avut dreptul de decizie. Mai târziu, obișnuiți cu ale democrației, vrem să le inducem iobagilor de atunci conștiința democratică și suferința pricinuită de faptul că nu se bucurau de dreptul de vot.

Sistemul bolșevic de conducere a lumii - prin jaf și violență, teroare din partea unei minorități - nu este specific rusesc. Este bine să nu amestecăm discursul politic cu cel cultural-istoric, nu trebuie să siluim realitățile. Nimic din ce se întâmplă astăzi nu are ceva în comun cu ce s-a întâmplat în Rusia veche sau în Rusia țarilor. Realitățile sunt diferite, contextele sunt diferite, intențiile politice sunt diferite: nu mai vorbim despre o Rusie pentru sine, centrată pe sine, între granițele interioare, ci despre o Rusie la nivel mondial: de la obsesia bolșevică a revoluției mondiale care să cuprindă întregul glob pământesc s-a ajuns la aceea de a controla lumea, aparent întorcând spatele civilizației occidentale, salvând valorile autentic rusești. Numai că acest "autentic rusesc" este impus de adevărul istoric" necesar noii ideologii și, prin urmare, total fals. Dar, totuși, Rusia de azi nu este Putin.

Citiți un fragment din această carte aici.