Rusia. Mituri și realități

Citiți prefața acestei cărți aici.


Rodric Braithwaite (n. 1932) a studiat limba rusă la Cambridge (1952‒1955) și la Oxford (1972‒1975). A lucrat în cadrul Foreign Office între anii 1955 și 1992, ocupând diverse funcții la Jakarta, Varșovia, Roma, Bruxelles și Washington. Detașat la Moscova (1963‒1966), a devenit ambasador (1988‒1992); ulterior, a fost consilier pe probleme de politică externă al prim-ministrului britanic, John Major. Printre operele sale se numără Across the Moscow River: The World Turned Upside Down (2002) și Armageddon and Paranoia: The Nuclear Confrontation (2017). Cartea sa, Moscova, 1941. Sfârșitul blitzkriegului, a fost publicată la Editura Corint în 2015, iar URSS în Afganistan (1979‒1989) a apărut în 2016.
O scurtă istorie a Rusiei, de la începuturi până în zilele noastre, cu paralele între diverse evenimente istorice recurente în evoluția acestei țări. O lectură fascinantă pentru cei care doresc să afle mai multe despre trecutul Rusiei și să deceleze adevărul de legendă.

"Rusia este o țară cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil", spune un faimos proverb sovietic, făcând referire la mitologia care însoțește ascensiunea și declinul uneia dintre cele mai mari puteri din lume. În acest volum, autorul urmărește cele mai importante evenimente istorice care au dus la apariția și dezvoltarea Rusiei, începând cu varegii veniți din Scandinavia, cu crearea Rusiei Kievene, adoptarea ortodoxiei ca religie, luptele contra mongolilor, luptele interne în spațiul rusesc, creșterea și descreșterea unor orașe, până la supremația Moscovei și a Moscoviei. Rusia ajunge să fie o mare putere după ce își supune, pe rând, vecinii prin modernizare, tenacitate și o forță militară copleșitoare. Timp de peste un mileniu, această națiune cu granițele în continuă schimbare a fost cunoscută, succesiv, sub numele de Marele Cnezat al Moscovei, Imperiul Rus și Uniunea Sovietică, reinventându-se apoi ca Federația Rusă. Fiecare nume are conotații politice și istorice care stârnesc, în prezent, controverse aprinse printre cercetători, politicieni, jurnaliști și oamenii de rând.

Precum alte popoare, și rușii își rescriu constant istoria, omițând eșecurile răsunătoare și evocând marile victorii și evenimente patriotice. Rodric Braithwaite, fost ambasador britanic în Rusia și excelent cunoscător al acestui spațiu, separă miturile de realitate, pentru a revela cititorului adevărul.

"Pentru a înțelege mai bine o astfel de națiune frământată - și, prin urmare, modul în care Putin a ajuns să-și lanseze invazia catastrofală asupra Ucrainei -, cel mai bun lucru pe care îl puteți face este să citiți acest portret revelator." (Jonathan Dimbleby, istoric, autor al cărții Barbarossa: How Hitler Lost the War)

"[Braithwaite] își poartă cu farmec cititorul, precum un ghid, prin ultimul mileniu al istoriei rusești." (The Telegraph)

"Această istorie minunată dezvăluie ambițiile imperiale ale președintelui rus." (The Times)


În 1952, bunica lui Vladimir l-a botezat pe acesta în credința creștină ortodoxă, deși Stalin era încă în viață, iar Uniunea Sovietică era încă "primul stat ateu din istorie". Așa cum spunea președintele Vladimir Putin o jumătate de secol mai târziu, acel copil a participat cu regularitate la marile ceremonii ale Bisericii Ortodoxe Ruse. Se întorcea la o tradiție străveche.


În urmă cu mai bine de 1.000 de ani, rușii au ales creștinismul ortodox în defavoarea catolicismului. Această alegere a afectat profund istoria lor și încă dramatizează diferențele dintre Rusia și restul Europei creștine.

Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, comuniștii de-o viață au descoperit că fuseseră tot timpul credincioși. În 2008, aproape trei sferturi dintre rușii adulți afirmau că sunt creștini ortodocși. Indiferent dacă credința lor și cea a președintelui lor era "autentică", indiferent ce ar fi putut însemna, nu aceasta era problema. Aici nu era vorba despre o chestiune de credință, ci de identitate. Creștinismul ortodox a ajuns din nou un factor central în viața și în politica rusă. Creștinismul ortodox a înlocuit comunismul ca ideologie declarată a forțelor armate ruse. În 2020, forțele armate au primit propria catedrală frumos decorată din Moscova. Preoții ortodocși stropeau în mod obișnuit noile rachete cu apă sfințită și, în 2022, patriarhul i-a binecuvântat pe soldații care au invadat Ucraina.

Zvonurile spuneau că Putin avea un confesor spiritual, părintele Tihon Șevkunov, starețul Mănăstirii Sretenski, aflată puțin mai sus de Lubianka, cartierul general al poliției secrete, KGB, unde a lucrat cândva Putin. În 2008, Șevkunov a realizat un film de televiziune intitulat Căderea unui imperiu: lecția Bizanțului, despre jefuirea orașului Bizanț, capitala creștinătății ortodoxe, de către o bandă eterogenă de cruciați în 1204. Numai prin rechiziționarea bogățiilor materiale și intelectuale ale Bizanțului - susținea Șevkunov - putuse Europa catolică să devină civilizată.

Șevkunov ajunge la o concluzie cutremurătoare: "Ura răzbunătoare a Occidentului față de Bizanț și moștenitorii săi continuă până în ziua de azi. [...] Fără a înțelege acest fapt șocant, dar indubitabil, riscăm să nu înțelegem nu doar istoria unor vremuri demult apuse, ci nici istoria secolului al XX-lea și chiar a secolului al XXI-lea."

Pentru urechile occidentale, acest lucru sună ca o exagerare. Pentru mulți ruși, aceasta reflectă totuși o realitate emoțională și istorică. Ceea ce s-a întâmplat în Bizanț încă le afectează viziunea despre lume.


Creștinătatea a fost dezbinată încă de la început. Adepții lui Hristos s-au împărțit curând între susținătorii Sfântului Pavel, cel care dorea să ducă Evanghelia în lumea exterioară, și aceia care credeau că Evanghelia trebuie să le fie rezervată evreilor, deoarece în rândul lor fusese prima oară propovăduită.

Ucenicul preferat al lui Hristos, Petru, a fost primul episcop al Romei. Succesorii săi au pretins că sunt păstrătorii adevărului pe care îl primiseră de la Hristos însuși și, prin urmare, îndreptățiți să acționeze ca șefi spirituali ai tuturor creștinilor.

Dar împăratul Constantin cel Mare a transferat capitala de la Roma în orașul grecesc Bizanț în anul 324 și l-a redenumit Constantinopol, după numele său. Acesta a devenit un oraș creștin, însă în același timp și capitala imperială. Locuitorii săi nu aveau nicio îndoială că credința lor era autentic ortodoxă. Pentru ei, Biserica Romană era incultă și necivilizată, "barbari aproape fără scriere, cu totul analfabeți", după cum spunea un istoric bizantin în secolul al XII-lea.

Scindarea s-a accentuat. În numele aceluiași Dumnezeu iubitor, toate taberele i-au anatemizat, persecutat și adesea i-au ucis pe aceia pe care-i considerau eretici. În toată creștinătatea, Biserica și statul au concurat pentru autoritate. Disputele asupra doctrinei au acționat ca pretext în conflictele pentru putere. Împărații bizantini pretindeau că guvernează prin drept divin. La fel făceau și regii europeni, precum Carol I al Angliei și Ludovic al XIV-lea al Franței. Papalitatea, timp de secole un stat secular puternic, nu a ezitat niciodată să se amestece în treburile celor din jurul său. Cei care scăpau din ghearele papei cădeau în cele ale monarhului lor local. Conflictele religioase au îmbibat Europa de sânge până la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Dar, odată cu afirmarea Iluminismului, a crescut din ce în ce mai mult și scepticismul, până când, în secolul al XX-lea, mulți europeni au ajuns să creadă că religia este o forță în declin care va dispărea în cele din urmă.

Această convingere a fost, ca să folosim un eufemism, prematură. Deși acel produs fundamental al Iluminismului, care este Constituția americană, separă Biserica de stat, niciun politician american nu îndrăznește să afirme pe față că nu crede în Dumnezeu. În 2011, 60% din populația britanică se considera încă "creștină". Islamul militant a început din nou să joace un rol major în politica națională și internațională.

În Europa de Est, Biserica Romano-Catolică a ajutat popoarele asuprite să-și păstreze identitatea în timpul comunismului. Ortodoxia i-a ajutat pe ruși să supraviețuiască în timpul ocupației mongolilor, al asupririi țarilor, în fața spălării ateiste necruțătoare a creierului din timpul bolșevicilor și a represiunii sângeroase a lui Stalin.

Credința ortodoxă străbate ca un fir conducător istoria Rusiei. Uneori, Biserica a fost în complicitate cu puterea seculară. Alteori a fost în conflict violent. Uneori a fost aproape pierdută din vedere. Dar din secolul al X-lea, când cneazul Vladimir din Kiev a ales să fie botezat, până în secolul al XXI-lea, când președintele Putin a îmbrățișat-o pentru propriile scopuri, Biserica a fost întotdeauna prezentă.


Imperiul Bizantin a fost cel mai longeviv din istorie. A durat de două ori mai mult decât Imperiul Roman, care l-a precedat, și mult mai mult decât Imperiul Otoman, care l-a înlocuit. În urmă cu 1.000 de ani, orașul Roma era de 10 ori mai mic decât Constantinopolul. Bisericile sale nu puteau concura, ca măreție, cu Hagia Sofia. Nobilimea romană încă mai locuia în palate recuperate din ruinele imperiale. Bizanțul era centrul lumii creștine în ceea ce privește arta, literatura și dreptul, armata și talentele diplomatice.

Bizanțul a avut o reputație proastă. Cuvântul "bizantin" evocă o imagine de decadență, duplicitate, ceremonial inutil și birocrație chinuitoare. Cărturarii Iluminismului vedeau Bizanțul ca pe o negare a tuturor principiilor în care credeau ei. Voltaire l-a condamnat drept o "rușine a minții omenești". Edward Gibbon i-a catalogat pe grecii bizantini drept "vicleni și răi" pentru "uniformitatea moartă a viciilor abjecte, care nu sunt nici atenuate de slăbiciunea omenească, nici animate de vigoarea unor crime memorabile". Un savant victorian considera că Bizanțul "constituie, fără nicio excepție, cea mai josnică și mai detestabilă formă pe care a luat-o până acum civilizația".

Regulile instituționale ale Bizanțului erau departe de a fi perfecte. Nu a creat niciodată un principiu ordonat de succesiune. Împărații ajungeau la putere ca urmare a unor intrigi de palat sau militare și erau confirmați prin aclamații populare, după care se înconjurau de o procedură de curte fabricată în mod deliberat, dar împietrită, concepută pentru a le spori autoritatea și măreția.

Dar mecanismul a funcționat. Bizanțul a fost condus în mod eficient de birocrați competenți, susținut de un sistem fiabil de impozitare. Sistemul său juridic, codificat de împăratul Iustinian, se află în continuare la baza celor mai multe sisteme juridice din Occident. Acesta a încurajat comerțul exterior: monedele sale au devenit monedă internațională comună. O diplomație inteligentă și o armată bine organizată l-au apărat de dușmanii externi. Femeile au jucat un rol semnificativ în politica sa și chiar în soluționarea disputelor teologice. Biserica s-a bucurat de autoritatea unor bărbați profund pioși și grijulii. Sfântul catolic Toma de Aquino afirma că citea în fiecare zi scrierile Sfântului ortodox Ioan din Damasc.

Timp de 1.000 de ani, Bizanțul a fost singurul stat stabil pe termen lung din Europa. Până la căderea sa, a reprezentat o barieră în fața perșilor, arabilor și turcilor, care exercitau presiuni la frontierele de est și de sud ale Europei. Unii cercetători consideră că fără această protecție din partea ortodocșilor, europenii occidentali nu ar fi fost niciodată capabili să își dezvolte propriile instituții politice și economice. Unii dintre cercetătorii moderni cred, de asemenea, că explozia de creativitate literară din Bizanț în secolul al XI-lea a prefigurat Renașterea din Occident. Conflictul dintre cele două versiuni ale creștinismului a culminat cu Marea Schismă din 1054. Aici au existat două probleme principale. Prima a fost o dispută doctrinară cu privire la natura Trinității. În linii mari, ortodocșii credeau în "Duhul Sfânt, care purcede de la Dumnezeu Tatăl"; romanii credeau că "Duhul Sfânt purcede de la Dumnezeu Tatăl și de la Fiu" - în latină filioque. Ura reciprocă generată de aceste chestiuni obscure pentru un neinițiat este greu de înțeles pentru un om obișnuit. Dar ea încă îi desparte și astăzi pe ortodocși de catolici. A doua problemă era de ordin politic. Ambele părți deplângeau dezbinarea. Dar cine ar fi urmat să fie autoritatea supremă într-o Biserică reunificată? Occidentalii nu aveau nicio îndoială că ar trebui să fie papa de la Roma, urmașul Sfântului Petru. Ortodocșii nu vedeau niciun motiv pentru a renunța la autoritate în favoarea unui om pe care erau înclinați să-l considere eretic.

La începutul secolului al XIII-lea, papa Inocențiu al III-lea a convocat o nouă cruciadă, cea de-A Patra. Venețienii au finanțat-o, în primul rând pentru a-și promova interesele comerciale în estul Mediteranei. Pe drumul spre Țara Sfântă, cruciații s-au oprit la Constantinopol, unde sperau să-și instaleze propriul candidat drept împărat. Dar locuitorii orașului l-au ucis. În semn de răzbunare, soldații cruciați destrăbălați, violenți și analfabeți au luat cu asalt orașul în aprilie 1204, i-au masacrat locuitorii, au profanat bisericile, au ars marea bibliotecă și au jefuit comorile cu carul. Printre cei care au murit apărând orașul se numărau și danezii și englezii din Garda Varegă a împăratului (Faimoasa gardă de vikingi din Constantinopol, însărcinată cu protecția împăraților bizantini în secolul al X-lea - n. red.).

Învingătorii și-au înființat pe ruine propriul imperiu "latin". Venețienii au profitat chiar mai mult decât sperau. Printre obiectele care alcătuiau prada luată acasă se numărau și cei patru cai de bronz care împodobesc și astăzi Bazilica Sfântul Marcu.

Acestea sunt atrocitățile înfățișate de părintele Șevkunov în documentarul său. În Occident, abia dacă se mai amintește de ele. Printre ortodocși nu au fost niciodată uitate.

Imperiul Latin nu a supraviețuit mult timp: bizantinii și-au recuperat orașul în 1261. Imperiul lor a mai durat aproape încă 200 de ani după aceea. Dar a fost slăbit în mod fatal în încercările sale de a-și apăra teritoriile din ce în ce mai restrânse împotriva jafurilor nemiloase ale turcilor în ascensiune. În 1365, Bizanțul era izolat, cu excepția laturii dinspre mare. Periferiile lui asiatice se aflau deja în mâinile turcilor.

Unii dintre conducătorii Bizanțului au ajuns la concluzia că vor trebui să facă un compromis suprem: ca să obțină ajutor suficient, erau nevoiți să accepte condițiile Occidentului în legătură cu reunificarea creștinătății. Alții, amintindu-și de cea de-A Patra Cruciadă, credeau că până și un compromis cu turcii ar fi fost preferabil, dacă s-ar fi păstrat integritatea grecilor. "Mai bine turbanul sultanului decât pălăria cardinalului", după cum se presupune că ar fi afirmat Lucas Notaras, ultimul mare ministru al Bizanțului. Marea mănăstire ortodoxă de la Muntele Athos nu a stat pe gânduri și a optat pentru sultan.

În 1439, papa a convocat un conciliu la Florența pentru a dezbate problemele de doctrină, autoritate papală și unificare. Delegația Bizanțului a fost condusă de împărat și l-a inclus și pe fragilul patriarh Iosif al II-lea al Constantinopolului, precum și câțiva episcopi mai flexibili. Delegația era indisciplinată, dezbinată și săracă. Depășită de situație, cu turcii tot mai aproape, delegația a fost de acord cu reunificarea în condițiile impuse de Roma. După întoarcerea la Constantinopol, această reunificare a fost repudiată. Unul dintre membrii delegației, Isidor, mitropolitul Kievului și al întregii Rusii, a încercat să proclame unirea în Kremlin. A fost întemnițat de marele cneaz furios, dar a fugit apoi la Roma, unde s-a convertit la catolicism.

Disperat, împăratul a trimis ambasadori unul după altul pentru a cere ajutor de la papă, de la Veneția și de la Genova, de la monarhii din Occident. În situația sa extremă, și el, și mulți dintre consilierii săi de rang superior, au acceptat în cele din urmă cererile catolicilor, mizând pe faptul că Occidentul îi va ajuta și că poporul va accepta.

Planul a eșuat în ambele privințe. Clerul și poporul din Bizanț au continuat să respingă orice compromis cu Roma. Papa și Veneția au oferit simple promisiuni. Franța, Anglia și Spania au păstrat tăcerea. Genova a trimis totuși un contingent mic, dar valoros, de 700 de mercenari în frunte cu un comandant experimentat, Giovanni Giustiniani. Mehmet al II-lea, tânărul sultan otoman - avea doar 21 de ani - a început asediul în aprilie 1453. În interiorul orașului erau cel mult 50.000 de oameni. În afară de Giustiniani și de oamenii săi, mai puțin de 7.000 dintre ei erau capabili să mânuiască o armă, iar cei mai mulți dintre aceștia nu erau instruiți. Această mică trupă trebuia să apere cei 23 de kilometri de ziduri ale orașului împotriva unei armate otomane de peste 80.000 de oameni.

După 40 de zile de bombardamente de artilerie, sfârșitul a venit în noaptea de 29 mai 1453, când locuitorii orașului s-au rugat la Dumnezeul lor în marea biserică Hagia Sofia. Greci și italieni, ortodocși și catolici, susținători ai unirii și cei mai înverșunați oponenți ai acesteia, toți s-au rugat împreună fără considerație pentru finețurile doctrinei. Primele atacuri au fost respinse. Dar când Giustiniani a fost rănit și s-a dus vestea că turcii escaladaseră zidurile, mulți dintre apărători și-au abandonat pozițiile și au fugit pentru a-și proteja familiile. Împăratul s-a aruncat în mijlocul luptelor. Nu a mai fost văzut niciodată.

Sultanul le promisese soldaților săi trei zile de jaf în voie. Când a venit să-și evalueze cucerirea, a găsit totul în ruine. Se spune că a fost emoționat până la lacrimi. Nu i-a schimbat numele. Orașul a continuat să fie numit Constantinopol, până când naționaliștii turci l-au redenumit în 1925. În mod ironic, aceștia i-au dat numele cu care fusese cunoscut în mod colocvial de grecii înfrânți - eis ten polin, "în oraș", care a devenit Istanbul.

Occidentalii au manifestat puține mustrări de conștiință. Au adoptat punctul de vedere convenabil conform căruia Constantinopolul fusese pedepsit pe cale divină pentru că nu acceptase autoritatea papei și doctrinele Bisericii Romane. "Cu cât se comportau latinii mai rău", comenta istoricul Diarmaid MacCulloch, "cu atât mai mult răspândeau ideea că bizantinii sunt vicleni, efeminați și corupți și că merită pe deplin orice necaz li se provoacă". Această opinie se află încă la baza prejudecăților occidentale despre Biserica Ortodoxă.

Pentru lumea ortodoxă, inclusiv pentru ruși, căderea Bizanțului a fost o tragedie de durată. Dar, pentru ruși, tragedia a reprezentat și o oportunitate istorică: acum erau singurii conducători ai unui stat ortodox important.


Imperiul Bizantin își trăise deja aproape peste jumătate din existență când s-a afirmat un popor nou pentru a întemeia un stat care va deveni, în cele din urmă, succesorul său.

Cândva prin secolul al VIII-lea (există puține dovezi, iar istoricii nu sunt de acord cu privire la semnificația acestui moment), vikingii (sau varegii) din Suedia au început să pătrundă și să se stabilească pe teritoriul de astăzi al Rusiei de nord-vest, ținuturi locuite pe atunci de finlandezi. Aceștia își spuneau "Rus", denumire care se pare că este derivată dintr-un cuvânt nordic vechi însemnând "oamenii care vâslesc". Ei s-au stabilit într-o așezare comercială numită Staraia Ladoga, datată în mod sigur prin dendrocronologie în anul 753. Potrivit cronicilor, conducătorul lor legendar, Riurik, a întemeiat apoi așezarea devenită orașul nordic Novgorod.

Cam în aceeași perioadă, grupuri mici de slavi, o populație de năvălitori care fuseseră un ghimpe în coasta Bizanțului, au început să se deplaseze spre nord, în aceeași zonă. O cronică timpurie rusă spune că acești oameni erau atât de nepricepuți să-și gestioneze propriile chestiuni, încât i-au invitat pe varegi să-i ajute să restabilească ordinea: "Pământul nostru este mare și bogat, dar nu există ordine în el." Fraza nu apare în cronică decât la mai bine de două secole după eveniment. Mulți ruși o consideră o calomnie nedocumentată și iritantă la adresa capacității lor de a-și purta singuri de grijă. Aceasta nu-i împiedică însă să o citeze ori de câte ori afacerile rusești iau o întorsătură proastă.

Oricare ar fi fost adevărul, slavii au început din ce în ce mai mult să-și spună "ruși", iar varegii au început să adopte limba slavilor; acesta este momentul din care rușii au început să-și dateze istoria. Dar aceste popoare diverse nu au devenit un singur trib, așa cum afirma Ecaterina cea Mare mai târziu. Diversitatea lor etnică a stat la originea diferențierii dintre ruși, ucraineni și belaruși care le-a marcat istoria până în secolul al XXI-lea.

Varegii nu s-au mulțumit să rămână izolați în nord. Ei s-au deplasat mai departe pe marile fluvii rusești, Volga, Don și Nipru, pentru a comercializa blănuri, ceară, miere și sclavi în schimbul țesăturilor fine, al bijuteriilor, sticlei, vinului și uleiului de măsline. Niprul, care ducea direct la Marea Neagră, era imposibil de navigat în unele locuri din cauza unor praguri violente. Varegii le-au ocolit și s-au stabilit pe cursul inferior al fluviului. Acolo se presupune că Riurik a înființat un punct comercial care, în secolul al IX-lea, a devenit Kiev (sau Kîiv, cum îi spun ucrainenii), capitala unui teritoriu din ce în ce mai extins, dar slab organizat.

În anul 860, conducătorii prădători ai Kievului erau suficient de siguri pe ei pentru a organiza raiduri chiar și împotriva Constantinopolului. Orașul a fost salvat prin intervenția Maicii Domnului. Din acel moment, Constantinopolul și-a propus să dezvolte relații solide cu noua putere de la nord. Cele două state au semnat acorduri privind comerțul și asistența militară, dar perioadele de cooperare au fost intercalate cu perioade de ostilitate armată.

Citiți continuarea acestui fragment aici.

Citiți prefața acestei cărți aici.