Moscova înhață România

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


ROBERT BISHOP a fost un ofițer în aviația militară a Statelor Unite ale Americii, având gradul de maior. De profesie jurnalist, el s-a distins printr-o intensă activitate de cercetare și contraspionaj, adunând informații esențiale despre planurile sovietice referitoare la România și la Europa de Est și Centrală.
E. S. CRAYFIELD (cel mai probabil un pseudonim, identitatea sa rămânând un mister) a fost principalul agent sub acoperire al serviciilor secrete americane și britanice, trecând prin orașe ca Paris, Lisabona și Berlin, iar apoi fiind trimis în România. A colaborat cu Robert Bishop, în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Descrierea modului în care România a devenit un stat aflat sub dominație sovietică, din perspectiva unui ofițer în aviația militară americană și a unui agent sub acoperire al spionajului americano-britanic.

Această carte înregistrează marile schimbări politicii din anii 1944-1947, așa cum au fost văzute de doi occidentali. Autorii fie au fost de față la unele dintre evenimentele relatate în carte, fie au intervievat martorii la întâmplările la care nu au fost prezenți. A rezultat un volum plin de detalii interesante, pe alocuri savuroase, scrise într-un stil clar și bogat în informații istorice.

"Deși de dimensiuni relativ modeste, această carte are darul să interpeleze pe cititor atât prin conținutul său dramatic și extrem de bogat, cât și prin stilul (se vede mâna jurnalistului american care era Bishop) cursiv, presărat cu anecdote și vorbe de duh, dar păstrând un ton de obiectivitate și chiar o oarecare naivitate (nu numai aparentă) proprie americanilor din acea vreme aflați în străinătate. Așa cum se prezintă, ea conține un mare număr de fapte și detalii atât din Istoria cu "Iˮ mare, cât și din viața cotidiană a românilor și, în special, a bucureștenilor, într-o perioadă crucială de libertate regăsită și, apoi, treptat pierdută pentru multă vremeˮ. (Matei Cazacu)


În orice revoluție, apar forțe noi. În Spania, a luat naștere coloana a cincea, iar în România a apărut alta, un produs al Moscovei, și anume coloana a șasea.

De-a lungul istoriei, majoritatea revoluțiilor au fost rezultatul revoltelor oamenilor oprimați, dispuși să își dea viața pentru drepturi fundamentale, dar într-o revoluție pusă la cale de comuniști, interesează mai mult proprietatea și controlul suprem al acesteia în folosul câtorva lideri autoproclamați.

După Rusia, România a fost prima țară în care a reușit o revoluție comunistă. Aici au văzut pentru prima oară străinii planurile și țelurile sovietelor - controlul proprietății și al avuției, cu desconsiderarea totală a mult-trâmbițatei lor preocupări pentru drepturile omului. Pentru atingerea acestor țeluri materialiste, la Moscova a fost creată coloana a șasea, folosită ulterior pentru a dobândi controlul asupra resurselor unei nații.

Coloana a șasea era alcătuită din "experți în economie" proveniți din instituțiile industriale și economice sovietice, precum și din unități speciale ale Armatei Roșii. Acestora li s-au adăugat comuniști români dornici să ducă revoluția și în domeniul economic. Ulterior, comuniștii au preluat conducerea, iar activitatea coloanei a șasea a înglobat țelurile secțiilor economice ale Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

Într-un an, coloana a șasea a jefuit România de bunuri estimate la 1.050 de milioane de dolari. Independența economică a țării a dispărut în spatele Cortinei de Fier coborâte între Est și Vest, iar România a devenit un domeniu al sovietelor. A fost o victorie economică egalată doar de succesele politice ale comuniștilor.

Denumirea de "coloană a șasea" a fost dată de un grup de români într-un vechi restaurant, "Leul și cârnatul", de pe Strada 11 Iunie. Aici se întâlneau să vorbească și să bea politicieni, artiști și oameni de afaceri. Într-o seară se vorbea că sunt foarte mulți civili ruși nou-sosiți în oraș. Cine sunt acești oameni? Cu ce se ocupă ei?
- Sunt coloana a șasea, a răspuns un om politic bine informat.

Cerându-i-se să explice, el a ridicat mâna stângă și a răsfirat degetele, iar cu arătătorul mâinii drepte a început să numere de la degetul mare până la cel mic.
- Prima a venit aviația militară, apoi, Armata Roșie. A trei năpastă a fost NKVD-ul, iar a patra, agenții politici. Coloana a cincea este formată din comuniștii noștri. Cei nou veniți formează o altă coloană, a șasea, și este pentru revoluția economică.
- Are un simbol? a întrebat cineva.
- Nu cred, dar numărul șase ar fi potrivit, deoarece seamănă cu un ștreang.
- Păi, ar fi mai bun pentru NKVD, a spus cu mult calm un preot ortodox cu barbă albă.
- Poate că șarpele boa ar fi mai bun. Ăsta se încolăcește pe victime, le strânge și le strivește. Se potrivește destul de bine situației.

Din acea seară, a intrat în vocabular o nouă expresie, "coloana a șasea". Membrii ei, câțiva în uniformă, dar cei mai mulți în costume civile croite pe corp și întotdeauna în compania unui comunist român, mișunau prin tot orașul. Erau cu servietele în mâini și se purtau cu aroganța funcționarilor mărunți ajunși în funcții care le dădeau putere. Îi dădeau la o parte pe portari și intrau nepoftiți în ministere, în instituții guvernamentale, fabrici, birouri și ateliere.

Puterea acestor birocrați se datora, pe de o parte, convenției de armistițiu, iar pe de altă parte, tratatului comercial ruso-român. Convenția de armistițiu stipula condițiile de încetare a ostilităților, dar era și un instrument folosit cu scopul de a forța România să le dea sovieticilor o autoritate aproape nelimitată asupra economiei țării. Tot ceea ce avea România, de la bani până la mijloace de transport și de la alimente până la industrie, trebuia să fie pus la dispoziția sovieticilor. Tot ceea ce România luase din Rusia, de la vechile tramvaie din Odesa, care fuseseră duse la Arad, până la vaci și preșuri de șters pe picioare, trebuia să fie înapoiat sau înlocuit. Tot ceea ce germanii posedaseră în România a devenit proprietatea sovieticilor, iar aceștia din urmă aveau argumente solide. Marea Britanie și Statele Unite ale Americii fuseseră consultate cu privire la pretențiile lor și, în calitate de semnatare ale armistițiului, își dăduseră acordul.

Nu a fost suficient. La puțin timp după ce dr. Groza a fost numit prim-ministru, i s-a cerut să trimită la Moscova o delegație economică. Prin acceptarea unui plan cincinal, această delegație a renunțat la ultimele rămășițe ale independenței economice. Planul respectiv arunca resursele naturale ale României - avuția, industria, comerțul, finanțele și transporturile - în pântecele nesătul al ursului. A rupt economia României de cea a Europei Occidentale și a înlănțuit-o de carul de luptă al Kremlinului.

Membre ale Comisiei de Control, care supraveghea ceea ce se întâmpla în România, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii nu au fost consultate cu privire la acest lucru. Nu au fost nici măcar informate din politețe despre conținutul acordului comercial, dar unul dintre autorii acestei cărți a obținut o copie a textului românesc oficial.

Acolo unde s-au oprit cu jaful soldații Armatei Roșii a început furtul oficial, sancționat de armistițiu. La orașe și sate au fost create unități speciale și a început rechiziționarea materialelor și a serviciilor. Uneori, aceasta se limita la nevoile unei unități militare, dar de cele mai multe ori, avea menirea să secătuiască întreaga țară.

Potrivit convenției de armistițiu, România era obligată să plătească, în moneda proprie, toate sumele cerute de Comandamentul Sovietic și să pună unitățile industriale și infrastructura de transport, precum și toate mijloacele de comunicare, serviciile publice, rezervele și proviziile, la dispoziția sovieticilor. Acest dictat a avut urmări considerabile.

Conform unui prim ordin, toate persoanele - cu excepția câtorva - au fost obligate să predea poliției aparatele de radio. Sovieticilor nu le plac radiourile, deoarece oamenii pot afla prea multe de la Vocea Americii și de la alte posturi străine. Sovieticii preferă aparatele simple, care pot recepționa numai posturile lor sau, și mai bine, megafoanele publice. La anumite ore, oamenii pot sta pe stradă, în săli sau în ateliere și să asculte ceea ce Moscova dorește ca ei să știe. Cum aceste megafoane nu erau ușor de obținut, sovieticii au hotărât să nu existe deloc aparate de radio. Poliția română a primit sarcina de a strânge toate aparatele existente. Știa cine are așa ceva, fiindcă nu puteai să cumperi sau să posezi un radioreceptor fără să nu îl declari la Societatea de Radiodifuziune. După aceea, în fiecare lună, trebuia să-i plătești poștașului echivalentul a circa 50 de cenți^[i], taxa pe care o percepeau posturile de radio pentru a își finanța programele.

Acum, cei care aveau aparate de radio trebuiau să le ambaleze sau să le împacheteze în ceva și să le ducă la poliție. Zile în șir, românii și-au ambalat radiourile în cutii de carton sau în foi de ziar și le-au depus la secțiile de poliție. Unii au scris pe pachet numele și adresa, iar fiecare a primit o chitanță. Secțiile de poliție erau prea mici pentru ca în ele să fie depozitate toate aparatele, așa încât, în curțile acestora, erau adunate mormane de cutii și de pachete, expuse la intemperii. După câteva săptămâni, rușii au venit cu camioane, le-au încărcat cu tone de radiouri și au plecat, dar în unele secții, ei nici măcar nu s-au atins de ele. Drept urmare, poliția întreținea o piață clandestină cu aparatele cele mai bune și mai scumpe, iar în unele cazuri, carcasa radioreceptoarelor a fost tăiată și pusă pe foc, din cauza crizei de combustibil.

După circa un an, unele persoane au fost înștiințate că își pot recupera aparatele. A fost ziua în care mulți români și-au frecat mâinile de satisfacție. Pachetele lor conținuseră săpun, cutii cu mere sau aparate simple, nefuncționale, realizate de tineri "radioamatori". Acum, ei își puteau coborî din podurile caselor adevăratele aparate de radio.

Automobilele erau confiscate de ruși de cum le vedeau, iar procedura era simplă. Dacă soldații Armatei Roșii vedeau un nefericit de șofer, trăgeau câteva focuri de avertisment în direcția radiatorului mașinii, indicându-i că trebuie să oprească, apoi alergau la mașină, o înconjurau și deschideau ușile de pe ambele părți. Intrau pe o parte și îi împingeau afară, pe cealaltă parte, pe șofer și pe eventualii pasageri. După ce închideau ușile cu zgomot, mașina demara. Uneori, rușii râdeau în semn de la revedere, dar, de cele mai multe ori, nu își permiteau să glumească astfel.

Când oamenii nu au mai îndrăznit să meargă cu mașina, patrulele rusești au cercetat amănunțit străzile, uitându-se în toate garajele din subsoluri și în curțile din spate ale caselor. Au fost găsite surprinzător de puține mașini, deoarece majoritatea lor aveau acte în regulă aprobate de autoritățile ruse. În acest timp, la țară, mai erau câteva căpițe care nu fuseseră arse sau fuseseră doar în parte arse, precum și numeroase grămezi de bălegar. Multe dintre aceste mormane care aveau un aspect firesc ascundeau un automobil funcțional. La Brașov, unuia dintre autori i s-a oferit, la un preț foarte avantajos, un BMW decapotabil cu două locuri. Cerând să vadă mașina, a fost dus cu multă precauție de proprietar într-un dormitor al copiilor de la etajul al doilea. Aici, într-o cameră zugrăvită în roz și alb, cu două paturi mititele, era o mașină acoperită cu niște cuverturi.
- Cum ați urcat asta până aici?

Chipul proprietarului a fost luminat de un zâmbet de satisfacție.
- Am măsurat totul cu atenție. Mașina era cu cinci centimetri mai îngustă decât deschiderea acestei uși duble care dă în camera de dormit, așa că am folosit niște bârne de la fereastra etajului al treilea și, cu ajutorul unor blocuri mari de piatră și al unui scripete, eu, soția mea și cu servitorii am ridicat-o într-o noapte.

Toate armele de foc deținute de particulari au trebuit să fie predate, inclusiv cele de vânătoare și cele folosite la tir sportiv. Românii sunt vânători pricepuți și țin la puștile lor. Prin urmare, multe espingole sau flinte vechi au fost luate de deasupra șemineurilor și înlocuite cu puști de vânătoare pentru păsări sau pentru urși și, după ce au fost unse bine și învelite în pânză groasă de sac îmbibată în parafină, au fost ascunse provizoriu sub iarba din grădină.

Sovieticii și-au dat seama că, pentru a se înțelege cu românii, trebuie să fie cel puțin la fel de deștepți ca ei și că victimele lor sunt extrem de inteligente. În acel moment, erau în țară destui membri ai coloanei a șasea care să înceapă jaful în stil mare. Au fost trimise echipe care au dat năvală în depozite, fabrici, uzine și magazii, cerându-li-se să realizeze inventarul și să facă desene ale depozitelor și ale utilajelor, apoi să le demonteze, să le ambaleze și să le expedieze cu vaporul.

Rafinăriile de petrol aveau o grămadă de utilaje de rezervă cu ajutorul cărora se reparau distrugerile produse de bombardamente. Instalații de rafinare în valoare de milioane de dolari au fost trimise în Caucaz înainte ca investitorii străini să poată protesta. Unul dintre laminoarele de la "Malaxa" a fost dus în Răsărit. Fabrica de avioane de la Brașov a fost devastată, conductele au fost făcute bucăți, iar navele și barjele militare și comerciale au fost confiscate. Utilajele au fost luate de pe șantierele navale și din sculării, în timp ce fabricile de tricotaje, țesătoriile, fabricile de hârtie și cele de zahăr au trebuit să predea toate instalațiile mecanice sau cea mai mare parte a acestora.

Fabricile de bere au fost demontate, iar mașinile de fabricat țigări ale monopolului de stat al tutunului au fost ridicate și ele. Cantități uriașe de materii prime naturale și fabricate au fost confiscate. Bolnavii și răniții au fost scoși din spitale, iar paturile, saltelele și așternuturile au fost luate. Materialul rulant și tot ceea ce era folosit la construcția și repararea căilor ferate au fost trimise în Rusia, nemaifiind lăsat în urmă nici măcar un vagon de călători sau de marfă în stare bună. Vreme de doi ani, românii au călătorit în vagoane de marfă sau în vagoane vechi fără ferestre sau lumină. Marile și modernele camioane cu care se transporta gunoiul, mândria Direcției de Salubrizare a Bucureștiului, au luat calea Estului, la fel ca utilajele agricole și grânele țăranilor. Vitele, caii și oile au fost și ele duse în Răsărit. În loc să ajungă în piețele românești, tot ceea ce prindeau pescarii ajungea în burta rușilor.

În nodurile de comunicație și în locurile de adunare, depozite uriașe și grămezi de materiale se înălțau și se întindeau pe hectare întregi. Se puteau vedea aici munți de cutii, toate frumos așezate, marcate și numerotate, precum și piramide de materiale și de obiecte. Puteai merge kilometri buni prin aceste locuri înguste, printre pereții de cutii care conțineau instrumente de mare precizie sau printre rândurile de compresoare și de betoniere. Era aproape imposibil să estimezi valoarea acestor materiale și echipamente.

Crearea fabricilor și întreprinderilor din care au fost luate aceste utilaje a necesitat decenii de muncă și de planificare. Coloanei a șasea i-a luat câteva zile să demonteze fabricile respective, pe când ridicarea lor a durat ani întregi. Nimeni nu știe cum rușii, cărora, în multe cazuri, le lipsesc cunoștințele inginerești și experiența tehnică necesară reconstruirii acestor întreprinderi, se așteaptă să facă acest lucru acasă la ei înainte ca echipamentele să ruginească și să se strice. România ar fi putut juca un rol important în reconstrucția Europei, dar în loc să fie un avantaj, a devenit o povară.

Anvergura jafului produs de sovietici a fost limitată doar de capacitatea mijloacelor de transport. Toate vapoarele disponibile la Marea Neagră, inclusiv cele cu fisuri și ruginite, au fost duse la Constanța și în porturile mai mici. Asemenea sclavilor, prizonierii erau puși să le încarce la capacitate maximă. Marfarele circulau pe toate liniile care duceau în Rusia. Șiruri lungi de camioane, majoritatea de fabricație americană, umblau duruind pe șosele și pe drumuri secundare. Se lucra inclusiv noaptea, fără zi de odihnă. Nemulțumiți de capacitatea tuturor acestor mijloace de transport, rușii au apelat la avioane de mari dimensiuni.

Această extraordinară operație de transport cu ajutorul avioanelor, trenurilor, vapoarelor și camioanelor s-a desfășurat în primăvara lui 1945, când Aliații occidentali își foloseau întreaga forță pentru a-l înfrânge definitiv pe Hitler. Avioanele rușilor transportau bunuri luate cu forța, în vreme ce aviațiilor americane și britanice li se cerea să sprijine ofensiva rușilor asupra Berlinului.

Când coloana a șasea a terminat cu industria românească, sovieticii au emis noi pretenții, iar comuniștii locali au contribuit la îndeplinirea lor. De data aceasta a fost vorba despre returnarea bunurilor rusești, mai ales a celor aflate în proprietate privată. Tot ce a fost luat vreodată din Rusia a trebuit să fie restituit sau înlocuit. În perioada în care au ocupat sudul Rusiei, românii au prădat și au furat tot ce au găsit. În parte, a fost vorba despre un schimb. În 1940, Armata Roșie - care pe atunci mergea alături de Hitler - a invadat Basarabia și Bucovina, iar românii au trebuit să fugă și să lase totul în urmă. După un an, i-au alungat pe comuniști, dar majoritatea bunurilor le fuseseră luate (o excepție remarcabilă a reprezentat-o măcelăria Podsudek din Cernăuți, căreia rușii îi adăugaseră o instalație frigorifică).

Citiți continuarea acestui fragment aici.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.