Întuneric peste România: Mărturii cutremurătoare din trecut - Moscova înhață România

Citiți un fragment din această carte aici.


"După o zi înăbușitoare, s-a lăsat o seară plăcută, înmiresmată, romantică. Totuși, lumea era ciudat de tulburată.
Vreme de câteva ceasuri, un glas monoton anunțase, la scurte intervale, la postul de radio București: "Lăsați aparatele deschise! Vom transmite un comunicat important pentru țară!»"

Ziua era 23 august 1944, iar comunicatul - declarația prin care regele Mihai anunța ieșirea din alianța cu Puterile Axei, acceptarea armistițiului oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și SUA, și încetarea luptei și actelor de ostilitate împotriva armatei sovietice. "Români," spunea mesajul regelui, "dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate și vor fi respectate."

Aducerea-aminte de mai sus se regăsește în volumul Moscova înhață România - O mărturie occidentală din anii 1944-1947 (Corint Istorie, 2022), scris de Robert Bishop (maior în US Army Air Force și membru al Office of Strategic Studies, sosit în România în septembrie 1944) și E.S. Crayfield (agent de spionaj american, stabilit încă din 1942 la București sub acoperire, ca om de afaceri german), și publicat inițial în 1948, în limba engleză. Având o interesantă valoare documentară, cartea celor doi urmărește, prin mărturii inedite și observații lucide, instalarea comunismului în România.

Bineînțeles, pentru cei interesați de tulburea perioadă a anilor 1944-47, bibliografia disponibilă este vastă. Ceea ce individualizează însă cartea de față de alte scrieri pe temă ar fi două aspecte. În primul rând, evenimentele sunt trăite de autori, iar volumul capătă o notă profund umană și își apropie eventualul cititor. În al doilea, autorii fiind străini, cu greu ar putea fi acuzați de părtinire în favoarea României, iar acest lucru adaugă un plus de încredere mărturiei lor.

De la început însă trebuie lansat un avertisment: Bishop și Crayfield prioritizează experiența în ansamblul ei, punctând-o cu elemente de detaliu. De asemenea, deși cei doi autori au sosit pe teritoriul românesc în momente diferite și au acționat independent, relatările sunt amestecate și nu se face deosebirea între contribuțiile individuale ale fiecăruia în scrierea acestei cărți. Din acest motiv, Moscova înhață România nu poate ține locul unui studiu aprofundat al istoriei acelor ani, însă prin cursivitatea, simplitatea și atractivitatea scriiturii, este o excelentă poartă de intrare în subiect.

Bunăoară, autorii apreciază că ieșirea din război a României le era de un imens ajutor Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii în lupta contra Germaniei naziste, dar că negocierile purtate de Barbu Alexandru Știrbey la Cairo au fost un eșec pentru cauza românească. "[...] prințul Știrbei chiar s-a purtat ca un amator. A avut de vândut un lucru de mare preț și ar fi trebuit să se întoarcă acasă cu promisiuni sau cu garanții clare, dar, practic, el s-a întors cu mâna goală. În linii mari și lăsând la o parte întregul sprijin moral, ceea ce a obținut se poate rezuma astfel: "Trebuie să ieșiți din război și să tratați cu Moscova.»"

Este, desigur, o simplificare. Extrema incertitudine a lunilor premergătoare deciziei de încetare a focului, marcate de puternice disensiuni interne privind semnarea unui armistițiu, precum și situația din ce în ce mai disperată a armatelor române de pe Frontul de Est, au cântărit cu siguranță mai greu în ansamblul lor decât oricare moment punctual de negociere. Rămâne totuși constatarea sobră, demonstrată în continuarea cărții, că România, așa cum și-a jucat cartea, a suferit o înfrângere militară, economică și socială, punându-se în puterea Uniunii Sovietice.

Efectele nefaste ale intrării necontestate a Armatei Roșii pe teritoriul țării sunt descrise neechivoc. De exemplu: "[unitățile armatei ruse] se deplasau pe un front care se întindea de la Marea Neagră până la Munții Carpați. [...] În urma rușilor rămâneau sate incendiate, femei violate, case jefuite și grajduri goale"; în zona Urlați, unul dintre autori a urmărit trecerea coloanelor ruse și a avut ocazia să stea de vorbă cu localnicii după aceea. Povestește astfel:

"[...] am ajuns la ușa căsuței lui Nicolae, în care se putea vedea un licăr. Am intrat. O lumânare ardea la capul lui Nicolae, care zăcea pe un sac de paie. Fața îi era acoperită cu un ștergar, fiindcă jumătate din ea îi fusese spulberată cu focuri de armă. Nevastă-sa, învinețită și cu rochia sfâșiată, era îngenuncheată lângă el în rugăciune.
Un bătrân a venit de afară și ne-a vorbit.
- Au atacat-o șapte ruși. Nicolae a încercat să-și apere nevasta. L-au împușcat direct în față cu pistoalele și pe ea au violat-o lângă bărbatul care trăgea să moară."

Aflat în situația ingrată de a accepta noua "prietenie" cu sovieticii, cabinetul condus de Constantin Sănătescu a făcut demersurile de a convinge populația că rușii soseau într-adevăr ca eliberatori, în pofida mărturiilor asupra contrariului, venite din partea românilor care luaseră contact cu aceștia.

Bishop și Crayfield au putut urmări și comenta "de la firul ierbii" speranțele românilor ca, după ani grei de regim totalitar și privațiuni, să organizeze alegeri libere și să clădească o adevărată democrație, observând cum aceste speranțe au fost năruite de acțiunile subversive pregătite la Moscova.

Pentru ei, nu există niciun dubiu că URSS avea o strategie regională bine pusă la punct, făcând următoarea apreciere: "În 1943, când Cominternul (Internaționala Comunistă) a intrat în clandestinitate, au fost menținute câteva grupuri naționale cu scopul de a se concentra într-un mod mai eficient asupra teritoriilor respective. Atât de bine este organizată această activitate, încât, dacă azi ar avea loc o revoluție în urma căreia Partidul Comunist ar ajunge la putere în orice țară a lumii, un cetățean al acelei țări instruit la Moscova ar fi pregătit să devină președinte sau prim-ministru."

Aflăm mai departe că sovieticii, din poziția de forță obținută după întoarcerea armelor, și-au creat, metodic și fără șansa de a fi opriți, pârghiile necesar îngenuncherii României, în pofida faptului că țara avea la acel moment un partid comunist cu circa 2.000 de membri, în timp ce Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național Liberal numărau, împreună, milioane.

Din pozițiile pe care le ocupau, cei doi autori erau conștienți de jocul dublu făcut de URSS, al cărui serviciu de spionaj căuta cu orice preț să cunoască mișcările și intențiile aliaților lor, SUA și Marea Britanie, în România, pentru a-și putea structura mai bine abordarea - o dovadă clară a interesului de a-și aroga drepturi sporite și de a subjuga aparatele puterii de stat.

Abandonarea românilor la "mila" lui Stalin de către americani și britanici este comentată astfel: "Dacă reprezentanții Marii Britanii și ai Statelor Unite ale Americii care au semnat convenția de armistițiu dintre Moscova și București ar fi putut vedea demonstrațiile spontane ale unei națiuni care căuta călăuzirea Occidentului spre o existență democratică, probabil că s-ar fi gândit de două ori înainte de a își pune semnătura pe un document care îi reducea pe învingătorii americani și englezi la statutul de spectatori, în vreme ce sovieticii își însușeau toate puterile."

Presărată cu amănunte amare, cartea este o cronică a măsurilor luate de comuniști, cu sprijinul unor români oportuniști și lipsiți de scrupule, sub oblăduirea vecinului "prieten" de la est. Încet, dar sigur, URSS a acaparat controlul tuturor structurilor relevante, sub privirile tot mai neputincioase ale regelui și ale politicienilor vremii, reduși la tăcere de acțiuni comuniste cu caracter terorist. Pornind de la stabilirea unui punct de sprijin, Moscova a acționat în cercuri tot mai largi. Autorii consemnează: "Partidul Comunist intrase în guvernul de uniune națională ca o formațiune minoritară. Odată ajuns la guvernare, acesta nu a cooperat, ci a început să-l trădeze și să-l distrugă. La ordinul direct al Moscovei, Comitetul Central al Partidului Comunist Român a lucrat zi și noapte la formarea unui bloc de stânga menit să servească la destrămarea acestei uniuni naționale."

Argumentul este urmărit cu atenție, exemplificat și comentat în volum. Ca exemplu, în privința șubrezirii economice a țării, aflăm despre așa-numita "coloană a șasea", responsabilă de prădarea României și trimiterea, către Uniunea Sovietică, a tuturor bogățiilor care se puteau fura. "Coloana a șasea era alcătuită din «experți în economie» proveniți din instituțiile industriale și economice sovietice, precum și din unități speciale ale Armatei Roșii. Acestora li s-au adăugat comuniști români dornici să ducă revoluția și în domeniul economic. Ulterior, comuniștii au preluat conducerea, iar activitatea coloanei a șasea a înglobat țelurile secțiilor economice ale Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
Într-un an, coloana a șasea a jefuit România de bunuri estimate la 1.050 de milioane de dolari. Independența economică a țării a dispărut în spatele Cortinei de Fier coborâte între Est și Vest, iar România a devenit un domeniu al sovietelor."

Motivul, explicat tot de autori, a fost simplu: "Rusia sovietică, unde nivelul de trai era mult mai scăzut, avea nevoie de acel flux ca de o transfuzie vitală pentru economia ei jalnică și sleită de puteri."

Ceea ce nu s-a putut fura a fost distrus cu sălbăticie metodică, tot ca parte a planului de reducere a țării la o dependență bolnavă față de URSS. Un fost moșier, colonel în rezervă, le-a spus autorilor în legătură cu exproprierile și colectivizarea pământurilor: "Țăranii au fost ademeniți în politică prin promisiuni false că vor primi pământ, dar mai târziu vor fi învinuiți de ineficiență. Li se va întâmpla cum li s-a întâmplat culacilor din Rusia: comuniștii vor lua pământul pentru colectivă, iar țăranii vor ajunge iobagi în colhozuri."

Ce a urmat este descris într-un pasaj grăitor: "România, cândva cea mai îmbelșugată țară din punct de vedere agricol din toată Europa, murea de foame sub conducerea comuniștilor. Situația era atât de proastă, încât a trebuit să intervină chiar Moscova. Cu multă publicitate, sovieticii au anunțat că vor ajuta statul-satelit, urmând a-i da «cu împrumut» 150 000 de tone de cereale - erau cerealele luate cu un an înainte unei țări pe atunci încă productive. [...] Desigur, cerealele trebuiau înapoiate Rusiei cu dobândă, dar nu în bani, ci în natură. Rata dobânzii era de 6% pe an. [...] În țările capitaliste, rata dobânzii la asemenea împrumuturi era de 3-4%."

Cartea prezintă apoi inflația galopantă, colectarea valutei și sărăcirea populației - lucruri ce au aruncat România vremurilor în cea mai neagră perioadă a sa. Pentru autori, nu există niciun dubiu că istoria este scrisă cinic de cei puternici:

"În vreme ce comuniștii zdrobeau în mod sistematic rezistența românilor, noi ne simțeam adeseori umiliți și rușinați în momentul în care trebuia să răspundem la întrebarea, la rugăciunea, la strigătul a milioane de oameni: "De ce ei nu fac nimic? De ce ei nu ne ajută?»
«Ei» erau poporul îndepărtatului Imperiu Britanic, poporul Statelor Unite ale Americii și toate celelalte popoare ale țărilor care formau Națiunile Unite [...]
Au trecut aproape doi ani până să se facă puțină lumină în legătură cu motivul pentru care «ei» nu au ajutat. Dl Churchill și ministrul său de Externe, Anthony Eden, ajunseseră la «o înțelegere neoficială» cu Moscova în privința Greciei, în schimbul căreia «britanicii vor recunoaște dreptul sovieticilor de a prelua inițiativa în păstrarea ordinii în România.»"

Pagină după pagină, cartea zugrăvește o Românie epuizată de războiul împotriva Aliaților, cu o populație îndreptățită să spere la un viitor democratic, care a alunecat iremediabil în sfera de dominație sovietică, prin acțiunile perfide ale comuniștilor susținuți de Moscova și prin nepăsarea americanilor și britanicilor în care își puneau încrederea. Cum s-a putut întâmpla asta? Cum de nimeni nu a reușit să stopeze preluarea unei țări și înrobirea ei? Autorii nu dau neapărat un verdict, dar lasă faptele observate de ei să vorbească.

Mulți români se revoltă azi împotriva unei aparente pasivități a poporului nostru în fața sorții. Moscova înhață România ne-ar putea vindeca de o asemenea opinie simplistă. Anii 1944-47 au fost, dacă mergem pe firul desfășurat de Bishop și Crayfield, inevitabili. Resemnarea nu a fost un gest colectiv, asumat. Dimpotrivă, rezistența nu a avut șansa de se cristaliza pentru a împiedica oroarea comunistă fiindcă a fost prevăzută de sovietici și demantelată cu pricepere.

Realizarea acestui fapt ne obligă la o reflecție mai profundă asupra situației în care ne aflăm azi, asupra eroziunii unității sociale, asupra atacurilor propagandistice la care suntem supuși, și asupra însemnătății valurilor de extremism care ne încearcă. Nimeni nu-și dorește pierderea busolei sociale și moartea libertății, dar dacă nu reușim să ne păzim de vectorii destabilizatori infiltrați în însăși țesătura socială a României, ele pot avea loc, cu siguranță.

În loc de concluzie, vă las cu o observație memorabilă, cu rol de avertisment, făcută de scriitorul Mircea Pricăjan în romanul Murmur (Humanitas, 2023):

"În România, totul a fost întotdeauna o mare bătaie de cap [...] Mă gândesc că așa au spus și cei din generația bunicilor noștri, care au văzut cu ochii lor cum lumea în care se născuseră, cu bune, cu rele, o lume cât de cât europeană era demolată cu consecvență de comuniști. [...] Mă îngrozește și nu-mi dă pace gândul că răul și distrugerea se instalează treptat, pic cu pic, cu multe complicități, în timp, astfel încât cu greu pot fi ele recunoscute drept ceea ce sunt la momentul instaurării lor. Răul este insidios, se apropie pe nevăzute prin frunziș, alunecând ca un șarpe, sâsâind adormitor, se încolăcește în jurul gâtului tău încet, încet, încet și se strânge tot mai tare, transformându-ți moartea într-un leșin cald și fantastic, singura soluție care ți se mai pare că are sens. După care se lasă întunericul."

(septembrie 2025)

Citiți un fragment din această carte aici.