Dark fantasy românesc: O lume de forță și sens - Ultima Poveste - Nemuritoarea

Citiți un fragment din această carte aici.


La târgul internațional de carte de la Frankfurt, o hală întreagă este destinată aproape exclusiv genului fantasy. La noi, cel puțin în anumite zone ale establishmentului cultural, acest gen este privit cu suspiciune, dacă nu chiar cu superioritate. Cu atât mai curajos și mai demn de atenție saltul Anei Rotea, apreciată autoare pentru copii, către proza fantastică pentru adulți, prin seria apărută în 2025 la Editura Datagroup, Ultima Poveste.

Și nu e vorba de orice fel de salt. Ultima Poveste este un dark fantasy românesc de substanță, cu o valoare literară certă, bine înrădăcinat în mituri arhaice, folclor și superstiții neaoșe (babe, descântece, oameni-lup, morți-vii) pe care limbajul autoarei se pliază cu măiestrie, dar al căror imaginar reușește să-l depășească în moduri neașteptate, căci le adaugă, cu o imaginație debordantă: bufoni; militari cu mandale crestate în frunte prin care li se poate controla voința (mandale pe care autoarea le descrie detaliat și poetic; m-a fascinat mai ales descrierea celei în formă de coadă de păun); marea ca nesfârșire plină de promisiunea libertății, dar și de creaturi feroce sau de oameni ai apelor cu solzi și sâni care atârnă etc.

Seducția se amplifică prin alegerile lexicale care vrăjesc ("galbenul plăpând al lumânărilor lingând în noaptea de dezmăț suprafața transparentă a sticlei din fereastră"), prin sintaxa care amintește de basmele copilăriei ("Înțeleptule Afa... ceva a venit peste noi, dar noi, minți slabe, nu știm bine ce și nu am crezut că facem rău dacă te găzduim..." sau "Eroule, purtat fie numele tău pe buzele oamenilor, nemuritoare ajungă amintirea ta în toate inimile care bat!") și prin umorul bine dozat din observațiile ironice ("Hangiului i se spărgeau bulbuci la nas în timp ce plângea în praf") sau din dialoguri (în special cele purtate de Babe). Amestecul e potențat de aluzii protofeministe ce aduc a Chaucer și a literatură medievală engleză (Sir Gawain and The Green Knight, de pildă) dar și de preocupări contemporane rafinate, cum ar fi interspecismul, postumanismul, critica ecologică, evoluția gândirii religioase sau toxicitatea anumitor narațiuni.

Dualitatea bine-rău din fiecare personaj, problema punerii în ordine a lumii prin confruntarea, coabitarea și / sau contopirea dintre regnuri, dintre viață și moarte sau dintre principiile feminin și masculin reprezintă firul roșu al cărții. Domeniile par, la prima vedere, pașnice. Nevăzute, însă, în mintea oamenilor au încolțit de mult corupția și perversitatea, iar pe termen lung acestea nu pot duce decât la dezordine și distrugere. Pentru a-și transmite mesajul, autoarea recreează o întreagă cosmologie, descrie tulburător peisaje, alcătuiește prim-planuri în care fantasticul devine tangibil, leagă cu răbdare încrengături de personaje și intrigi, intră în gândurile și în pielea lor și construiește lumi complexe și idilice doar în aparență. (De altfel, primul volum începe șocant, cu o scenă legată de o mâncărime morbidă, descrisă în detaliu clinic și totuși pitoresc: "Descoperi că mai aprigă decât cea a ochilor era mâncărimea de pe coapsa stângă. De aceasta din urmă se ocupă pe îndelete, ridicându-și cămașa de noapte și folosindu-și direct pe piele unghiile pe care le purta lungi, ca pe niște podoabe cu utilitate ocazională.")

În cartea Anei Rotea, nimic nu rămâne imaculat și alb-negru, totul are nuanțe și glisează continuu pe un spectru care poate merge de la atașament și autosacrificiu până la egoismul extrem și cruzime. Eroii mitici nu sunt perfecți, Mamele creatoare de viață nu sunt întotdeauna binevoitoare, iar Fiicele de care depinde comunitatea pot fi doborâte de rivalități meschine. Impuritatea, slăbiciunea și violența fratricidă se regăsesc pretutindeni - mai puțin, desigur, în Povești. (E fascinantă scena din primul volum când copilul Cazimir e singurul care le chestionează - și e apostrofat pentru obrăznicie.) Între oameni și conducători - conduși la rându-le de meschine motivații personale - nu poți ști niciodată în cine să te încrezi, cine de partea cui este.

Trebuie spus că, pentru a savura cât mai deplin mesajul pe care ni-l aduce Ultima Poveste a Anei Rotea, poate fi de folos o oarecare familiarizare cu istoria ideilor religioase și cu structurile de bază ale miturilor și narațiunilor, așa cum se repetă ele de la începutul lumii (sau, mai bine zis, al culturii umane transmise prin cuvânt), dar, mai ales, cu arhetipurile lui Carl Jung, pe care le discută și Peterson în cartea sa Hărțile sensului. Povestea din Ultima Poveste este construită pe ele. Printre acestea, regăsim:
Mama (Prima Mamă sau Marea Mamă) - deopotrivă creatoare și distructivă, iubitoare și haotică, ocrotitoare și castratoare ("Mama mai înghite câte un copil. Lângă ea nu e libertate, nici alegere. Nu afli niciodată cum ești tu și nici nu vezi lumea de sub fusta ei. Iar viața ta e o coajă goală în care doar Mama locuiește"); dintre Fiicele Mamelor, doar una le va moșteni puterile - de obicei prima născută, care pentru a le primi trebuie să se păstreze fecioară;
Tatăl, Eroul - protectori sau tiranici, aducători de ordine sau de constrângeri și moarte ("Nu se cunoștea numărul Eroilor. Chiar militarii întrețineau credința că ar exista un singur Erou. Cumva, așa și era. Unul era modelul Eroului inițial, al singuraticului capabil să țină monștrii de pretutindeni sub control și pe care se bazau toți cei slabi (...) Nu doar de pericolele de moarte protejau Eroii, ci și de spaima care înnebunea, de cele mai multe ori fără motiv");
Povestitorul și Povestitoarea - purtătorii printre oameni ai miturilor care îi unesc, le dau sens și speranță și le motivează acțiunile ("Către copii, povestitorii își împingeau Poveștile vechi, destrămate de vârstă, ca pe cea mai proaspătă marfă");
Baba - femeia bătrână, fostă conducătoare experimentată eliberată de restricțiile rolului ei de matriță a vieții, dar și de constrângerile sociale și, deci, liberă, capricioasă și înțeleaptă; și, nu în ultimul rând,
Străinul, cel care prin simpla sa existență și apariție, amenință să dinamiteze cu totul fragila ordine existentă.

Asupra cititorului în căutare de înțelesuri ascunse, cele două volume, Spionul Armatei și Nemuritoarea, vor reuși cu siguranță să exercite o atracție aparte; simbolismul și alegoria îl vor înfășura - asemeni oamenilor-jivină din carte - în pânze lipicioase de înțelesuri care întind fire înspre prezent și din care cu greu se va smulge. Iar asta înseamnă că cele peste 1.000 de pagini cumulate ale seriei se citesc cursiv, ca pe apă, ba chiar se sorb și se devorează tot astfel cum Mamele domeniilor din roman își devorează - uneori - copiii.

Originalitatea cu care Ana Rotea mânuiește limbajul și felul în care privește lumile create, brodând imagini neașteptate și nesfiindu-se să abordeze frontal urâtul și apucăturile scârbavnice ("sucurile corpului său pătau și pătrundeau tot culcușul" fiind printre cele mai inofensive), sunt ele însele demne de o mare Povestitoare. Iată doar câteva exemple:
"Ochii nevăzători începură să-i transmită imagini mincinoase, alcătuindu-i o lume din linii drepte, printre care pete gri formau viclene și mobile siluete."
"Bătrâna se învăluia într-un miros dulce, înnebunitor și acoperitor de orice alte miasme, și rostea către el cuvinte care nu se auzeau în timp ce amesteca în dulceață cu un băț ținut cu mâinile amândouă. Mâinile cu pielea subțire și încrețită se mutară pe o furcă de lemn cu care bătrâna scoase, dintr-un cuptor, o pâine rotundă, cu coajă tare. Timpul trebuie că trecea, căci dulceața se mutase într-un castron, iar pâinea se răcorise numai bine ca aceleași gheare bătrânești să și-o proptească în pieptul uscat pentru a o tăia mai bine cu cuțitul. Hârșt! trecea lama prin pâinea a cărei coajă se crăpa cu mici pocnete pe care urechea lui Radu le prindea atât de bine, deși îi scăpau, în continuare, vorbele pe care bătrâna i le înșira. Radu trase în piept, cu poftă, mirosul cocăturii calde."

Dar despre ce este vorba în carte?

Aproape ca într-un joc de Catan, oamenii trăiesc răspândiți pe mai multe domenii, fiecare cu specificul său și cu relații mai mult sau mai puțin bune cu vecinii. Domeniul Rovine e mlăștinos și populat de tâlhari leneși, Bairul se distinge prin dealurile și viile sale, Verduri e ideal pentru grădinărit și trăiește prin trudă, Borvizul e străbătut de o sumedenie de pâraie limpezi și reci care îl înverzesc, iar Dalianul, un podiș înalt, protejat pe o latură de munți mari, greu de trecut și dens împăduriți, iar pe alta de Apa Murie (oceanul care înspăimântă), se bazează pe morărit și pe stânele sale de oi. Un singur om pescuiește - iar acesta e mai degrabă un paria. Tot el descoperă lângă mare un minereu de mare preț, iar de acolo intriga poveștii va prinde avânt.

Domeniile sunt conduse de Mame, care asigură procrearea și relativul belșug - sau măcar supraviețuirea. Atât cât mai pot. Mamele își datorează rolul de conducătoare (dar și povara inerentă acestui rol) fertilității lor și puterii aparte pe care o au asupra naturii. Însă puterile lor sunt în scădere și nimeni nu vorbește deschis despre asta. Atunci când domeniile se confruntă cu probleme - și se confruntă cu ele din ce în ce mai frecvent: copii născuți diformi, creaturi stranii și feroce care le terorizează, urâciuni sau boli contagioase și mortale, este chemată Armata care își trimite soldații să restabilească ordinea lucrurilor. Aici intervin Eroii, militari smulși de tineri de pe domenii, antrenați riguros, curați, disciplinați, transformați în numere și conduși de rațiunea rece (dar nu arareori și de instinctul propriu, dominator și sadic). Ei acționează la modul totul sau nimic, incendiind matematic sate întregi pentru eradicarea unui singur purtător de boală. Menirea lor este să curețe lumea de "monștri" și să asigure iluzoria puritate a creației, perpetuarea ei fără defecte. De aici derivă statutul lor special și, prin urmare, vor căuta mereu să extindă definiția monstrului, inclusiv asupra Mamelor ale căror puteri li se opun - ca să-și justifice existența, să își mențină reputația și să-și asigure perpetuarea propriilor interese: "Oamenii simpli ar fi trebuit să-și păstreze o imagine ideală asupra Eroului și de la Erou să-și aștepte salvarea."

Recunoaștem în text mituri si obiceiuri ale omului timpuriu: cei nedoriți de trib erau prădați ca să se autoexileze, fierul scos din pământ poate fi exploatat doar cu vinovăție, căci numai fierul meteoritic este cel bun, fiind un dar de la zei etc., dar și o critică subtilă la instituțiile de forță și cele exclusiv masculine care cultivă în continuare imaginea eroului exemplar. Căci în povestea ei, Ana Rotea introduce și o... Eroină. Și încă una care este numai pe jumătate om. Fiicele capricioase își doresc mai mult decât rolul legat de glie pentru care s-au născut, iar Mamele teritoriale pornite la război se întreabă cu privire la "Poveștile recitate de unii bărbați dubioși care, autointitulându-se povestitori, erau feriți de orice îndoială în privința adevărurilor povestite."

O sumedenie de întrebări similare despre lumea și societatea în care trăim ridică la fileu seria Anei Rotea. De pildă, ce se întâmplă atunci când femininul reprezentat de Mame își pierde, refuză sau reconsideră menirea dătătoare de viață? Și cum poate repara haosul o Armată formată din Eroi teleghidați și controlați telepatic de Comandantul (sau de Centrul) lor, atunci când forțele care li se opun sunt rezultatul unei planete muribunde sau al supunerii unei Mame față de zeul distrugerii?

Pe măsură ce acțiunea avansează, apar însă și altele, despre rolul comunității, regretul indeciziei, atitudinea față de cei diferiți sau cultul virilității, iar pepitele de înțelepciune și replicile sarcastice se înmulțesc și ele:
"Dar lasă că nici voi nu vă uniți de drag, vorbi Tecula unui mic banc de pești care zvâcniră schimbând direcția toți deodată. Stați împreună doar pentru că sperați ca prădătorul vostru să apuce mereu peștele de alături."
"Crezi mereu că va mai urma încă o clipă în care ai putea face ceva. Ce n-ai da pentru acea ultimă clipă în care mai puteai face ceva..."
"Mai puțin bărbați decât Tecula, spuseseră în vorbe multe că femeia n-ar fi trebuit să vâneze alături de ei, că ce adusese ea era o pisicuță mai zdravănă un pic și că adevăratul vinovat va continua prăpădul printre oi și câini. Râdeau strâmb lângă leu și tot negau că, dintre toți ai lor, o străină le rezolva problema."
"Războiul, la cum privea Armata lucrurile, era semn de vitalitate a micilor popoare de pe domenii - doar oamenii cu vână meritau să-și continue viața."

"Este ceva arogant și războinic în a pune ordine în lume", spunea Leonard Cohen. Adesea, Mamele tolerează haosul, căci toate lucrurile vii sunt copiii și colaboratorii lor. Însă mamele prea protectoare își transformă copiii în fricoși, în timp ce cele lacome îi sărăcesc și-i oprimă, iar cele impulsive le riscă viețile în conflicte inutile. Când Mama Dalianului, (care "nu mai stăpânea nimic în afara propriilor copii orbeți") le interzice Eroilor accesul pe domeniul său pentru a-și prelucra în interes propriu prețiosul fier descoperit de pescar - și nu pentru pluguri, ci pentru arme, forțând o inversare a ierarhiilor - confruntarea este garantată. Și totuși, nu acesta este punctul culminant real al poveștii - sau nu e singurul. Adevărata tensiune crește continuu în fundal, unde o Povestitoare atipică și desconsiderată este împiedicată să le spună oamenilor adevărata poveste a destinului lor - Povestea sfârșitului. Și anume: o lume întemeiată pe fratricid nu poate sfârși decât în răzbunare și moarte. Zeul albastru al morții și-a început campania de nimicire, cu ajutorul unei Mame și al unei Fiice. Iar pentru a-și atinge scopurile, atât acesta cât și Armata au nevoie să suprime o... Babă.

Rostul femeii bătrâne este major în poveste. Alungate și condamnate la a fi invizibile (o posibilă aluzie la societatea actuală, în care femeile caută să-și prelungească mereu atractivitatea ca partenere sexuale pentru a nu își pierde statutul și influența), Babele își extrag forța din viclenie, din tainele vieții pe care le-au descifrat și înțeles la vremea lor și din faptul că, înlocuite fiind și lăsate să se descurce singure cu moartea, nu le mai pasă de vanități și nici de părerile celorlalți. Dezinvolte și în sfârșit libere, eliberate de presiunea de a fi prezențe decorative și responsabile, ele se adresează până și celui mai vajnic militar cu apelativul "băiețaș". Dar ironia șfichiuitoare a Babelor nu le ocolește nici pe suratele lor mai tinere și prea impulsive. Cele mai multe Babe sunt moașe, vindecătoare, vrăjitoare uitate de timp, ființe mitice cvasi-indestructibile care se pot transforma în arbori, piatră sau fier. (Pâca cea înțeleaptă, de pildă, e nemituibilă, pentru că nu-și mai dorește nimic, nimic din ceea ce i-ar putea oamenii oferi.) Dar care dintre ele este Nemuritoarea, cea care domnește asupra morții?

Alan Moore spunea că literatura este o formă de magie și de șamanism, că are calități incantatorii. Tot astfel, Povestitorii Anei Rotea se împart - după har, după meșteșugul cuvintelor și după capacitățile lor de seducție, dar mai ales după conținutul de adevăr al poveștilor lor - în simpli înșiruitori de vorbe pentru divertisment, în propagandiști militari sau, dimpotrivă, în profeți-avertizori. Autoarea presară în text aluzii, când autoironice, când grave, despre rostul narațiunilor, despre rolul și soarta ingrată a scriitorului în contemporaneitate:
"Nu mă încred eu în cuvintele tale. Le folosești doar în folosul tău, ca să mai bagi ceva în gură, să mai aduni ceva în pungă, să aluneci ușor prin viață."
"E ceea ce facem noi, povestitorii. Ne întrecem. Nu ne întâlnim cu plăcere, căci trebuie să ne împărțim admirația ascultătorilor. Și banii lor, atunci când sunt."
"Cum să țină un povestitor o casă și o familie dintr-o asemenea muncă pe care i-o pretindeau toți cam pe degeaba? Cuvintele îi erau răsplătite cu cuvinte, iar burțile alor lui chiorăiau."

În primul volum, pasajele poetice măiestrite și descrierile în amănunt creează un setting fabulos, de basm, cu accente psihedelice:
"Firele minții sale intrară în fiecare mică groapă sau scorbură, sub fiecare rădăcină de pe uscat sau piatră din apă, unduindu-se și cățărându-se, făcând peștii să sară din apă și păsările să zboare din cuiburi atunci când le trasa conturul. Toate care foșneau, trosneau, se zvârcoleau, scârțâiau, fojgăiau, săpau, țopăiau, se târau, fluturau, cârâiau sau piuiau erau doar trupuri vegetale mari și mici, animale mici și foarte mici, adică forme firești de viață, de natură a-l liniști pe căutătorul de amenințări."

Pădurea este roșie, apa mării este murie, oamenii atinși de forțele zeului morții sunt albaștri, iar din stranii împreunări se nasc specii noi, aproape ca în Oryx și Crake al lui Atwood. Dar dacă, la Atwood, corciturile sunt rezultatul experimentului dement condus într-un laborator de un om de știință bărbat, în romanul Anei Rotea, ei purced din însăși fecunditatea tulbure a vieții și din ambiția femeilor cu puteri aparte. Viața încearcă să se adapteze și să se salveze pe o planetă tot mai lipsită de sănătate și de belșug, unde nimic nu mai e ca pe vremuri, iar conflictele se înmulțesc vertiginos.

Detaliile furnizate cu o vădită bucurie a țesăturii verbale de către autoare amplifică autenticitatea și contururile fiecărui personaj până la pătrunderea celor mai adânci senzații ale acestuia - nu rareori am avut impresia nu că citesc un text, ci că mi-am pus pe cap ochelari de realitate virtuală și că mă plimb printre personajele descrise, pe aceleași cărări cu ele sau chiar în interiorul minților lor. Începând cu primul alineat, fiecare scenă a romanului este o experiență senzorială completă, care permite cititorului imersarea, trăitul în pielea straniilor sale personaje afectate de boala buzițelor mâncătoare de carne - iată pecinginea ce mușcă voluptos din om, metafora ulcerațiilor pe care nechibzuința, foamea de putere, fanatismul, ipocrizia, orgoliul sau instinctele primare nestăpânite le pot semăna printre oameni. Căci din cuvinte se alcătuiesc și descântări vindecătoare, și blestem, iar din guri purced și zâmbete și jigniri acide. Rana cauzată de boală mișcă "de parcă urma să articuleze cuvinte prin buzele-i exagerate, roșii și mari." Ea "începe cu un surâs dulce și-o mâncărime strașnică. Atunci când boala ajunge la râsete, urli de ridici morții." Iar "oamenii simpli duc boala peste tot, de cele mai multe ori din prostie și frică, nu cu intenție..."

În volumul al doilea, ritmul povestirii e mai alert, mai direct și, pe alocuri, mai tandru:
"Cum putea Adreia să-și pregătească fiica pentru viclenia lumii doar din sfaturi, cum putea evita ca fata să fie rănită? (...) De-ar fi reușit să o ferească pe micuță, pe sine s-ar fi ferit, căci singurele lovituri capabile să o mai doboare pe Adreia erau cele primite prin mica ei fiică."
"Omul a înecat cățeii care-i îngreunau gospodăria, fără a-i păsa că și câinele își iubea, ca oricare, puii."

Lucrurile încep să se limpezească - căci problemele grave necesită poziționări mai clare. Fiice aparent inofensive dovedesc puteri sau ambiții necontrolate - pe care nu le moștenesc, ci le obțin. Intențiile inițiale ale Armatei se modifică pe măsură ce domeniile se văd confruntate cu probleme mai grave (paralelele cu pandemia, cu declinul demografic și cu conflictele zilelor noastre devin, pe alocuri evidente), iar oamenii-animale care vorbesc puțin pot reprezenta șansa unei tot mai improbabile supraviețuiri... Greul, cade, desigur, tot pe umerii tinerelor Mame, căci Armatei îi convine ca acestea să se slăbească reciproc, iar iubirea și ura devin momeli. Tot femeile sunt adesea cele sacrificate și tot conducerea militară "stabilește limitele firescului".

Deasupra destinelor bieților oameni individuali, forțe malefice sau salutare, atavice și primordiale se întâlnesc și se înfruntă în Ultima Poveste, plutind pe un subtext de înțelesuri adânci, care stârnesc spiritul adormit și ne amintesc că nu suntem numai mânuitori de unelte sau copii ai tehnologiei, ci și ai Logosului și ai naturii. În carte, omenirea trăiește, poate exact ca astăzi, "vremuri tulburătoare în care lucrurile nu-și urmau cursul firesc", iar în mijlocul violenței scapără, când și când, scânteia salvatoare a iubirii. Dacă ați savurat proza fantastică a lui Eliade, de pildă Șarpele, dacă v-au plăcut cărțile lui Vodolazkin sau Game of Thrones, seria Anei Rotea vă va prinde în mreje. A se citi cu mintea deschisă.

Citiți un fragment din această carte aici.