Măștile lui Hipocrate - de la anamneză la click

Citiți prefața acestei cărți aici.


"În Măștile lui Hipocrate, doctorul Costin Duțu continuă să facă mai mult decât educație medicală, dezvăluindu-și experiența, arătându-și empatia și folosindu-și abilitățile de comunicare. Problemele pe care le abordează, cu ironie și autoironie, sunt cât se poate de actuale, având în vedere amploarea pe care au luat-o, la nivel societal lipsa educației, prejudecata, intoleranța, superficialitatea, incertitudinea și chiar inteligența artificială. Cartea indică și o cale morală spre ceea ce ar trebui să fie medicul modern, nevoit să se adapteze dar și să influențeze în bine o lume sufocată de informații false și egoism, în care exercițiul punerii în locul celuilalt s-a cam pierdut." (Flaviu George Predescu - Scriitor)


O întrebare legitimă și care m-a amuzat de multe ori a fost: când am scris? Nu cumva am luat creionul în mână între o incizie și o sutură (sau, mai grav, în locul lor)?

Nu.

Meseria de chirurg cere, nimic nou sub soare, știință, concentrare și dedicare integrală atunci când o practici. Cere disponibilitate și imaginație, dar și luciditate, obiectivitate și rigoare. Este, prin ea însăși, O PASIUNE DE DEVENIRE.

Medicii și mai ales chirurgii sunt oameni pasionați până spre (și nu neapărat la) perfecțiune. Sunt la fel și în afara programului operator. Unii sunt la curent cu toate gadgeturile din IT, alții îți descriu la milimetru componentele și performanțele mașinilor sau datele istoriei universale. Unii sunt vânători, pescari sau globetrotteri, alții cântă la vioară, pictează sau se înflăcărează când discută despre minuni ale lumii. Fiecare se dăruiește pasiunii lui nu ca să uite de chirurgie, ci pentru a reveni, după atâtea existențe străine invadate, la el însuși. Pentru a evita tentația de Dumnezeu spre care îl poate împinge orgoliul și, nu de puține ori, mitul salvatorului atât de cultivat în societatea românească. Pentru a putea opera apoi din nou ca un om și nu ca o divinitate, conștient că Olimpul poate deveni oricând un Vezuviu.

PASIUNEA MEA DE REVENIRE este scrisul.

Important e să separi cu acuratețe în timp și spațiu cele două pasiuni, exact cum ai separa două planuri musculare fără sângerare.


Scriitorul e un comis-voiajor care duce cu el un geamantan de cuvinte apretate, expresii strălucitoare și fraze cu nod dublu, în căutarea unei idei golașe dispuse să deschidă ușa și să fie îmbrăcată. Cu cât e mai mare geamantanul literar, cu atât mai greu e căratul lui printre pagini. Multe case de inspirație pot fi opace la insistențele bietului comerciant de texte, lăsându-l să plece târând după el o coadă de propoziții șifonate.

Deodată, după o simplă bătaie în ușă, apare o idee atrăgătoare, chiar dacă ciufulită și sumar enunțată (ideile nu vin niciodată în ținută de vocabular de gală la întâlnirea cu prima coală albă): "Da, aș vrea să probez câteva cuvinte".

Odată ce sensul și textul au făcut cunoștință, mirajul primei întâlniri poate fi seducător sau, dimpotrivă, dezamăgitor. Ideile, oricât de frumoase ar fi, nu își aleg ele însele prezentarea, precum femeile, ci sunt înțolite de oamenii care le scriu, cu inspirație sau fără, în inciziile haute couture pe care le fac printre cuvinte.

O femeie își alege hainele cu care vrea să se îmbrace.
Un scriitor își alege cuvintele cu care vrea să își exprime ideea.
Niciunuia nu îi e ușor.

Amândoi își doresc să seducă audiența cu aparențele fără să renunțe la substanță.
Amândoi își doresc cuvinte sau haine care să reziste oglinzii critice.
Amândoi își țin răsuflarea pe puntea îngustă dintre bunul gust și originalitate.

Uneori, combinația de cuvinte asortate, tăieturi îndrăznețe și gust public reușește.
Fascinația celor din jur strălucește variabil, de la o seară la o epocă.

Alteori, veșmintele și scrisul alunecă sub brânciul orgoliului și se prăbușesc în banal sau înzorzonat. Atunci, cu un gest scurt, hainele sau cuvintele sunt aruncate înapoi în geamantan.
"Nu mai ies azi în lume!", spun Femeia și Ideea.
Iar publicul, bărbați și cititori deopotrivă, mai așteaptă, răbdători.
Merită!


În avântații ani ai studenției clinice, nu mică mi-a fost mirarea provocată de unul dintre învățătorii noștri (nu tuturor universitarilor și nu numai lor le confer acest titlu). Ne strânsese grupa părintește după ce ne auzise escaladând competițional diagnostice care mai de care mai "exacte" despre un bolnav.
- Măi, copii, voi știți care e cel mai important cuvânt din medicină?
- .................. (12 tăceri diferite, dar cu aceeași curiozitate).
- Cuvântul DEPINDE.

Ochi mari în capete (încă) goale și coate complice în burți ce nu-și meritau pe atunci acest nume. Dar memoria l-a reținut pe domnul Șenchea, un minifilozof al artei medicale, sau al științei, dacă vă face să vă simțiți mai siguri.

Zece ani mai târziu, Atul Gawande, profesor de chirurgie la Harvard și autor al minunatei cărți despre erori medicale Pe muchie de cuțit, povestea cât de surprins a fost în anii tinereții de nu mai puțin reputatul său dascăl universitar de atunci. Acesta, la întrebările studenților de la vizită, ("Care este cauza febrei?", "Care este diagnosticul exact?", "Care va fi evoluția bolnavului?"), răspundea cu relativ destule și zâmbitoare "NU ȘTIU". Nu îi scădea statura universitară, nu pierdea încrederea studenților, ci, dimpotrivă, era iubit pentru vulnerabilitatea și onestitatea lui. NU ȘTIU nu era o expresie a ignoranței, ci o recunoaștere a unei stări de fapt. Orice activitate științifică (sau artistică, ei bine, da!) pornește de la un impas tehnic anterior sau o pânză ori o coală albă.

Gândesc acum, în anii maturității chirurgicale, sper eu, nedublată de o scleroză afectivă, că NU ȘTIU și DEPINDE sunt arcul și săgeata actului chirurgical. Firește, aceste arme sunt nefolositoare în condițiile unui țintaș cu adevărat ignorant, ale unei mâini nesigure sau ale unei ținte greșite. Și, ca orice arme, au valoarea lor relativă pe câmpul de luptă. Un NU ȘTIU despre viitoarea evoluție a unei operații poate fi acceptat lesne ca un act de prudență sau de modestie, după caz. Dar un NU ȘTIU în ceea ce privește practica chirurgicală este doar acea pânză albă. Pe ea orele de studiu individual vor trasa apoi cu mână sigură direcția viitoarelor săgeți. Iar DEPINDE nu trebuie să fie finalul sec și sarcastic al unei conversații pe hol, ci debutul binevoitor al unor explicații. Acestea vor construi structura coerentă ce se va înfiripa în mintea discipolilor tăi sau vor desena harta viitorului voiaj medical al bolnavului sau aparținătorilor cuprinși de teama necunoscutului.

Cum spunea unul dintre mentorii mei, dr. Ioan Timaru, "Calitatea unui chirurg este dată de legătura lui dintre minte și mână". Așteptările noastre ca pacienți au nevoie să suplinească nesiguranța bolnavului cu siguranța medicului. Ne dorim de la el (și, bineînțeles, cu atât mai mult de la chirurg) precizie, exactitate și lipsă de îndoială în ceea ce privește corpul nostru. Aceste calități sunt fără discuție necesare integral în privința gesturilor operatorii și apar la unii chirurgi prin talent nativ, la alții prin perseverență. Atunci când vorbim însă de raționamentul medical, uneori dilema e inevitabilă. Pe umărul stâng al chirurgului (vizavi de îngerul de pe cel drept, pe care îl văd uneori cu speranță pacienții) ar trebui să vegheze, precum pe motanul Tom din desenele animate, un mic avocat al diavolului:
"E cumva posibil să nu știi sigur? Nu cumva depinde?".

A te crede Atotștiutor este primul pas spre prăpastia de a te crede Atotputernic.

Și, dincolo de bancul amar că diferența dintre chirurg și Dumnezeu este că Dumnezeu nu se crede chirurg, nu mă satur să îl citez pe Mark Twain:
"Nu lucrurile pe care nu le știi te bagă în bucluc, ci cele pe care crezi că le știi și nu e așa".


În zilnicul jogging printre oportunități și regrete, judecăm (în cel mai bun caz observăm) oamenii după calități și defecte. Această logică binară a fost propusă de Leibnitz acum mai bine de 300 de ani, în matematică, după modelul creștin al lui Creatio ex nihilo. După ce a ghidat trei secole teoremele, morala și politica, balansoarul lui 0 și lui 1 a erupt în urmă cu 70 de ani în inima softurilor. Inteligența artificială (ce ne mai răzbună cuvintele...) ne conduce și, mai nou, ne înlocuiește viața. Oamenii TREBUIE să fie inteligenți sau proști, frumoși sau urâți, buni sau răi, iar micul infinit dintre 0 și 1 a fost trecut prin apocalipsa Delete.

Varianta la această excludere agresivă a fost toleranța propovăduită de la amvonul political-correctness-ului (nu e întâmplătoare această indigenizare forțată!). Inițial o formă de reparație morală justificată față de cei oropsiți în trecut, ea a căpătat accente inchizitoriale, până la A TREBUI să treci sub tăcere, vorba lui Andrei Pleșu, că 2+2 nu fac NICIODATĂ 5.

Iar tăcerea convine, nu-i așa, cu condiția să nu erupă ulterior în îmbrățișarea electorală a unor tweetere furioase sau inepte.

O poveste mult mai aproape de noi ne spune că soluția nu este nici despărțirea în zi și noapte a lumii în care trăim și nici menținerea ei într-o pâclă a falsei toleranțe, suficient de groasă încât să nu-ți mai recunoști aproapele. În călătoria lui inițiatică, Harap-Alb ajunge în momentul greu al subjugării de către Spân și al misiunii cvasi-imposibile de a o aduce pe fata lui Roșu Împărat. Nu întâmplător atunci apar în calea lui personaje precum Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă.

După logica alb-negrului, aceste personaje sunt hidoase și inutile, cu defecte majore (friguros, grăsan, bețiv, lungan, băgăreț). După catehismul toleranței cu orice preț, sunt doar niște personaje cu o serie de calități disfuncționale diverse; Harap-Alb nu ar trebui "să acționeze într-un fel în care ar putea să ofenseze un anumit grup de oameni dezavantajați social sau discriminați" (apud Wikipedia).

Iată însă că împrejurările la care sunt constrânși de către Roșu Împărat îi fac pe prieteni să-și recunoască, să-și asume și să folosească diferențele care îi caracterizează. Atunci când viața tuturor atârnă de asta, mănâncă pantagruelic, tremură vârtos, trag cu ochiul indiscret, beau apocaliptic. Nu e o invitație la excese, ci la o adecvare la timpul prezent, care salvează ceata (omenirea?) de la un sfârșit sigur.

Eu pot fi numit pisălog atunci când verific de două-trei ori un amănunt... sau prevăzător atunci când încerc să găsesc o soluție.

Tu poți fi etichetat pripit atunci când reacționezi la un cuvânt... sau eficient atunci când rezolvi o criză.

El poate fi descris ca un individ neserios în materie de organizare... sau sarea și piperul în familie.

Noi suntem judecați drept mămăligi care nu explodează... sau ca supraviețuitori ai marilor încercări istorice.

Voi sunteți considerați înzestrați cu principii bine stabilite, care vă ghidează în viață... și rigizi în situații ce se schimbă de la o oră la alta.

Ei pot fi invazivi în viața ta, dar îți pot oferi sufletul.

Avem calități și defecte?
Sau doar însușiri?


Nu mi-am mai numărat de mult secundele.
Nu le-am mai cântărit greutatea în trecerea ființei mele pe aici spre dincolo.

În timpurile afișajului electronic, timpul ne-a devenit dintr-un interval o limită și, în cazuri extreme, o obsesie. Când ne uităm la ceas, ne proiectăm deja lucrurile pe care TREBUIE să le facem, uitând, sub tirania cifrelor afișate, să ne ascultăm secunda ce trece.

Poate că nu aș fi făcut-o nici acum dacă nu m-ar fi întâlnit, scurgându-și imperturbabil timpul, un ceas de perete ce își făcea auzită mișcarea secundarului în odihna zilelor de Paște: țac-țac-țac... O ritmicitate liniștitoare, de 60 de secunde pe minut, în care viața noastră trăită cu peste 80-90 de bătăi cardiace ar merita să își oglindească pulsul. Nu mai vorbim de tahicardiile înnebunitoare ale lui "Oare ajung la timp?", "Oare am făcut bine?", "Oare nu am făcut rău?" sau fibrilația lui "Ce mă fac acum?".

Când ne așternem viața în minte, o privim de prea multe ori ca pe un traseu de waze și de prea puține ori ca pe o simplă ieșire pe ușă. Cu ochii în izbăvitoarea (credem noi) țintă a unui orizont de circumstanță, ne stabilim până acolo gări, ore de plecare și autopenalizări interioare ale neatingerii obiectivelor de timp sau de proiect. Ne aruncăm bezmetici pe șinele drumului nostru de fier, lăsând lumii din jur doar nistagmusul călătorului într-un tren de mare viteză.

Uităm astfel (aferim, maestre Pleșu!) să ne mai luăm din când în când de mână îngerii, câte un pas, apoi câte un altul, pe o potecă a secundelor văzute, auzite și înțelese. Să ne gustăm noi timpul, ca pe un șerbet cu apă la ora amiezii, în locul sau, hai, alături de expeditiva cafea.

Viața ne joacă precum un balansoar între cele două timpuri.

Timpul secundelor, pe care le adunăm numărându-le și trecându-le prin noi cu dulceața conștientă a viețuirii clipei, se așază confortabil într-o parte; timpul zilelor și al orelor se năpustește nemilos în celălalt scăunel, dându-ne iluzia eficienței. Împărțim clipa, scăzându-ne pe noi înșine.

Ce se întâmplă dacă apeși mai tare într-o parte sau alta în acest du-te vino?

Fie dai cu fundul de dura realitate care nu se hrănește doar cu clipe, fie rămâi suspendat și vezi cum viața trăiește fără tine, deși, în ochii tuturor, ești cocoțat la înălțime.

Fericiți cei care reușesc, între două peroane ale eficienței lor, să își mai asculte, din când în când, secundele.


1. Istorică

Marii lideri (Cezar, Napoleon, chiar maleficul Hitler) au condus după ce au convins și nu au mai putut conduce atunci când convinșii și-au pierdut încrederea în ideile, valorile și, mai ales, în exemplul propriu al liderilor care, îmbătați de putere, nu au mai folosit "gesticularea cu întreaga existență personală" (Gabriel Liiceanu).

2. Politică

Războaiele între națiuni țin astăzi din ce în ce mai mult de soft power (capacitatea de a atrage și coopta, adică modelarea preferințelor celorlalți prin apel și atracție!). Experiențele ultimilor zeci de ani ne învață (de ce pe noi da și pe cine trebuie nu?) că degeaba ai zece divizii într-un teritoriu dacă puștii de pe stradă îți simulează tăierea gâtului cu degetul în loc să-ți asculte muzica.

3. Economică

Firmele care nu au o cultură proprie în stare să își convingă angajații de valorile lor deviază de la un posibil traiect emergent la o simplă rocă de meteorit ce brăzdează cu pierderi cerul bursei.

4. Personală

Aproape de respirația noastră de zi cu zi, nu putem conduce nici măcar o bicicletă dacă nu ne convingem pe noi înșine că avem picioarele și otoliții necesari.

5. Religioasă

Pe un plan transcendental, Pilat din Pont și arhiereii au condus, iar Iisus a convins.

6. Medicală

Am întâlnit nenumărați pacienți care se voiau conduși orbește către limanul vindecării ("Nu vreau să știu... faceți ce știți, domnu' doctor!"). Cu toate acestea, am învățat că totuși cea mai mare șansă o au cei convinși (de medic, de net, dar mai cu seamă de ei înșiși) că tratamentul prescris este cel potrivit (concordanță, în termenii cercetării medicale) și astfel îl urmează conștiincios (complianță).

7. Etimologică

De multe ori, apelul la nașterea cuvintelor ne luminează (dacă mai e nevoie) calea. În latina din care provin ambele cuvinte, "convincere" are ca rădăcină victoria. O victorie a încrederii, fără de care degeaba conduci.


... și pac, dai pe sport, Fashion sau National Geografic. Acolo, așa cum dependenții de heroină se tratează cu metadonă, te înfurii la un penalty acordat în ultimul minut, te bucuri că nici modelele nu mai sunt ce au fost sau îți ștergi o lacrimă la vederea unui drăgălaș Bambi sfâșiat de leu. Mă rog, în ultimul timp sunt promovate mai mult imagini ale leuților și tigrișorilor scheletici, rămași fără prinos de ierbivore într-o savană pustiită de oameni. Ridici din umeri, că "așa se întâmplă atunci când te crezi regele animalelor, dar nu treci pragul parlamentar" și dai înapoi pe meci.

Desigur, ai și varianta B, în care distanțarea socială față de telecomandă se adaugă curiozității de tip "capra vecinului". Rămâi cu ochii pironiți, indiferent la fiarele care învăluie vieți sfărâmate de neatenție, la plânsul unui copil părăsit sau la suferința unui pat de spital ("Da... ce subiect bun... bagă-l de la 19:40, 90 de secunde și apoi dă reclame și sport".).

Te uiți și blochezi emoția, fie din cauza avertismentului de dinainte ("Nu te emoționa..., doar te informăm că au ars cinci oameni"), fie că, pur și simplu, ești fascinat și lacom de detalii morbide, ca de desenele animate de care nu ai avut parte destul în copilărie.

Ce grijă paternă a CNA-ului, cu haremul lui de televiziuni, să nu fim afectați emoțional!

Sigur, în discuție intră și copiii care, alungați de la televizor ("Fugi, că nu e pentru tine!"), se pot refugia în siguranța smartphone-urilor fără avertismente parentale.

Decât să ne trăim emoțiile, mai bine să le oprim.

În seara asta, îți blochezi emoțiile "la ordin".

Mâine ai nevoie doar de patru clase ca să citești că e fierbinte cafeaua de la fast-food și nu de bunul-simț minim.

Poimâine afli că dacă ai albele la șah e bine să nu faci prima mutare, ca să nu lezezi sentimentele regelui negru.

Trăim într-o lume care pretinde că ne protejează sensibilitățile de parcă am fi copii, dar ne pune în față încercări uriașe de adulți. Și, atunci, reacționăm treziți brusc din iluzia basmului în care lupul e ucis de vânător, Cenușăreasa ajunge prințesă, iar prințul ajunge împărat.

Din păcate, în lumea reală, uneori, oamenii se sufocă pentru că nu au purtat o mască - și ți-e teamă.

Uneori, nu îi poți convinge pe cei din jur de adevărul evident - și e trist.
Alteori, rasa celuilalt devine urletul justificativ al neputinței tale - și te înfurii.

Dacă sufletul e o fântână, să nu ne fie teamă să o adâncim prin emoții în căutarea unor ape mai curate.

Uneori, binele nu învinge și ar fi nevoie măcar să fim lăsați să simțim asta.


În anii 1990, exploda cutia cu surprize a economiei, dar și a fizionomiei românești.

Acel derutant (doar pentru unii!) deceniu era dominat de un zâmbet de consens, dar destructurat de scrâșnelile, răcnetele și râgâielile pașalelor instalate prin diverse raiale rămase intacte după abuzivlipituldezid. Paranoia perioadei precedente se spărsese în mii de cioburi răspândite în reacțiile celor din stradă, dar și din birouri. Emoțiile se exprimau și se receptau deformat. Suferința unora provoca râsul sardonic al altora, iar bucuria unui om era motorul furiei celuilalt.

Noi, popor lipsit zeci de ani de psiholog într-o traumă colectivă, ne-am așezat pe o canapea națională de pe care emiteam negări, furii, depresii și, foarte rar, acceptare.

Pe acest maidan al nevrozei a început să adie și să se legene, precum fulgul peste Forrest Gump, ideea inteligenței emoționale. Conform Wikipedia, IE reprezintă "abilitatea unui individ de a opera și a recunoaște propriile emoții, dar și ale celorlalți, utilizând informațiile emoționale, cu scopul de a gestiona relațiile interpersonale într-un mod empatic și eficient". Utilă în viața personală, unde îmbunătățește comunicarea și, îndeosebi, în rolul de lider, unde se alătură expertizei tehnice și IQ-ului. Ba, după cum spune Daniel Goleman, părintele trendului, le domină de departe.

Este de necontestat rolul înțelegerii emoțiilor proprii și ale celorlalți: ne ajută să ne comportăm adecvat și, poate, să trăim frumos, ca o energie nucleară de fuziune inepuizabilă. Ea poate fi accesată la nivel profund, determinând schimbări în structura individului, sau asimilată rapid, doar la nivel de comportament, după materialul clientului și calitatea trainingului.

Ce ne facem însă atunci când proaspătului inteligent emoțional îi lipsesc competența, IQ-ul sau, mai rău, o minimă educație morală?

Tristețea noastră "primește compasiunea" unui individ care ne va cunoaște vulnerabilitatea.
Furia ne va fi "înțeleasă" pentru a o primi înapoi la primul colț de stradă.
Teama ne va fi "adormită" de cineva care va ști exact unde să ne lovească.
Bucuria va fi "împărtășită" precum un trântor care primește obolul de miere de la o albină.

Lipsiți de calități tehnice, morale și, de multe ori, și de singurătatea sinapselor proprii, manipulatorii emoțiilor pot produce drame personale sau de grup. Adevărați feți-frumoși ai relațiilor umane și publice, ei cresc într-un an cât alții în zece, prin imagine și NU prin consistență.

Cum îi putem recunoaște și îndepărta pe acești paraziți ai vieții noastre emoționale?

În Jandarmul și extratereștrii, francezii anilor 1970 se confruntau cu o invazie a nepământenilor metamorfozați în oameni. Louis de Funés, regele expresiei faciale a emoțiilor, găsește calea identificării și distrugerii lor (political correctness-ul privind extratereștrii nu căpătase formă). Ciocănit, pieptul creaturilor costumate în ființe umane suna a gol, a metalic, iar odată lăsați fără ulei de întreținere, invadatorii se degradau și, în final, se dezintegrau.

Poate e nevoie să ascultăm mai bine sufletul celui de lângă noi înainte de a-l trece pe frecvența emoțiilor personale și a-l hrăni cu ele.

Nu ar fi bine să îi degustăm cu atenție fructele vorbirii și să vedem dacă, după ce radem coaja cuvintelor, rămâne miez sau vierme?

Înainte de a acorda încredere unui om, ar fi benefic să lăsăm un somn să primenească prima impresie pe care ne-a făcut-o.

Pentru că, vorba unui final de discurs al unui personaj autonumit inteligent "iemoțional":
"Noaptea e un sfeșnic (!) bun!".

Citiți continuarea acestui fragment aici.

Citiți prefața acestei cărți aici.