Măștile lui Hipocrate - de la anamneză la click (II)

Citiți prefața acestei cărți aici.


Citiți prima parte a acestui fragment aici.


Zilnic citim pe rețelele nesocializării noastre despre oameni care își văd făcut bucățele sufletul sau corpul, despre tragedii colective al căror înțeles ne scapă, despre mutilări de destine.

Citim în același peisaj online și despre inițiative înălțătoare, despre oameni extraordinari, vedem peisaje care ne mișcă de pe fundația simțirii noastre.

Uneori ne vine dinăuntru o fâlfâire de nod în gât, o însuflețire a unor amintiri din copilărie, de pe vremea când găsirea unui teren de fotbal avea o importanță colosală față de cât are acum creșterea salariului.

Ce facem cu energia astfel dobândită?

Conform proverbului "Se cutremură munții și iese un șoarece", de cele mai multe ori dăm un like postării.

Cât adevăr este într-un like?

Noah Harari spune că, pentru a distinge dacă o noțiune este reală sau imaginară, trebuie să ne dăm seama dacă poate suferi sau nu.

Cum ar fi dacă în loc de like...
... am merge la cineva bolnav de cancer și am vorbi cu el. Despre orice...
... ne-am suna părinții...
... am ieși cu copilul la un fotbal...
... am asculta cu inima o melodie care ne întoarce sufletul și pe partea curată...
... am scrie (de mână!) o scrisoare bunicilor, norocos cine îi mai are...
... am zâmbi cu fața noastră, nu a emoticonului...
... am merge la schi...
... am ieși cu cel mai bun prieten din liceu la un ceai (ok, la o bere)...

Ne ia prea mult timp?
Sau timpul ne ia pe noi?

Postările nu suferă de singurătate.
Oamenii, da.


Avea șapte clase interbelice, motiv de pendulare neîncetată între mândria depășirii celor patru clase obișnuite ale satului de atunci și regretul neîmplinirii lor cu un liceu sau o școală profesională.

Setea de citit rămăsese și la aproape 80 de ani, fără discriminare, de la foile de calendar bisericesc sau laic și până la lucrarea de doctorat despre logica fuzzy a băiatului inginer. Citea la ceasul serii ziare, citea cărți, ar fi citit și cuvinte pe sârmă dacă ar fi întâlnit. Actul în sine al cititului era mijlocul ei de înălțare dintr-o lume în care era pe deplin cufundată în restul timpului, silită de copii, animale, porumbul de pe câmp.

Și mai avea mamaia (să îi spun bunica ar fi o trădare) felul ei de a scrie și altceva decât rețete și acatiste.

Când scărmăna lâna oilor în fuior, răscolea parcă amintiri și experiențe, torcând apoi cu degetele ei firul asemenea unui scriitor mângâind cuvinte. După pricepere, după răbdare și după împlinirea celor toarse, firul era mai delicat sau mai gros, ca o frază ieșită de sub o mână dornică să își scrie o haină pentru emoții.

Uneori tricota o poveste de îmbrăcat pentru inima, pentru capul sau pentru degetele noastre. Opera ei de lână fie strălucea, asemenea unei ediții de lux în culori și desene luminoase, fie (doar?) ne făcea, precum un text ce ne contopește cu noi înșine, să ne încălzim și să îi simțim fibra.

Alteori, așezată la laptopul războiului de țesut, punea firele în slujba unui întins textil al neuitării prin care nepoții, călcându-l, să o pomenească de-a pururi, asemenea citatelor din bibliografii. Și azi, uneori, deloc întâmplător, sunetul tastelor îmi răsună a ciocnit de pedale și fuscei de lemn.

Mâinile noastre, fie că lucrează în lână, cuvinte sau carne, poartă promisiunea unor amintiri viitoare.

Lucrurile țesute (scrise în fire?) de bunicile noastre ne mai întâlnesc și acum prin câte un colț, ca o carte al cărei înțeles îl știm numai noi, cei care le citim și astăzi mâinile.


Odată rămasă pe drumuri cu ideea fixă și repetată obsedant că "și mâine e o zi", Scarlett nu și-a făcut gânduri negre. Odată cu albul zorilor, a pornit la drum, după ce egala de acum în drepturi Missy i-a strâns corsetul de a văzut negru în fața ochilor. Era sătulă de jocul de-a alba-neagra cu frumosul Rhett Butler, deși nici jocul, nici dreptul de vot al femeilor nu apăruseră încă.

După ce în fața albului ochilor i-a apărut portul Charleston, Scarlett a înțeles că se terminaseră zilele negre pentru ea. S-a urcat pe prima corabie ce pornea spre Europa, deși a albit atunci când căpitanul i-a dat de înțeles că pentru el hărțuirea sexuală e inclusă în prețul biletului. Săptămâni la rând a ținut post negru, pentru a lăsa în urma sa amintirea Atlantei în flăcări și cea a albelor cataifuri împinse cu dușmănie spre șoldurile sale de prefăcuta Melanie. Scorpia îi compromisese și dragostea și silueta! Odată cu răul de mare, se acomodase și cu prezența căpitanului - nu era dracul chiar așa de negru. Era nordist și galant. Serile, jucau lungi partide de șah, în tăcere. Fără să mute vreo piesă, întrucât, din delicatețe unul față de celălalt, nu se hotărau dacă să înceapă cu albul sau cu negrul.

Egoistă ca întotdeauna, nu se gândea deloc la ce se întâmplase cu ditamai conacul, cu bumbacul și cu viitorul filmului alb-negru în care va fi eroină principală.

Lăsându-l pe căpitan negru la față ca smoala cu care marinarii lui călăfătuiau vasul ajuns în Anvers, Scarlett păși pe uscat albă ca varul, după o lună de malnutriție voluntară.

Ori e albă, ori e neagră, Oscar să fie, își zise, aruncând corsetul și debarcând într-o Europă fără (încă) Orient Express. Rinul și Dunărea curgeau în sensuri opuse și îi trimiseră un ultim gând către zilele negre și nopțile albe cu acel diavol de Rhett.

Călătorind când în amonte, când în aval, traversă Europa anilor 1870-1880 în lung și în lat, ca o adevărată Albă ca Zăpada, prin negrul prafului de pușcă scos de prusaci, francezi, ruși, turci și români.

Tocmai la aceștia din urmă se opri, în grânarul emergent al Europei, hotărâtă să se așeze la casa ei și să mănânce o pâine albă. Își schimbă numele, își luă dicționar și preceptor și în fiecare zi își scria, negru pe alb, noile expresii învățate în dulcele târg capitală de județ al Munteniei. Se avea bine cu polițistul local, a cărui uniformă îi amintea de nopțile albe petrecute cu câte un regiment sudist. Pentru distracție, coresponda cu prefectul, tânăr, spilcuit și timid precum Ashley al ei. Femeie practică, își stabili obiectivele rapid (bani albi pentru zile negre) și se căsători cu șeful politic al județului, domnul Trahanache. Își iubea rochiile și pălăriile de la Paris (veneau mai repede decât în Atlanta!) și, bineînțeles, nu uita să își îngrijească mâinile. Mâinile care dădeau mandatul!

Albe au fost zilele lui Zoe-Scarlett și negre cafelele băute cu vecinul său, un ziarist pe nume Caragiale. Când fandacsia și ipohondria aduse din Georgia o măcinau, i se destăinuia, cucerită de toleranța lui cu aer levantin. Acesta își răsucea mustața și îi surâdea nu numai ei, ci și viitorului dărâmător de statui dintr-o lume nebună, nebună, ne-bună:
"Așa e că până acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici așa, nici altminteri?".


Când experiența de viață, cultura și împrejurările dansează jocul ielelor în jurul unui spirit, în pădurea relațiilor umane se poate naște prin truda unui topor îndrăzneț o poiană. Un loc luminat, cald, cu idei validate, admirate și susținute de tot mai mulți semeni. Energia degajată de gândirea colectivă și materialul lemnului tăiat din pădure se întrepătrund. Ele pot crea case care să adăpostească idei sau, uneori, arme care să le ucidă.

Pentru omul făuritor de spirit al poienii apare tentația de a rămâne în luminișul acelor idei cu potențial de admirație. Alternativa de a porni la drum în hățișuri întunecate îl poate afunda pe cărări noi, dar periculoase, înguste și, poate, oarbe. ACOLO e necunoscut, AICI sunt adepții lui, pe care îi conduce din epoca pietrei filozofale în cea a bronzului unui bust personal. Energia ideilor libere eșuează într-o ideologie obsedată să sculpteze oamenii prin răspunsuri definitive și nu să înalțe o coloană infinită a înțelepciunii prin focul întrebărilor.

Bustul arată bine. Creează obligația de a semăna cu el întocmai. De a fi lucios, impozant și rece. Fără lacrimi, fără zâmbete, încremenit în scrutarea viitorului și nereușind să vadă mizeria de lângă soclu.

Entropia gândurilor moare astfel și rămâne doar un arc de triumf, uneori de marmură, alteori de ghips, după adâncimea spiritului captiv. Pe sub el trece, periodic, mulțumit de sine, bustul celui care a deschis odinioară o potecă. Cine mai are nevoie de picioare dacă nu mai pleacă nicăieri?

Principiile sunt osificate, ideile citate la nesfârșire, iar ierarhia bine stabilită. Energia oamenilor trece, cuminte, în structura unui soclu care se înalță neglijând căderea ce va să vină.

Pentru a evita prăbușirea s-au scris biblioteci întregi de soluții, de la evitarea înălțării până la nelipsitele cursuri de dezvoltare personală (ele însele un izvor de ego).

Lecția umilinței, a conștiinței că admirația celor din jur este doar un izvor de energie și nu o piscină în care să te scalzi sub soare poate fi o cale.

Să știi, atunci când mulțimile îți arată bustul gata făcut la fereastră, să nu îl primești. Să îl lași pe pervaz și, când simți că te trage atotputernicia, să îi contempli creștetul acoperit cu găinaț.

Iar când deschizi fereastra admirației să nu ratezi, venind din pădure, zgomotul unui alt topor care își face o altă poiană...


Încă din cele mai vechi timpuri, paleta bucuriilor omenești a evoluat de la izbânda colectivă a doborârii unui mamut și întronarea ca stăpân de peșteră, până la satisfacția achiziționării unui bolid și a cuceririi unui vârf, prea des social și prea rar alpin. Gama motivelor bucuriei umane a explodat pe un portativ infinit, cuprinzând de-a valma achiziții, deveniri, reveniri și parveniri.

Mii de proiectile furnizoare de endorfine, de la dimensiunea unui cartuș, până la pretenția unor bombe termonucleare, dau târcoale terminațiilor noastre nervoase, căutând pretextul de a le invada, live sau, mai nou, online.

Ai zice că și răspunsul nostru emoțional ar trebui să fie pe măsură, variind de la un zâmbet, trecând printr-un chiot și culminând cu apocaliptice convulsii de veselie.

Dar, surpriză! Că izbândești în carieră, că dobândești vile, conturi și puteri, că îți plimbi câinele sau că primești un zâmbet recunoscător, nu poți fi mai fericit decât te lasă măsura intervalului tău de bucurie.

Din fericire (!), natura și măsura ne-au limitat la capătul axonilor butoiașele de mediatori, asemenea proviziilor de apă de pe puntea corăbiilor ce se încumetau să traverseze Atlanticul.

Cu prea puțină apă ne-am stinge de sete în traversarea vieții noastre.

Cu prea multă (după poftă!), intrăm într-un ruliu interior, răsturnându-ne la prima furtună.

Fie că e într-o cană aurită sau de lemn, aceeași măsură de apă primesc și căpitanul care strigă comenzi, și marinarul care înalță pânzele, dar și musul care freacă puntea. Și, de ce nu, și călătorul care privește apusul de pe dunetă.

Să o bem la timp și în timp!


"Fără limită" NU dă aceeași traiectorie de viață cu "fără măsură".

Fără limită presupune totuși un punct de plecare bine întocmit, sculptat în granitul siguranței sau, când aceasta își depășește limita (!), încastrat în nesimțirea ta. Pleci din ograda ta ÎN AFARĂ, spre hotarele altora (oameni, emoții sau geografii), încălcându-le, ignorându-le sau desființându-le. Miezul tău interior rămâne strașnic apărat sub ușa nepătrunsului gând. În schimb, cucerești oameni, emoții sau geografii, iar soarta acestora depinde doar de așezarea ta în Bunătate sau în Răutate.

Lipsa de limită dă soarta marilor cuceritori de imperii, a artiștilor geniali sau a exploratorilor care pot înfige la fel de bine steagul la Polul Sud sau pot muri într-un cort înghețat după ce l-au atins.

Lipsei de măsură îi lipsește și punctul de plecare, fie prin ghinionul răsăririi într-un mediu toxic, fie prin surpări lăuntrice de nedepășit într-o viață. Neavând de unde să pornești (și unde să te întorci!) nu știi nici încotro și nici până unde să o apuci. Astfel, hotarul de atins nu există. Apar însă deseori, ca la un concurs de tir, ținte de mărimi și culori variate, într-un veșnic carusel al oamenilor, emoțiilor și locurilor de ajuns. Greu de găsit un drum de tăiat cu maceta voinței în acest hățiș al devenirii.

Uneori rătăcești o viață întreagă fără o măsură lăuntrică, întinzându-te, gheboșându-te sau mulându-te. Alteori, fără un metru al existenței tale solide, te fluidizezi într-o magmă zilnică a trăitului și nu a vieții.

Geometric, dacă lipsa de limite e semidreapta ce își caută fără de noroc punctul final, lipsa de măsură este segmentul ce nu își poate găsi parantezele pătrate care să-l așeze pe axă.

Și, atunci, cum putem defini măsura noastră interioară?

Un răspuns ar fi prin echilibrul dintre compararea cu tine însuți și raportarea la ceilalți. Alunecarea spre permanenta biciuire a eului într-un galop spre culmi, fără a te uita în jur, riscă să sfărâme sub copite semeni sau să calce în golul unor prăpăstii. Similar, dar nu identic, calibrarea vieții tale în funcție de umorile sau traiectoriile celor din jur te pot transforma într-un satelit de plastilină, nelocuit și sterp.

Rezumând, măsura ta internă poate fi jocul balansoarului între egoism și empatie.


Spunea Gabriel Liiceanu că eșecul și succesul în viață depind de modul în care știm să ne pierdem timpul. Să fii eficient permanent, cu zero pierderi în economia trecerii tale pe pământ, lasă în urmă doar borne de carieră și nimic în dreptul lărgirii tale interioare.

SĂ FII UNDE EȘTI, și nu cu gândul la viitoare realizări, este combustia necesară unei flăcări de pornire într-o scriere sau într-o emisiune.

Să fii în (con)vorbirea cu celălalt, ascultându-i mișcarea durerii pe contrasensul vieții lui de zi cu zi.

Să fii cu o carte, regizând scenariul autorului într-o producție fastuoasă a minții tale, alocând doar bugetul minutelor.

Să fii cu un câine, o apă și un apus, cercetând viața din ochii tăi și nu viața care ar putea fi.

Dacă există bucurie, ea apare la întrepătrunderea simultană a folosirii simțurilor.

Cine nu crede să își petreacă o clipă uitându-se la un apus, ascultând o melodie dragă, sorbind dintr-o ceașcă de cafea aromată și mângâind pe cineva apropiat, fie și o pisică.

Simțurile noastre ne duc de mână către bucurie (pe care mulți au consacrat-o ca fericire), nu către eficiență.

De cele mai multe ori ne umplem timpul (învățați suntem să o facem cu eficiență, ne învățăm să o facem și cu simțire). Momentele în care viața se vede dezgolită, precum o odaliscă pe un divan, sunt cele în care timpul ne umple pe noi. Și o face atât de natural și de tandru, cu o delicatețe ce ține de poveștile de dragoste. Sunt suficiente un gând, o idee care să se strecoare până în ultimul nostru cotlon, dându-ne plăcerea de a fi descoperit încă un chiriaș etern-efemer al prezenței noastre pe pământ. Ne oprim în fața lui, ne ridicăm cu politețe pălăria de zgură a lumescului și simțim că, da, asta e viața care merită trăită!


De-a lungul călătoriilor mele la braț cu câte-o carte, m-au atins diverse pasaje, ca pe toți devoratorii de cuvinte scrise. Sunt fraze la care îți sună sufletul aidoma clopoțelului de la intrarea într-o farmacie.

Cartea o citești cu mintea, aidoma farmacistului care, în încăperea din spate, profită de lipsa clienților pentru a-și umple rafturile și prepara poțiunile. Odată ce un fior îmbrăcat în cuvinte trece de ușa ochilor, Dinăuntrul nostru îl recunoaște și ne sună, chemându-ne la întâlnire. O carte bună este ca o farmacie căutată, în care ideile vin să lecuiască ele însele.

Îmi place să prelungesc efemerul acestor iluminări terapeutice, pentru a mă trata ulterior la nevoie sau pentru a le împărtăși cu prietenii. Metoda de depozitare diferă. Rareori am recurs la prinderea lor prin subliniere, ca într-un insectar strecurat între coperte. Din adolescență m-am obișnuit (spre disperarea profesorilor de română din casă??) să îndoi reflexiv colțul paginii ce conținea câte un cocon de cuvinte, aidoma unui deget arătător:

Ecce idea!

Apoi, când simt timpul recoltei, mă strecor în țarina cuvintelor asemenea unui culegător sub un soare prielnic.

Mă plimb printre paginile alese ca un cunoscător prin vie, regăsind și savurând a doua oară gândul dintâi. Îl strecor apoi într-un carnețel. În timp, în teascul dintre coperte, ideile altora se amestecă bine cu ale tale, se așază și, bătute sau nu de picioarele goale ale unei muze, se pot îmbutelia într-un vin ce poartă aroma lecturilor.


Au început cu copiii.

Înnebuniți de soft, display și online, a fost logic să îi înveți matematică și alte necopilăreli folosind tablete și smartphone-uri în locul manualelor greșite, interesate și neinteresante. Oricum, în timpul orelor, erau cu ochii numai în "electronice", așa că folosirea rațională a timpului s-a impus. De la grădiniță până la facultate, lupta cu cartea a făcut loc dulcei blegeli în fața ecranului, ca o punte necesară între imposibilitatea de deplasare a sugarului și imobilitatea vieții de adult conectat.

Bibliotecile au preluat stindardul. Valurile de e-bookuri inundaseră deja piața, iar noile generații de Arial și Times New Roman priveau ca pe o curiozitate jurasică spinările rafturilor din ce în ce mai dezvelite de cărți din marile biblioteci universitare. Sălile de lectură s-au extins până la dispariția locurilor de depozitare a volumelor și au fost repopulate cu sute de monitoare pe care rulau volume (încă) greu abordabile online.

Lipsa cererii a afectat oferta, iar producătorii de carte s-au orientat spre imaterialul terabyte, renunțând la fabricarea unor cărți ce presupuneau mașini, energie, distribuție și, din când în când, greve de personal prost plătit. Librăriile au fost împărțite între marile firme de telefonie mobilă și cele producătoare de gadgeturi. Gutenberg a rămas prins între un nume de site și unul de stradă lăturalnică. Pe lângă cărți au dispărut creioanele, gumele și stilourile. Nimeni nu mai scria caligrafic sau lizibil. Se tasta democratic și uniform.

Locuințele au fost ultimele redute în care paginile tipărite între două coperte au rezistat (termenul de "carte" căpătase o conotație arhaică, precum papirusul). Oamenii ocupau cu toate acele cărți inutile metri cubi din casa plătită cu 1.000 de euro pe metru pătrat. Obișnuința ori pasiunea secretă s-a dezintegrat în câteva zile atunci când s-a propagat pe net un zvon.

Site-urile serioase ale fostelor cotidiane internaționale au preluat știrea că o bacterie ucigașă s-a cuibărit între paginile tipărite în trecut în țările ce ofereau muncitorilor tipografi 1 dolar pe zi și o masă caldă (pentru a reuși să vândă cu un mic profit în țările dezvoltate). Ultimele edituri dispăruseră între timp, sufocate între viteză, ineficiență și respingerea tinerei generații, dar bacteria rămăsese. Amănuntul că informația apăruse inițial pe un site obscur (aflat de altfel în proprietatea unui mare editor de e-bookuri) nu a fost important; decisivă a fost apariția rapidă a știrii, de frica mediilor concurente. Panica s-a instalat înainte de publicarea rezultatelor unei anchete epidemiologice (microorganismele au prostul obicei de a rămâne în urmă cu replicarea față de viteza internetului). Primăriile s-au confruntat cu saci întregi de gunoaie tipărite, de la Shakespeare la Kazantzakis, care au paralizat pentru câteva zile salubrizarea și au stârnit îngrijorarea ecologiștilor preocupați de viitorul planetei: "... în regulă, nu se mai taie bieții copaci pentru aceste relicve nesănătoase, dar știți în câte sute de ani dispare o copertă de carton de-a lui Hugo?".

Noroc cu donatorii anonimi care au organizat un fond de caritate (inspirat numit "Pentru sănătatea planetei"). Ideile tehnologice nu au lipsit și, la fiecare colț de stradă, lângă vechile toalete ecologice au apărut mici incineratoare pe bază de energie solară. În fiecare săptămână se organizau între vecini mici întâlniri de ardere a cărților. În urmă cu 150 de ani, în 19337, ar fi fost un bun prilej național de socializare ideologică, dar acum se știa oricum totul de pe facebook, snapchat, instagram și mai noul BtB (Burn these Books).

...............................................................

Seara de septembrie era caldă, micul aparat din materiale biodegradabile mistuia volume, iar fumul discret se ridica din Numele trandafirului și Divina Comedie. Ochii din piață erau ațintiți în ecrane peste știri, poze și, mai rar, câte un e-book. Pentru sănătatea mentală a populației se înființase o editură a Adevărului, ca răspuns la petiția larg răspândită online a unei asociații de tineri istorici revoltați de perspectivele diferite (și, prin urmare, destabilizatoare) ale autorilor de produse literare. Din fericire, rapiditatea tehnicii moderne nu a necesitat personal dedicat urmăririi și restabilirii faptelor istorice: un soft de ultimă generație a revăzut în câteva ore întreaga literatură mondială, de la nesigurul Socrate până la dilematicul Pleșu și a eliminat pasajele, cărțile și autorii necorespunzători. Inclusiv pe răuvoitorul așa-zis vizionar Orwell. Un singur Adevăr, fără îndoieli, regrete sau alternative. Nu definitiv însă, pentru că, așa cum spusese în urmă cu optzeci de ani un zâmbet doritor de consens, "principiile se adaptează la conjuncturi".

Doar în câteva case, mai mulți nonagenari, indiferenți la bacterii, se întâlneau seara ca să-și împrumute cărțile ascunse cu grijă prin poduri. Softul Adevărului aflase, desigur, dar a considerat că, sub raport cost-profit, nu este necesară o reacție: timpul va rezolva și această ultimă problemă de critică literară.

Citiți prefața acestei cărți aici.