Povești din Cartierul Primăverii

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Lavinia Betea (n. 1956) a absolvit Liceul Pedagogic din Arad (1976), apoi Facultatea de Istorie-Filozofie, secția Filozofie-istorie (1982) a Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. La aceeași universitate, a obținut doctoratul în psihologie (2000). Cariera didactică: învățătoare la Școala de Aplicație a Liceului Pedagogic din Arad, profesoară de gimnaziu și liceu la Reghin (jud. Mureș) și Pecica (jud. Arad). Din 1996, a predat la universitățile arădene "Vasile Goldiș" și "Aurel Vlaicu" și la Universitatea din București. Abilitată pentru coordonare de doctorate în științe umaniste de Universitatea "Paul Valéry" Montpellier 3 și pentru coordonare de doctorate în științele comunicării de Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca.
Numit în epocă și Cartierul Roșu ori Cartierul Interzis, Primăverii are o istorie aparte. La începutul veacului al XX-lea, locul se numea Grădina Bordei. Acolo Uzina de Gaze și Electricitate a Capitalei a împărțit parcele funcționarilor săi pentru a-și construi case. Proiectul prevedea locuințe modeste cu parter și etaj și curți de 400 de metri pătrați. Apă curentă, gaz și electricitate s-au introdus după război.

În anii războiului, ilegaliștii, inclusiv membrii Secretariatului Partidului Comunist din România, și-au închiriat mai multe case conspirative în această parte a Capitalei. După 1944, Primăverii a devenit cartierul demnitarilor comuniști. S-au amenajat infrastructura și peisajul urban, iar în spațiile virane s-au ridicat vile somptuoase. Casele au intrat în administrarea Gospodăriei de Partid, antrepriză creată după model sovietic pentru satisfacerea trebuințelor "celor mai iubiți fii ai poporului", în moduri inaccesibile cetățeanului obișnuit. Gospodăria de Partid le deservea, repara și echipa cu personal de menaj și servire, precum și cu mobilă, covoare, lenjerie, veselă și decorațiuni interioare. Construcțiile erau repartizate demnitarilor de partid și de stat și unor personalități științifice și culturale cu atribuții politice, "eliberarea" din funcție însemnând și eliberarea casei.

Citiți introducerea autoarei la acest volum aici.


Ne-am întâlnit într-o zi din iarna 2003-2004 la cabinetul ei de notar.

Mândra-Camila Gheorghiu ocolește presa și mondenitățile. Și-a dorit de mică să părăsească faimosul Cartier Primăverii. Mezina Licăi Gheorghiu^[i] a aflat devreme că viața în paradisul puterii nu e nici fericită, nici liniștită, nici sigură. Sfidând exemplul mamei sale, și-a dorit cu ardoare să reușească în viață prin forțe proprii, să uite că a avut o familie neobișnuită. Independentă, frumoasă și plină de viață, oricine o vede astfel, acum, ar spune c-a reușit.

Când i-a murit bunicul avea nouă ani. L-a cunoscut în apogeul puterii. Șocată de schimbările intervenite în relațiile celorlalți foști "tovarăși de viață și de luptă" cu familia defunctului, de modificările radicale de opinie asupra lui Gheorghiu-Dej^[ii] ale foștilor săi adulatori, a încercat să se protejeze refuzând orice investigație în trecutul primului lider comunist al României.

Interviul a fost publicat în revista "Magazin istoric" (numerele din noiembrie și decembrie 2003) cu titlul Pustietatea puterii. Am regretat atunci, regret și acum că în transcrierea dialogului nu se poate reda comunicarea nonverbală. Lipsesc, din păcate, râsul contagios al intervievatei, mirările și blocajele intervievatoarei.

Despre copilăria și tinerețea lui Gheorghiu-Dej se știu puține lucruri. Există în familie amintiri din aceste etape ale vieții sale?
Într-o zi, o doamnă ce-mi era clientă - ea însăși în relații de rudenie cu domnul Emil Constantinescu^[iii], fostul președinte - mi-a adus copia acestei scrisori^[iv]. Mi-a lăsat-o, atunci, înainte de 1996, într-un plic pe care scria "Să fii tare ca o stâncă, nu uita că ești româncă!"... devize din alea comuniste. Mă scuzați, poate veți fi crezut sau dorit altceva venind la mine, dar eu sunt împotriva sistemului comunist. Făcând Facultatea de Drept am devenit potrivnică ideii de exclusivitate a proprietății de stat care generează dictatură. Trebuie să respecți ceea ce muncește și își agonisește omul cinstit. Și lasă-1 să aibă propriile limitări ale vieții lui! Ideea de proprietate de stat permanentă mi s-a părut incompatibilă cu viața umană. Noi avem tendința să facem cât de mult putem și dacă avem copii, să lăsăm în spate ceva. Am zis că e mai normală proprietatea privată. Revenind la scrisoarea aceasta a bunicului meu, el a scris-o, după cum e datată, în închisoarea de la Craiova prin 1934. Judecând după conținut, cred că scria unei surori de-a lui. El a avut cinci surori.

Nici despre familia lui nu se știe aproape nimic...
Vă spun eu câte ceva. Mai și trăiesc unii dintre ei. Dar cele cinci surori ale lui... vă dați seama că au murit, deși au fost longevive. Au fost, se spune, și femei frumoase... Cine mi-a lăsat scrisoarea, mi-a spus: "Mândra, uite, păstrează asta, că nu prea mă interesează pe mine..." Și i-am răspuns: "Pentru mine-i foarte bine s-o am." Avem munți de amintiri la care nu mai putem ajunge. Pentru că mama a fost căsătorită cu... Al doilea soț al ei nu era tatăl nostru și...

Tatăl dvs. cine este?
Tatăl copiilor Licăi Gheorghiu se știe că a fost Marcel Popescu^[v], care a murit. Nu știu cum. Oricum, l-am văzut de foarte puține ori...

Ofițer de meserie era? Alexandru Bârlădeanu^[vi] îl prezenta ca pe-un fel de aghiotant al lui Bodnăraș^[vii]...
Doctor în științe juridice. Om de mare calitate, spunea despre el un profesor de la Facultatea de Drept din București, Tudor Popescu, care era arbitru internațional juridic. ÎI avusese, la arbitrajul internațional juridic, coleg. Marcel Popescu fusese ministru adjunct la Camera de Comerț până a murit.

Când a murit?
Oh, stați să mă gândesc... Prin '70 și ceva, cred...

Atunci era divorțat de Lica Gheorghiu, mama dvs...
Divorțaseră demult, aveam vreo trei ani când s-au despărțit și vreo cinci ani când au divorțat.

Dvs. sunteți fiica cea mică a Licăi Gheorghiu. Ultimul dintre cei trei copii ai ei, nu?
Sora mea este născută în 1950, fratele mai târziu. Eu în 1956. În momentul în care a murit mama, Rădoi^[viii], al doilea soț al ei, ne-a închis ușile și s-a terminat. Nu ne-a mai dat voie să intrăm, ne-a luat tot ce-a avut mama mea, implicit bunicul meu. Ne-a luat absolut tot și nu ne-a mai primit în casă. În acest tot... aveam un pod întreg care mai există și acum, cu poze, cu albume, cu chestiuni familiale. A murit și Rădoi între timp. Și a rămas fiul lui în acea casă, fiu care de fapt e înfiat. Rădoi a fost un om cu un caracter foarte urât. Înaintea mamei fusese căsătorit cu o femeie mai în vârstă ca el care era văduvă de război și avea acest băiat din prima ei căsătorie. Ca să capete un ascendent, repede Rădoi l-a înfiat pe băiat.

Gheorghe Rădoi era director la Uzinele "Steagul Roșu" Brașov când s-a căsătorit cu mama dvs... După mariaj a urcat în ierarhie.
S-a folosit și de poziția mamei, că a luat-o "puțin" în sus. Nu știu ce părere a avut bunicul despre el. Ceea ce pot să vă spun este că bunicul a vrut să ne înfieze. Când s-a căsătorit mama cu Rădoi, a zis: "Ei sunt copiii mei." A prevăzut ceva. Nu știu ce. În orice caz, nouă ni s-a schimbat numele. Noi am fost convinși că ne înfiase bunicul, dar în realitate a fost o schimbare administrativă de nume. Dar amărâtul ăsta n-a știut, l-au păcălit.

Vă referiți la Gheorghiu-Dej... Păcălit în chiar timpul cât se afla la putere!...
Ați înțeles?! Ne-au schimbat numele, dar el nu ne-a înfiat pentru că autoritățile l-au mințit... După ce a murit, când mi-a mai venit și mie mintea la cap, pe la vreo 18 ani, m-am frământat cu acest lucru. Când am intrat la facultate și am început să am noțiuni juridice, am zis: "Dar de ce am un certificat de naștere, unde sunt trecuți părinții mei naturali și mă cheamă totuși Gheorghiu, pentru că un copil ia numele tatălui, nu?!" Știam că m-a chemat Popescu.

Toți copiii Licăi Gheorghiu sunt în aceeași situație?
Pe toți trei copiii ne cheamă Gheorghiu. Dar nu din grandomanie. Ci cred că asta a fost dorința bunicului meu - să ne înfieze. Și cred că "acoliții" l-au cam păcălit! Multă lume l-a păcălit. Am avut un foarte mare respect pentru el. Pentru că în ciuda pregătirii simple... pe care o veți mai vedea și pe aici, în scrisoare... Lumea a înțeles puține despre timpurile acestea și despre el. Eu nu vreau să-l ridic, dar cred că nu sunt nici la degetul mic al lui. În primul rând pentru că a avut acel curaj. A fost un muncitor și asta însemna că era un nimeni. Aș fi vrut să vorbesc cu el, să-l întreb ce-a vrut totuși... dar aveam nouă ani când a murit.

Povestiți-mi, vă rog, despre familie! Nimeni nu a putut să-mi povestească despre familia în care s-a născut bunicul dvs. Chiar Gheorghe Apostol^[ix] cu care a stat și în închisoare, scrie că Dej nu povestea despre satul, părinții sau surorile sale...
Ce să spună el despre familia sa? Familia și-a tras puterea și bunăstarea de pe urma amărâtului ăsta! Nu-i știu părinții.

S-a născut la Moinești, așa-i?
De unde erau părinții lui, putem afla la Bârlad. Am citit undeva că era acolo o statuie a lui, dar au dat-o jos. Ce știu despre părinții lui? Că erau foarte săraci și că avea încă cinci surori.

Așa poate fi explicat de ce băiatul a plecat atât de devreme de-acasă. Să-și facă un rost, iar puținul pe care-l aveau să rămână surorilor. Să le ajute măritișul după cutumele vieții rurale...
Nu. Și surorile au venit în București. Dar să știți că ele au fost alături de el. În chiar anii de condamnare. A avut o soră care a murit foarte devreme. Alta care trăia la Bârlad, căsătorită cu un artist, Oprea. Veneau foarte rar în București. I-am văzut de câteva ori. Altă soră care a stat pe lângă mama. Deși ele au fost ținute departe pentru că maică-mea și-a tras tot timpul neamul ei din Galați. Tot timpul pe femeile astea, surorile lui, le-a ținut deoparte. După părerea mea, indiferent de condiția lor, i-au fost foarte alături, surori bune, rude bune, dar v-am spus, maică-mea nu prea le primea în casă.

Lica Gheorghiu considera familia mamei ei din Galați de mai bună condiție?
Ea era speriată să nu cumva să trebuiască să împartă ceva cu cineva. Asta a fost problema vieții ei.

A mamei dvs. N-ați prea iubit-o...
Ba da, în copilărie am divinizat-o. Dar ea nu ne-a iubit... Noi am fost o mică activitate de comerț din partea ei. Ea a făcut copiii și s-a mutat, a îndepărtat-o și pe sora ei, pe mătușa mea. Era foarte materialistă și tocmai de aceea căuta tot timpul să-i fie ei bine.

Dar tatăl ei, se spune, a iubit-o foarte mult!
Nu, mai mult pe noi decât pe ea. Pe noi, copiii, ne-a iubit. El mi-a pus și numele. Mama voia să mă boteze Camila. El a certat-o: "Ce fel de nume e acesta? Ce cămilă îți trebuie? E frumoasă fetița? Atunci Mândra-i spunem!" Oriunde stătea în casă, cerea să stăm noi lângă el. Și când era pe moarte cerea să ne vadă. El stătea în casă, n-a vrut să se interneze și ruga să ne aducă să ne vadă la ochi. Avea mască de oxigen, se uita la noi și plângea.

Știa că va muri?
Sigur că da. O să vedeți din scrisoare că lui nu i-a fost, în general, frică de moarte.

Când scria din închisoare avea 33 de ani. Era încă un om tânăr, iar tinerilor nu le este frică de moarte. Trebuie să fi avut însă o personalitate deosebită ținând cont de riscurile la care s-a expus intrând într-un partid interzis de legile vremii.
Totuși a făcut aproape 12 ani închisoare! Nu știu cât de democratic era sistemul ăla, să bagi un neica-nimeni la 12 ani de închisoare! Nu prea era mare democrație în România.

Eu n-am aflat încă nici cum a devenit el membru de partid...^[x]
Bunicul? Cred că dintr-o convingere de fraier, de om sărac care s-a gândit că poate... Uitați-vă ce scrie în scrisoare. În 1934, el avea 33 de ani. Aici vorbește cu niște lozinci! Dar m-a impresionat în lozincile astea foarte tare că nu-i era frică de moarte, el crede în ceva și "ce contează, zice, dacă am să mor?". "Și dacă mor o fac pentru ideile mele"... Deci ei aveau schimburi de idei, probabil, acolo. Ca să ajungă în închisoare, o dusese destul de rău sau poate în accepțiunea unora... un om sărac trăia atunci mai bine decât se trăiește acuma. ÎI doare sufletul că nu-i trimite nevastă-sa poze cu fetele. Trebuie înțeles și el ca om cu necazurile lui. Dar haideți să trecem și peste asta, să vă spun mai departe. Au fost aceste surori. O soră îi ducea corespondența cu partidul, din câte am înțeles eu. A murit săraca pe la vreo 50 și ceva de ani, a făcut un anevrism. Pe ea au prins-o cu corespondența din Doftana, din pușcărie. Prinzând-o poliția... nu propriu-zis, dar au violat-o. Au violat-o cu o vână de bou. Au bătut-o și nu știu ce i-au făcut, săraca... A fost foarte marcată din cauza asta. Sora aceasta era cea mai în vârstă, se pare. Cred că el era cel mai mic. O soră, Victoria... V-am spus, acuma toate-s moarte. încă una, care tot așa, a murit la 90 și ceva de ani. Niciodată nu s-au apropiat de maică-mea. Vă dați seama că dacă le vedeam sau le știam... Le vedeam prin el dacă ne întâlneam pe stradă sau la o mătușă de-a mea...

Surorile nu erau lăsate să vină la fratele ajuns conducătorul României?
Le lăsa maică-mea. Dar mai limitat.

Se făcuse paznicul lui...
Bineînțeles. "Ele să vină la tine, să-ți ceară?", zicea. Tot timpul îl "taxa", iar el nu prea avea chef de lucrurile astea, nu prea îi plăceau și evita asemenea discuții. Eu nu am asistat la discuții, dar le-am simțit.

Era și obișnuința, în poziția aceea din vârful ierarhiei, cu garda...
Nu era neapărat fiindcă el voia. Exact cum i-au făcut și mormântul. El n-a vrut. Venea Biroul celebru. Că ei erau tot timpul opt. Ăia opt conduceau... Nuu, domnule, noi trebuie să ne facem locul ăla mai special... Mausoleul^[xi], adică. El nu voia nici casă mare. Era chiar obsedat de chestia asta, a caselor mari. Dormea în izmene. Dormea pe canapea și dacă stătea să-l mângâie cineva. Nu-i plăcea să intre în dormitor decât seara. De multă căldură n-a avut parte în viața lui, o să vedeți în scrisoare... Și nevastă-sa l-a trădat^[xii].

Cine stătea lângă el să-l mângâie?
Îi plăcea extraordinar ca noi, copiii, să stăm lângă el. Nu-i plăcea nici opulența. L-a mutat mama într-o casă îngrozitoare. Cu aceasta îl moștenesc. Și eu dorm pe canapea, nu pot să stau în spații mari, urăsc casele mari. Prima data când îmi amintesc că l-au mutat, era disperat: "Măi Licuță, măi Licuța mea, se-aude ecoul... Aici nu stau singur... Adu-mi și mie copiii ăștia!..." Vai, era imensă casa!

Când erați copil unde locuiați?
În casă cu el stăteam. Ne-am mutat de mai multe ori. Adresele mi-ar fi greu să le spun. Aș putea să vă arăt casele. Pe Herăstrău, stăteam în casă cu mama, iar el într-o clădire din curte. Chiar una dintre case era așa un L, de la... mama. Nu știu dacă nu cumva maică-mea avea o putere asupra lui. Avea o putere, dar nu una atât de mare pe cât se credea. Cred că după cele pe care le-a trăit, el avea alte criterii valorice.

Eu cred că avea sentimentul vinovăției față de fetele lui. Cât fusese mutat disciplinar și apoi la închisoare, ele crescuseră în absența lui, își ratase responsabilitățile de părinte... Sentiment agravat și de refuzul soției de a-i scrie sau de a-i aduce fiicele la vorbitor. Fostul lui șef de cabinet, Paul Sfetcu^[xiii], era de părere că fiica mai mică, Tanți^[xiv], l-a șantajat atunci când a vrut să se mărite cu unul dintre membrii celebrului în epocă Trio Grigoriu^[xv], reproșându-i că se împotrivește degeaba la mariajul ei. Fusese concepută, ar fi zis ea, când el era în domiciliu forțat...
Nu-i adevărat! Tanți chiar l-a iubit. Problema a fost alta. Să știți că dacă a fost aici o opinie a lui bunicul, nu că s-a împotrivit... Dar i-a spus că nu stă în casă cu el pentru că, a zis, "tu o să te desparți, nu este un om pentru tine!". Ăsta, Cezar Grigoriu, era... un curvar, ce mai încolo-încoace... Asta s-a și întâmplat. Securitatea l-a urmărit și a început să-i trimită poze mătușă-mii, cu tot felul de... Și așa i-a despărțit. Al doilea soț al Tanței, Stamate Popescu, trăiește. Cu ei am fost în relații mai bune decât cu maică-mea.

Ea ce făcea?
A făcut Politehnica. A fost asistentă universitară la Politehnică. Și-a dorit foarte mult un copil și foarte greu a reușit să-l facă după moartea bunicului meu.

Legendele privind amestecul Securității în viața amoroasă a fiicelor lui Dej sunt și mai tenebroase în cazul mamei dvs. Se vorbește despre un anume doctor Plăcințeanu^[xvi] c-ar fi fost ucis de Securitate...
Nu... Plăcințeanu era bețiv și a murit... Se pare că era mare bețiv domnul Plăcințeanu și c-a murit de ciroză. Nu l-am cunoscut. Știu că mama era îndrăgostită de el, Genel îi spunea. L-a iubit până a murit, înțelegeți? Și chiar când a murit, a murit cu poza lui în geantă, avea poza lui Genel în portofel... Nu știu ce au făcut... Dar vă dați seama că dacă bunicul meu ar fi avut vreun amestec în această istorie, cam ce-ar fi făcut mama! Atunci stăteam deja cu bunicul. În momentul în care mama a divorțat, bunicul ne-a luat acasă la el. Dar stăteam în aceeași curte cu mama. Făcea cea mai mare greșeală dacă pleca, nu vă dați seama?

Nu. De ce?
Pentru că acolo era vaca de muls. Acolo era locul cald.

Dar ce era acolo?
Tot. Toate plimbările în străinătate, bunăoară. Avea niște discuții cu săracu' bunicu' îngrozitoare pe această temă. "Te duci la Scala din Milano... și moare poporul român de foame, zicea el, nu ți-e rușine?"

Dar cine-i plătea călătoriile?
Statul.

Dar cum făcea? La cine apela?
Asta nu știu, prin serviciul de protocol, probabil...

Iar lui i se aduceau, probabil, facturile pentru semnătură.
Da. Și zicea: "Cum ai putut să faci așa ceva? De ce nu te duci să te plimbi în România?" Știți ce avea el? Avea două costume pe care mama i le comandase în șase rânduri. Pentru că lui îi era rușine să se schimbe prea des, să vadă poporul că era prea bogat. Avea o modestie anormală. Nu era o virtute aceasta, până la urmă, dar așa era el. Și se ducea la șefii de cabinet să-i care la pingelit pantofii. Făcea maică-mea crize când auzea. "Nu ți-e rușine la poziția ta?" Ea însă nu trebuia să spună nimic. Poziția lui era a lui. Că-i bun sau rău, nu oricine ajunge acolo, sus. În fine, eu trebuie să-l respect pentru trecutul lui, pentru problemele lui...

Când locuiați cu el, cine vă avea în grijă? Era un personal și pentru copii?
Aveam, erau femeile de serviciu din casă. Și era el. Eu mă duceam la grădiniță. Frații mei mai mari nu s-au dus, dar pe mine m-au dat că eram mai zurbagioaică. La prânz mâneam cu el și stăteam seara, când venea, la televizor cu el. Eram ca în orice familie. În vacanță ne duceam cu el. El părea tot timpul cu noi. Copilăria cu el mi-am petrecut-o mai mult. Mama mai era plecată, dar el era tot timpul acolo. Pot să vă spun că era foarte legat de noi, de nepoți. Eu nu l-am auzit niciodată țipând, n-a înjurat niciodată, n-avea expresii violente. Mi-a impus respect, ceea ce nu s-a întâmplat cu restul familiei pe care n-am agreat-o deloc. Da, mi-a impus foarte mare respect prin felul de a soluționa niște conflicte, prin felul de a o pune pe mama la punct. Alteori nu putea să-i facă nimic. Era disperat. Câteodată se mai supăra și, așa discret, mai dormea pe la surorile lui. Vorbeau în limbi total diferite. Și ca preocupări, și ca fel de a vorbi, și ca mod de viată, ca tot, omul acesta n-a avut nicio legătură cu familia. Mai puțin poate cu surorile care într-adevăr l-au iubit, s-au purtat frumos cu el, dar le ținea deoparte maică-mea.

Ce fapte greu de închipuit! Temutul Gheorghiu-Dej fugind de-acasă după cearta cu fiica mai mică și crizele afectogene când dormea mângâiat de nepoți...
Dacă-1 vedeați!... Da, după-masa mai ales, stătea așa în izmene, cum erau izmenele acelea... "hamleții". Stătea, în hol, pe canapea și aștepta să-l mângâiem puțin...

Pe cine considera prieten? Cine venea mai des acasă la dvs.?
Cred că era dezamăgit și de familie, nu știu ce să spun. Nu cred că avea vreo mare simpatie sau căuta pe cineva anume. El își cam prelungea discuțiile pe acasă. Veneau eternii Chivu^[xvii], Apostol, Maurer^[xviii]... Roșianu^[xix], Răutu^[xx], Ceaușescu^[xxi], mai puțin. Cam făcea mișto de Ceaușescu, puțin. Așa, că-i prostuț, i-o cam spunea pe față. Stăteau de vorbă pe acolo, se plimbau prin curte taca-taca! Cum era câte ceva, prindeau câte un moment din ăsta și stăteau să discute. Tot timpul, tot timpul discutau, dar gândiți-vă că oamenii ăștia veneau și din proprie inițiativă să intre pe sub pielea lui... Eu nu pot să spun că el a venit vreodată prezentându-ne pe cineva "uite, știi cine e el?". La un moment dat, era foarte impresionat de Moghioroș^[xxii], că era bolnav de cancer și se apropiase de el din cauza asta. Vă dați seama că nouă ne spunea povești despre viață, de la închisoare... Mi-a spus că și-a stricat ochii pentru că a învățat pe foițe de țigară în închisoare. Știți că cei mai comuniști erau evreii și că învăța de la ei. Cum a învățat și limba franceză. Așa am aflat de povestea cu Maurer care i-a tot spus de evadare și... a trebuit să-l aștepte cu o mașină. Bunicul a ajuns să evadeze și, când să plece, nu-1 aștepta nimeni. Cum a nimerit într-un sat și l-a găzduit un preot care a devenit patriarhul României, Iustinian Marina^[xxiii]. După aia a zis Maurer că a fost o neînțelegere, că de aia l-a propulsat. El a avut niște oameni pe care i-a propulsat pentru că... la un moment dat fuseseră alături de el. Cum a fost Roșianu. Niște oameni pe care mai târziu i-am detestat, pentru că n-au avut... coloană vertebrală. În primul rând, Maurer n-a avut. Maurer a devenit cel mai fidel prieten al lui Ceaușescu pentru că el a fost extraordinar de bine orientat.

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți o cronică a acestei cărți aici.