Farmecul indiscret al mărturiei - Povești din Cartierul Primăverii

Citiți un fragment din această carte aici.


Reeditate (și adăugite) în colecția de istorie a Editurii Corint, interviurile Laviniei Betea cu locatarii perimetrului - sălaș paradisiac al foștilor ștabi din regimul comunist - cel grav avariat la tentativa revoluționară din decembrie 1989 - reprezintă mai mult decât un volum de amintiri / povestiri / relatări. Demersul laborios și salutar al autoarei (profesor universitar de psihologie socială și cercetător al tainițelor național-socialiste la nivelul nomenclaturii vremii) înseamnă relevarea, conservarea și restituirea unor aspecte doldora de autenticitate, elocvente și edificatoare asupra unei ISTORII care nu încetează să ne captiveze, să ne șocheze, să ne lumineze și să ne surprindă prin multitudinea de amănunte și conexiuni, de substraturi și subtexte revelatorii în reconsiderarea peisajului uman care a mobilat zona puterii de partid și de(te)stat, atâta amar de timp.

Pentru generația care a avut norocul să nu apuce vremurile respective, trebuie să precizez din capul locului că zona în care sălășluiau vârfurile puterii, după acapararea acesteia, în 1945 (spasiba, Moskva!) a fost confiscată de la oamenii cu stare dinainte de WW2, rebotezați, proletar, "burghezo-moșierime"; aceștia fuseseră aruncați pe stradă (asta în cazul fericit că nu fuseseră cazați în pușcăriile comuniste), uzurpatorii fiind niște tovarăși primitivi, răi, parveniți inculți care se dedulciseră și înstăpâniseră rapid și nemeritat la traiul cel confortabil. Și, cum funcția creează mai întotdeauna organul, dumnealor se considerau îndreptățiți să profite porcește de noua și (cel mai adesea) nemeritata condiție socială, cu toate avantajele și privilegiile aferente.

Ei bine, câțiva supraviețuitori și urmașii lor (pe care nu i-a prea dat nimeni afară din vilele scumpe, somptuoase) au fost vizitați "cu binișorul" de dna Lavinia Betea, care - intervievându-i cu har, cu o necruțătoare abilitate și o cunoaștere aproape perfectă a dovezilor istorice - oferă culturii românești o suită de volume cu interviuri fascinante. Luați (la întrebări!) din timp, vechii nomenclaturiști Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu și-au prezentat propriile lor amintiri / versiuni ale epocii trăite. Partea lor de adevăr, cum a intitulat autoarea unul dintre volumele respective. Au urmat la rând un mai tânăr Ștefan Andrei sau și mai junele Virgil Măgureanu, descusuți cu dichis și acribie documentară de dânsa.

Și, cum pofta vine mâncând, doamna Betea și-a continuat opera de investigare istorică și restituire a multor adevăruri scoase, cu eleganță, cu umor, cu o fericită obsesie a adevărului, dară fără milă pentru deținătorii lor oploșiți în paradisul locativ din Primăverii. Zonă exclusivistă, păzită cu strășnicie de milițieni în uniformă și securiști în civil, vigilenți nevoie mare să nu care cumva să le fie deranjați stăpânii și odraslele lor.

Integrat într-o operă importantă de cercetare istorică și psiho-socială (cine este interesat poate găsi totul pe Cărți publicate - Lavinia Betea) care se recomandă de la sine prin seriozitate, pricepere, echilibru și onestitate, volumul pe care îl recomand nu conține, cred eu, doar povești (deși bogăția epică permite o astfel de clasificare) ci, mai curând ISTORII personale / colective. Din derularea lor, cititorul aparținând generațiilor actuale poate afla și înțelege psihologia acelor potentați privilegiați; spaimele, angoasele și invidiile care le măcinau huzurul. Amorurile (legiuite sau nu), obsesiile, bolile, lașitățile oportuniste, spaimele, frustrările, perplexitățile; și, mai ales, frica neputincioasă că le poate veni, oricând, rândul la expulzarea din sistem. Ce mai... un serial captivant, pe lângă care făcăturile ficționist-televizuale sunt niște biete și (uneori) penibile deșeuri. Sigur că înțelegerea acelor personaje, scoase la lumină de Lavinia Betea, este favorizată de o cunoaștere, fie și minimală, a epocii, cu reperele sale esențiale. Dar, și fără prea multe cunoștințe, chiar un neofit curios (sau amator de bârfe cu ștaif) poate fi sensibilizat, dacă nu chiar amuzat, de pățaniile unei Lica Gheorghiu (fiica lui Gheorghe Gheorghiu Dej - primul șef al Republicii Populare Române, cum o stâlciseră dumnealor) plecând de la grandoarea veleitară într-ale actoriei de film, era mai mult tare-n tată decât talentată, până la mizeria unui final pe care urmașul lui tac'su (Nicolae Ceaușescu) i-l rezervase cu un grobian sadism. De altfel, mărturiile unui personaj real și admirabil, cum este Mândra Gheorghiu, fiica ei, respectiv nepoata favorită a marelui Dej sunt terifiante: ele pun pe gânduri, uimesc sau amuză, orânduite într-o logică strictă a autenticității necruțătoare, fără rabat, a ridicolului ce nu ucide (din păcate) și a unei asumări remarcabile și nemiloase. Sigur că autoarea interviului a avut noroc să găsească în ea pe unul dintre puținele personaje cinstite; chestii care le-a atras ambelor doamne convorbitoare furia revanșardă a celorlalți frați / nepoți, vehement nemulțumiți (scandal, amenințări etc) și gata de orice acțiune ignobilă spre a "repera" onoarea pierdută a caricaturii cocoțate, vremelnic, în prim-planul cinematografiei, înainte de decăderea totală și jalnică.

Am observat, din bogatul material, că majoritatea personajelor intervievate încercau, după puteri și din răsputeri, să-și creeze o câte o imagine fals-salvatoare, prin minciuni bine croite (credeau ei), angelități precare și "fumuri" cu pretenții. Doar că, în pofida eforturilor quasi-generale, nu le-a mers. Beneficiind de documentări minuțioase, "la sânge", de un instinct și o obsesie a adevărului, ca și de priceperea psihologului profesionist, atent și abil al Laviniei Betea, aceasta nu se lasă sedusă de interlocutor și nici dusă cu preșul. Degeaba încearcă un Ion Stănescu (fost șef al Securității) să facă pe contabilul naiv, ba chiar indignat de ceea ce el consideră a fi exagerări ale prezentului. La întrebarea sa, patetic-revoltată, "Ce e aia poliție politică, doamnă!? Spuneți-mi și mie!" răspunsul de catifea acidă vine, scurt și devastator: "Nu sunt eu cea competentă în domeniu". Altul: Virgil Măgureanu încearcă să-și vândă, candid brașoavele pregătite la "Ștefan Gheorghiu" și rumenite pe la SRI-ul din dotare; doar că acestea i se întorc în față, împroșcându-l cu tot ridicolul lor. Detectăm acolo, în majoritatea interviurilor, un joc de-a șoarecele și pisica, în care "personajele" puse pe reabilitare se dau cu capul de colțurile propriei ipocrizii. Amuzant, în neputința lui manipulatorie, este și succesorul unui anonim, urmaș cu pretenții fără acoperire al unui ilegalist zis Petrescu-Grivița, chipurile erou "din vorbe", cum au fost făcuți destui alți impostori. Însă, din alte conversații (cu fiica Anei Pauker, cu nepoata lui Ștefan Foriș sau fiica lui Grigore Preoteasa), în care buna-credință nu este atât de maltratată de păstrarea pretențiilor eroic-revoluționare, tabloul de epocă și intestinele relațiilor de partid ies la iveală în toată hidoșenia lor, adesea criminală.

Dintre activiștii cu pretenții intelectuale în pupincurismul lor de slugi unsuroase, figuri aparte fac un Paul Niculescu (de la) Mizil sau Dumitru Popescu zis (după cum s-a auto-intitulat astfel) Dumnezeu. Dotați cu o inteligență nativă și chiar cu un alt nivel de instruire, care i-a ajutat să supraviețuiască până în ultimul moment, genul ăsta de slugi au căutat să-și reverse teoriile lor psiho-marxiste. Ți-ai găsit! Doamna Betea știe să întrebe, să insiste, să contreze... chiar să le dea în cap (elegant!) nu doar cu flerul, cu experiența sa de om trăit în timpurile respective, ci și cu eleganța sa devastatoare, amplificată prin înțelepciune, cultură și un har al investigației psiho-istorice. Să fi avut anchetatorii "lor" de la Securitate asemenea putere de pătrundere și înțelegere a contextelor și subtextelor celor luați la întrebări... mă tem că ar fi supraviețuit chiar mai confortabil decât au reușit să o facă, până azi.

Întâmplător, perimetrul numit "Cartierul Primăverii" avea pe undeva, pe la marginea lui, Studioul de filme documentare Alexandru Sahia - azi proprietatea lui Adrian Sârbu PROTV. Acolo se păstrează, pe zeci de mii de metri de peliculă filmată, figurile și o parte din isprăvile de paradă ale ștabilor național-socialiști: un maldăr de falsuri festiviste, de aiureli bombastice de paradă, menite să rămâne telles quelles într-o măsluită cine-cronică a vremurilor roșii. Să fi știut tovarășii ăia (siniștri, odioși sau numai tembeli și caraghioși) că vor veni vremuri în care istoriografia le va scoate la iveală apucăturile... nici nu vreau să mă gândesc ce le-ar fi făcut Laviniei Betea, sau mai tinerilor cercetători Cosmin Popa, Andrei Pogacias ori Horia Sîrghi (Zaiafet).

În această panoplie de onoare a culturii române, restituită cu maximă responsabilitate și competență, opera de istoric-psiholog a doamnei prof. univ. dr Lavinia Betea ocupă, cu certitudine, un loc aparte, înnobilat prin "linul balans al memoriei".

Citiți un fragment din această carte aici.