Dialoguri despre fața nevăzută a puterii - Povești din Cartierul Primăverii

Citiți un fragment din această carte aici.


Printre proiectele secției de istorie recentă a cotidianului Jurnalul Național din urmă cu aproape două decenii a fost și recuperarea memoriei elitei comuniste. Am intervievat foști oameni de decizie, soții, fiice și fii de ilegaliști și nomenclaturiști^[i] cu obiectivul recompunerii și arhivării unor fețe ascunse ale puterii.

Întrevedeam, inițial, povești de viață articulate pe structura unora dintre datele biografice omise de instrucțiunile cadriștilor, momente și interpretări cenzurate de istoriografia oficială, practici ale cotidianului în familiile foștilor ilegaliști, culise ale deciziei și artefacte din nucleul puterii. Concepute și redactate astfel încât să rețină interesul cititorilor unui cotidian de mare tiraj. Și cu scopul, nedeclarat însă atunci, de a servi ca bază de date și fenomenologie descriptivă pentru viitoare studii și cercetări psihologice și istoriografice privind fostul regim.

În patternul a ceea ce metodologia calitativă din științele socio-umane numește poveste de viață sunt și reguli clare de inițiere și întreținere a relației intervievat-intervievator, redactarea ghidului de interviu, recunoștința datorată interlocutorului, interpretarea și valorificarea partiturii naratorului. Inserția acestui tip de comunicare în studii de specialitate a inițiat-o Freud prin teoria și metoda psihanalizei. În timp, etnografii, antropologii, sociologii și istoricii au preluat și adaptat metoda, cu avantajele construcției și semnificațiile atribuite de povestitori practicilor și evenimentelor propriei vieți ca potențială grilă de descifrare a spiritului unei epoci, comunități sau grup social. Cine sunt eu? - dilema căreia naratorul i se încredințează, e punte și cheie: de terapie (individuală și socială) prin povestire și discuții; de unificare a sinelui cu valorile sociale, religioase sau politice ale prezentului; de punere în acord cu el însuși și cercul de apropiați.

Tendința de aranjare a memoriei individuale în funcție de resemnificările culturale ale memoriei colective e naturală. Poveștile de viață pot fi spuse astfel în multe feluri, depinzând de context și interesele implicite sau explicite ale părților aflate în dialog. Ele presupun totdeauna trăiri puternice de ambele părți. Indiferent de timp și loc sunt articulate pe algoritmi universali precum naștere-moarte-renaștere, despărțire-inițiere-revenire, criză-conflict-ordine, geneză-haos-echilibru, eforturi-victorii și/sau eșecuri.

Cât privește amintitul proiect, dificultățile localizării, contactării și consimțământului interlocutorilor vizați au fost peremptorii. Experiențele lor anterioare cu jurnaliști, culpabilizarea publică pentru eșecul și tarele fostului regim și deopotrivă pentru aspectele negative ale tranziției mi-au zădărnicit unele demersuri. Inhibitiv au acționat și ambițiile conservării imaginii de personalități ale societății civile, împărtășite de câțiva urmași.

Nici întrevederile n-au avut toate rezultatul scontat. Știind că discuțiile vor fi publicate într-un ziar, focalizarea intervievaților pe sinele dezirabil a prevalat asupra autopercepției sinelui real. Pentru publicarea în "Jurnalul Național", din înregistrările cu durate de trei-patru ceasuri am decupat fragmente pe teme de interes și actualitate pentru cititorii unui ziar. Cu precădere informații și opinii "șocante" sub raportul clișeelor și stereotipurilor propagandei comuniste și ale discursului public postcomunist despre foștii lideri Ștefan Foriș (1940-1944), Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965) și Nicolae Ceaușescu (1965-1989). În forma extinsă dialogurile au fost publicate în acest volum cu adaosul în anexe a trei documente de valoare explicativă excepțională în înțelegerea acestui trecut încă apropiat.

O istorie aparte are și cartierul Primăverii, numit în epocă și Cartierul Roșu sau Cartierul Interzis. La începutul veacului XX, locul se numea Grădina Bordei. Terenul de circa 40 de hectare aparținea fiului pictorului Constantin Lecca^[ii]. Printr-un aranjament de epocă, în 1937 a trecut în ansamblul Parcului Național, fondat de regele Carol al II-lea. În zona delimitată azi de Bulevardul Aviatorilor și lacul Herăstrău creșteau, în voia lor, copaci, mărăciniș, arbuști și iarbă. Cum povestea Constantin Bacalbașa în Bucureștii de altădată, un loc ideal al petrecăreților de Paști și de Sfântul Gheorghe, tolăniți pe pajiștea verde între lăutari și prieteni, cu oale de vin, mititei pe ziare și cozonaci pe șervete. Din acei ani datează și primele locuințe în amplasament. Uzina de Gaze și Electricitate a Capitalei a împărțit parcele funcționarilor săi pentru a-și construi case. Proiectul cartierului Primăverii prevedea locuințe modeste cu parter și etaj și curți de 400 de metri pătrați. Apă curentă, gaz și electricitate s-au introdus după război.

Ilegaliștii, inclusiv componenții Secretariatului PCdR, și-au închiriat mai multe case conspirative în anii conflagrației, în zonă. După 1944, Primăverii a devenit cartierul demnitarilor comuniști. S-a amenajat infrastructura și peisajul urban, iar în spațiile virane dintre locuințele construite anterior s-au ridicat vile somptuoase pentru Bucureștii acelui timp. Acestea și casele naționalizate din zonă au intrat în administrarea Gospodăriei de Partid, antrepriză creată după model sovietic pentru satisfacerea trebuințelor "celor mai iubiți fii ai poporului", în moduri inaccesibile cetățeanului obișnuit. Gospodăria de Partid le deservea, repara și echipa cu toate cele: de la personal de menaj și servire, la mobilă, covoare, lenjerie, veselă, decorațiuni interioare. Erau repartizate demnitarilor de partid și de stat, precum și unor personalităților științifice și culturale cu atribuții politice, "eliberarea" din funcție însemnând și eliberarea casei.

Locatarii din Primăverii și-au rânduit viața de familie, relațiile și trebuințele după exemplul înaintașilor de la Kremlin. Liderii bolșevici nu plănuiseră însă mai dinainte cum vor trăi ajunși la putere. Au început mai mult decât modest, mutându-se cu familia în locuințele din Kremlin ale servitorilor țarului. În zilele revoluției din toamna lui 1917 s-a întâmplat și ca unii să leșine de foame. Așa s-au introdus - cu mențiunea de "temporar"! - "rațiile speciale de Kremlin". Dar "specialul" s-a tot extins: de la hrană la policlinici, spitale, școli, magazine, mașini, croitorii, stațiuni și loisir de iarnă și vară, cinematografe, mijloace de transport... speciale. Și a continuat până la sfârșitul regimului. S-au recrutat bucătari, dădace, menajere, șoferi și paznici pentru fiecare din aceste reședințe, salarizați de aceeași gospodărie a partidului. Ulterior, liderii sovietici și-au extins habitatul în palate și vile care-au aparținut aristocraților și oligarhilor ruși. Când unul a propus renunțarea la "special" în plină perestroica, tovarășii săi din conducere l-au criticat cu argumentul Lenin: nu poți lepăda ceea ce însuși "părintele revoluției proletare" rostuise!

La finele lui august 1944, proaspăt ieșiți din închisori și foștii ilegaliști s-au instalat în casele unora care-au plecat cu armata germană. Bunurile lor, inventariate și confiscate de stat, au trecut în folosința noilor chiriași. Cum strict secrete erau și viața de partid, și biografiile conducătorilor, și viețile lor private, ca să evite scurgerile de informații și suspiciunile, foștii "revoluționari de profesie" și-au redus anturajul la familie și personalul casei. Aleși, selectați și verificați de serviciile speciale, paznicii, servitorii și însoțitorii se aflau în subordinea acestora, raportându-le orice "noutate" despre "obiectiv". În reședințe s-a introdus și "tehnică de ascultare", marcă sovietică. Primul "beneficiar", conform mărturiilor de arhivă, a fost însuși Gheorghiu-Dej în 1947.

Paradisul Cartierului Roșu se putea însă preface, de azi până mâine, pentru unii, și iad. Un exemplu în acest sens, Vasile Luca. În primăvara lui 1952 era membru al Biroului Politic, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru de Finanțe. După 9 martie, când Biroul Politic "i-a retras încrederea", alții decât angajații Gospodăriei de Partid care-i livrau alimente, nu-i mai călcau pragul. Trei "posturi fixe" îi supravegheau casa. În așteptarea verdictului, Luca pleca în zorii zilei pe malul lacului Herăstrău. Pescuia să-și treacă vremea. În august, l-au arestat, pe el și nevasta. Pe cei patru copii înfiați i-au dus la orfelinat. Condamnat la muncă silnică pe viață și confiscarea totală a averii, după procesul din 1954 i-au fost inventariate și bunurile personale. Lista lor e neînchipuit de săracă: un ceas Doxa, un briceag cu accesorii, o pereche de ochelari de soare și alta de vedere, două portofele, o cravată, nouă cârlige de pescuit, o pereche de șanuri de pantofi și... un ventil de bicicletă.

Probabil că și alți demnitari din prima garnitură comunistă trăiseră ca Luca, fără pretenții deosebite. Unii și-au înlocuit însă nevestele, foste ilegaliste cu mai cultivate, tinere și frumoase tovarășe de viață. Le-au crescut și copiii. Alte timpuri, alte generații, alte gusturi și alte ținte...! Reședințele lor aspiră mărfuri de lux din țară și din străinătate, bijuterii și obiecte de artă confiscate prin sentințe judecătorești de la "dușmanii poporului" și vândute preferențial prin consignații. "Beizadelele" din Primăverii ignorau decretele și hotărârile de partid. Fiii și fiicele Cartierului Roșu "ieșeau" în străinătate, învățau în școli speciale și se meditau pentru facultate cu profesori care-i examinau la admitere. Prestau în conducerea organizației de tineret și universitare pentru bonusul de 50 de sutimi la media finală care-i propulsa în fruntea listei guvernamentale de repartiție. Cercetare, diplomație, învățământ superior, televiziune au fost "câmpia muncii" lor. Dacă pentru cetățeanul obișnuit deținerea de valută și "specula" însemnau fapte penale, băieții găștii lui Nicu Ceaușescu făceau contrabandă cu țigări și cafea și bișnițăreau pe piața neagră mărfuri din magazinele speciale.

Sunt multe poveștile de viață din cartierul Primăverii, iar unele se spun în cele ce urmează. Le-am publicat întâi în 2010 la Editura Curtea Veche Publishing din București, urmate de o a doua ediție, la aceeași editură, în 2017. Ediției a treia, de față, i-am adăugat note și referințe suplimentare, în tonalitatea tipică istoriografiei, totdeauna în completare cu noi informații și surse documentare. Și trei capitole aparte. Convorbirile cu: Paul Sfetcu, fostul șef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej (editată o primă și singură dată în 1995), Ion Stănescu, fostul șef al Securității în perioada de glorie a lui Ceaușescu în "Jurnalul Național" și cu Ion Stoian, ultimul ministru de Externe comunist, realizată pentru cotidianul "Adevărul".

Amintirile decantate de spațiu și timp îndeamnă mai persistent acum la recunoștință și mulțumiri față de interlocutori, colaboratori și editori. Și cum nimic nu-i leagă mai bine pe oameni decât efortul comun în scopul utilității sociale, le mulțumesc, în primul rând, colegilor mai tineri cu o generație din secția de istorie recentă: Paulei Mihailov, lui Ilarion Țiu și lui Florin Răzvan-Mihai, actualul redactor al volumului și coordonator al colecției editoriale unde-a fost integrat. Minunați în capabilitatea, sensibilitatea și inspirația lor, le mulțumesc mai ales pentru plăcerea de a le admira devenirea în decursul atâtor ani. Recunoscătoare le rămân celor din staff și foștilor colegi gazetari de la "Jurnalul Național" (2004-2011) și "Adevărul" (2011-2013) pentru privilegiul libertății în aventura de-a fi "istorici ai clipei" și deopotrivă investigatori ai prezentului și trecutului apropiat.

Cu respect și gratitudine, ca totdeauna, mă adresez cititorilor și editorilor care, iată, fac posibilă această a treia ediție a Poveștilor din cartierul Primăverii.

(Lavinia Betea, Arad, 25 iulie 2025)

Citiți un fragment din această carte aici.