Prefață la România necunoscută. Din șatră la Palatul Regal

Citiți un fragment din această carte aici.


Domnul Hoppé a avut minunata idee de a face o carte cu ilustrații despre România. Cunoscându-mi dragostea fierbinte față de țara mea de adopție, cunoscându-mi de asemenea marele interes pentru orice formă de artă, mi s-a adresat mie în acest scop și i-am dat din toată inima ajutor și încurajare.

Cu câțiva ani în urmă, în Țara mea, am încercat să dau o idee despre pitorescul României și, fiind o entuziastă în această privință, sunt încântată că un altul ne arată în imagini ceea ce eu am încercat să pictez cu stiloul meu.

Domnul Hoppé este un maestru în arta sa; nu doar că vede, dar și simte. Reușește să ajungă în inima lucrurilor, să prindă atmosfera, să înțeleagă poezia, să dea viață imaginii, nu doar prin frumusețe, ci și prin reflecție și înțelegere intimă.

România e un amestec ciudat de Est și Vest, adesea deconcertant: contrastele sunt violente, uneori supărătoare, dar fascinante în ansamblu pentru cei care trec dincolo de suprafață.

Mai ales Bucureștiul e un oraș al contrastelor. Ocupat, competitiv, plin până la refuz, e un amestec confuz de bogăție și de sărăcie, de vechi și de nou, de clădiri solide, elegante și prospere, care stau alături de căsuțe aproape absurde, înconjurate de curți și grădini. Orașul se extinde, se extinde neîncetat și dispare într-o dezordine de neconceput.

Bucureștiul e centrul fierbinte al muncii și al trândăviei, al politicii, comerțului, artei, eleganței și al progresului în general; dar, cu toate astea, e un oraș cu inima ușoară, în care toată lumea pare a-și găsi timp să se amuze. Până și sărăcia lui e pitorească, mai degrabă decât sordidă, clima lui e schimbătoare, nu poți conta pe ea și, deși nu te încurajează, nici nu te stimulează, nu e niciodată lipsit de speranță și rareori e deprimant.

Oamenii, deși ocupați, nu par totuși grăbiți. Toate manifestările de plăcere sau de nemulțumire sunt deconcertant de impregnate cu bună dispoziție, aleatorii; chiar și cele mai furioase nu sunt foarte periculoase sau agresive.

Românul nu este ranchiunos prin natura lui; își iartă cu mare ușurință vecinul; în mod sigur, nu merge în fața "altarului lui Dumnezeu" cu mânia în suflet. E vesel, amabil, ospitalier și nu ține prea mult la virtuți!

Așa sunt oamenii de la oraș. Țăranul e diferit. Există în el o melancolie atavică, melancolia celor obișnuiți cu opresiunea și cu invaziile. Are o demnitate liniștită, aproape nobilă, o acceptare senină a relelor lumii și, în general, nu își dorește foarte mult progresul.

Suprema sa ambiție a fost să fie proprietarul pământului pe care îl lucrează, un vis devenit realitate după război, dar deocamdată nu a profitat prea mult de pe urma schimbării care a însemnat un mare sacrificiu din partea moșierilor; însă țăranul are nevoi puține, înțelege prea puțin din economia politică, preferând să cultive exact atât cât pământ îi trebuie pentru a-și întreține familia și să-și pună banii într-o ulcică de pe poliță, mai degrabă decât să-i încredințeze unei bănci.

E mulțumit cu coliba lui minusculă; iar felul lui incredibil de primitiv de a trăi poate că nu este de admirat, dar adaugă, cu certitudine, foarte mult la pitorescul său, așa cum a descoperit cu încântare domnul Hoppé, artistul.

Țăranul român se agață de vechile lui obiceiuri și credințe; e mai mult superstițios decât religios, dar urmează cu strictețe riturile vechi; și asta se adaugă la modul lui bizar de a trăi, iar eu, una, deși sunt o susținătoare a progresului, m-aș întrista dacă o civilizație prea rapidă ar șterge aceste datini primitive care îl înconjoară cu o poezie indescriptibilă și cu un farmec melancolic.

Țăranul transilvănean știe mult mai mult ce înseamnă economia și cumpătarea, dar și el ține la costumul lui, la credințele și tradițiile lui și chiar în vremuri de mare opresiune n-a acceptat să renunțe nici măcar la un dram din ceea ce îi distingea rasa și credința.

De la un capăt la celălalt al României întâlnești frumuseți; frumusețea câmpiei și a muntelui, frumusețea pădurii și a râului, frumusețea priveliștilor deschise și a apusurilor uimitoare, frumusețea culorilor și a siluetelor, a vieții simple, a vechilor obiceiuri și costume. Tot frumusețe e și în gândire, poezie, simțire și cântec.

Desigur, încă sunt lipsuri în educație, administrație, ordine și curățenie; sunt încă multe de făcut, de criticat, de pus în responsabilitatea cuiva, e mult loc pentru progres, pentru îmbunătățire; dar toți cei care vin în România învață s-o iubească, păstrează o vie dorință de a reveni, de a vedea mai mult, de a înțelege mai bine.

Exasperat adesea de modul neglijent, nepractic de a trăi și de a lucra, totuși străinul care vine aici lasă în acest loc o parte din inima sa; e ceva în aer care îl leagă în mod irezistibil de tot ce vede, simte, aude. Domnul Hoppé a prins această atmosferă; se găsește în fiecare dintre imaginile lui, la care sunt sigură că nimeni nu se va uita doar o dată ca să le dea apoi deoparte...

E o veche zicere românească:
"Dâmboviță, apă dulce, cin-te bea nu se mai duce."

Cred că mulți au descoperit că e adevărată.

Citiți un fragment din această carte aici.