România necunoscută. Din șatră la Palatul Regal

Citiți prefața acestei cărți aici.


Emil Otto Hoppé (14 aprilie 1878 - 9 decembrie 1972) a fost fiul unui bancher din München, cu ascendență franțuzească și hughenotă, strămoșii săi refugiindu-se în ținuturile germane din considerente religioase. Familia s-a mutat la Viena când Emil Otto era copil. A făcut studii la Viena, Paris și München. În ciuda aplecării spre plastică, tatăl dorea să-i asigure un viitor în sistemul bancar. Emil Otto a lucrat o vreme la Deutsche Bank din Londra. În același timp, s-a apucat să fotografieze, ca amator. În 1904 a devenit membru în Societatea Regală Fotografică și a început să expună frecvent, cu succes. Se va dedica fotografiei ca profesionist, deschizându-și studioul la care visa pe Baker Street, în Londra. A publicat de-a lungul vieții multe volume, între care, în 1945, memoriile, intitulate Hundred Thousand Exposures. The Success of a Photographer.

În 1923, E.O. Hoppé a realizat primul și cel mai veridic portret fotografic de țară - portretul României Mari -, lăsând o moștenire iconografică de valoare perenă.

Cartea și imaginile pornesc din aceeași călătorie: vara anului 1923, când E.O. Hoppé a traversat România timp de câteva săptămâni, documentând o țară aflată în plină transformare. Rezultatul a fost un volum publicat inițial la Londra, în 1924, cu o prefață semnată de Regina Maria a României, și un corpus fotografic de o valoare documentară rară.

Notele sale de voiaj revelă, după un secol, admirația și dragostea pe care i le-au suscitat călătorului britanic plaiurile românești și locuitorii de acolo.

În cartea sa, Hoppé a făcut o prezentare monografică a României: istorie, geografie, etnografie, urbanism, literatură cultă și folclor, eresuri și proverbe, toate oferind o imagine completă și complexă asupra unei țări încă necunoscute de contemporani.

Artistul a adus numeroase servicii României și familiei regale prin fotografiile și publicațiile sale. Pe lângă portrete și reușite peisaje citadine, Hoppé a fotografiat și câteva frumoase peisaje naturale, câmpenești, acvatice sau montane care l-au atras prin spectaculozitatea lor.

Pe lângă planșele fotografice, cartea este înnobilată cu mai multe vignete plasate la început și sfârșit de capitol, semnate cu inițiala B, de la Bold, un amic al autorului care s-a ocupat de grafica volumului. Aceste vignete prezintă mici peisaje, monumente, straie țărănești, vase de ceramică și donițe de lemn, instrumente muzicale tradiționale (caval, nai, bucium, cimpoi) și câteva compoziții mai complexe, de mici dimensiuni, toate inspirate de Hoppé.

Exceptând momentele când s-a aflat în grija unuia sau altuia dintre oficiali, Hoppé a descoperit aproape singur țara, datorită micilor sale accidente și aventuri. El a intrat în dialog cu oameni de toate categoriile, a aflat detalii deosebite, a pătruns în mod admirabil spiritul și mentalitatea locală, atât în ansamblu, cât și în detaliu. Acesta a vizitat locuri în mediul rural, dar și în cel urban.

Astfel, a observat, notat, desenat și fotografiat cu aparatul său de buzunar, înțelegându-se cu toată lumea, iar lumea l-a înțeles și l-a ajutat, deși era străin.

Ediția românească, apărută în colecția Corint Istorie cu Blazon, reunește integral textul de călătorie și o selecție de fotografii realizate de autor: portrete, scene de viață cotidiană, peisaje urbane și rurale, cadre surprinse din șatre, sate, orașe, dar și din spațiile oficiale ale României interbelice. Volumul oferă publicului acces direct la privirea fotografului: precisă, atentă la detaliu, lipsită de exotism decorativ.

Hoppé vine din tradiția marilor portretiști europeni, format în studiourile londoneze și consacrat prin fotografierea elitelor culturale și politice ale epocii. În România, aparatul său se oprește asupra oamenilor obișnuiți, asupra gesturilor și expresiilor cotidiene, construind un portret de țară care evită clișeul și idealizarea.

Volumul propune o reîntâlnire cu România de acum un secol, așa cum a fost ea văzută de un observator străin bine informat, curios și riguros. Fotografiile nu ilustrează textul, îl prelungesc și îl contrazic uneori, deschizând un spațiu de reflecție asupra memoriei vizuale și a modului în care o societate ajunge să se vadă prin ochii altuia.


Mi s-a spus că nicăieri, poate cu excepția New Yorkului, mâncarea nu e mai scumpă decât în București. Am fost plăcut surprins să constat că lucrurile stau exact pe dos. De fapt, sumele plătite pe mâncare în cele mai bune localuri, cum sunt Cina și Capșa, ies într-adevăr foarte bine din comparația cu Berkeley și Claridge's, în vreme ce nota de plată pentru o masă cu patru feluri de mâncare la unul dintre numeroasele restaurante mici reprezintă doar o fracțiune din cât plătești în locuri similare din Soho.

Cât despre vin, deliciosul vin "alb" românesc, care are în realitate o culoare profundă de chihlimbar, e ridicol de ieftin. Vinurile din cei mai buni ani nu costă mai mult de cinci până la șapte pence litrul. Admiratorii Rubayatelor^[i] lui Omar Khayyam, traduse de Fitzgerald, s-ar simți foarte bine la București - iar o "miuță" s-ar putea întâmpla fără probleme.

În căldura intensă a zilelor de vară, toată lumea trăiește pe-afară cât mai mult timp posibil și toate mesele sunt luate în aer liber. Acest obicei este atât de generalizat, încât hotelul Athénée Palace (și, foarte probabil, la fel și celelalte) are restaurantul interior închis pe toată durata sezonului cald și nu servește nicio masă clienților, care trebuie să își caute loc în grădinile-restaurant învecinate, dintre care Cina e, cu siguranță, cea mai elegantă. E administrată admirabil, mâncarea e excelentă, servirea e splendidă. Se află alături de Jockey Clubul din București și funcționează sub supravegherea acestuia. Aici se adună elita orașului: ofițeri din armată, membrii legațiilor, liber-profesioniști, negustori bogați etc. Toți aceștia se întâlnesc zilnic și ai dese ocazii de a aprecia capacitățile gastrice ale gurmanzilor. Cocteilul național - aperitivul standard românesc - este Tuica, o băutură minunată, fabricată din prune fermentate, crescute în livezi uriașe pe tot cuprinsul țării. Cel mai bine e să o bei rece.

Există o imensă varietate de hors d'oeuvres, inclusiv celebrul ardei dulce, care dă titlul celui mai bun roman englezesc scris vreodată despre Budapesta. Salatele de fructe și de legume sunt considerate mai picante dacă li se adaugă mai întâi zahăr, iar apoi sunt acrite cu suc de lămâie.

Un fel apreciat de gurmanzi este caviarul gri-perlă de pe malurile Mării Negre. Aproape la fel de suculente sunt și micile stridii speciale, care au o aromă deosebită, al căror gust îl prinzi foarte repede. Felul favorit sunt icrele de știucă^[ii], niște bobițe de culoare maro-roșcată, bătute cu ulei de măsline și suc de lămâie până devin o cremă. O altă delicatesă e un risotto răcit la gheață.

Printre împrumuturile din bucătăria franceză se află delicioasele vinete umplute cu ciuperci și cu carne; șunca, înăbușită în vin roșu, căreia i se păstrează șoriciul; sarmalele, învelite în foi de viță, sunt fierte și servite cu un sos de smântână.

Ca toți oamenii din majoritatea capitalelor, și românii au o slăbiciune pentru dulce; iar prăjiturile sunt de o varietate nemărginită. O prăjitură impozantă este cozonacul^[iii], un aluat în formă de turn, adeseori înalt de douăzeci de inches^[iv], decorat cu flori. E la mare căutare de Paște. Există tot felul de mici prăjiturele, pudrate cu zahăr sau presărate cu semințe de mac, nucă pisată și miere și, la fel ca majoritatea celorlalte aluaturi, preparate cu rom. Peste tot există cofetării. Cea mai exclusivistă e Capșa, care e locul la modă pentru întâlniri la București, după-amiezile.

E o abundență de fructe în magazine - prune superbe, caise, piersici. Se consumă mari cantități de pepene galben. Am văzut cu ochii mei cum un român a mâncat doi astfel de pepeni dintr-o dată.

Vinul local românesc are, cum am spus, o aromă delicioasă. Are o culoare profundă de topaz și un buchet bun.

Românii au o pasiune pentru cafeaua neagră, turcească, foarte dulce și cu un zaț gros, servită în ceșcuțe care nu sunt mai mari decât suporturile pentru ouă. Ceai se bea mai ales noaptea, à la Russe, cu o felie de lămâie; ceaiul se servește și el cu la fel de mult zahăr ca și cafeaua.

Dulcețurile^[v] sunt o instituție universală - fructe conservate, de toate felurile, mai ales căpșuni, cireșe, zmeură, portocale, lămâi și nuci în sirop. O delicioasă dulceață^[vi] se face din pielița prunelor necoapte, iar un gem sub formă de pastă^[vii], făcut din petale de trandafiri, e absolut fascinant.

Chiar și într-o vizită de foarte scurtă durată îți sunt oferite astfel de gustări, însoțite în general de o ceșcuță de cafea neagră - o ceașcă fără mânere - dar și, întotdeauna, de un pahar cu apă rece. Aceste dulcețuri - cu arome de fructe sau de flori - sunt servite pe farfurioare din sticlă șlefuită sau uneori chiar din aur. Se cheltuiesc mari sume de bani pentru cumpărarea acestor mici boluri. Gustările se servesc destul de des din picioare.

Bucătăria bogaților e variată, dar aceea a țăranilor e simplă. Mâncarea lor de bază e mămăliga^[viii], un fel de porridge uscat a cărui bază e reprezentată de mălaiul fiert în apă, aromat cu o bucățică de ceapă și un vârf de boia. Când e preparată cu lapte înseamnă că e pentru copii. Mămăliga se mănâncă, în general, fierbinte, din farfurii de lemn și se taie cu un fir de ață - ceea ce îi probează consistența. Uneori se mănâncă rece, cu compot de fructe^[ix]. În casele țărănești, ține loc și de pâine. Pe post de budincă, felul obișnuit de mâncare este coliva^[x] - grâu prefiert cu miez de nuci, îndulcit cu miere. Am mâncat-o des în plimbările mele prin țară și pot să spun doar că este prea bună.

Citiți un alt fragment al acestei cărți aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.