Tragedia sovietică. O istorie a socialismului în Rusia, 1917-1991

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Martin Malia (1924-2004), istoric și profesor american specializat în istoria Rusiei. A fost primul student american acceptat la prestigioasa instituție franceză École Normale Supérieur, unde a petrecut doi ani. A obținut diplome de studiu la vestitele universități Yale și Harvard și a predat la Universitatea din California, la Berkeley, între 1958 și 1991.

Printre volumele sale se numără: Alexander Herzen and the Birth of Russian Socialism, 1812-1855 (1961), Understanding the Russian Revolution (1980), Russia under Western Eyes: From the Bronze Horseman to the Lenin Mausoleum (1999) și History's Locomotives. Revolution and the making of the Modern World (2006).
În anul 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat, punând astfel capăt șirului de secole în care Rusia s-a aflat sub conducere țaristă. Odată cu preluarea puterii de către Vladimir Ilici Lenin, cea mai întinsă țară din lume a intrat într-o altă epocă.

În volumul de față, Martin Malia, unul dintre cei mai importanți specialiști în istoria Rusiei, explică fenomenul sovietic și circumstanțele care au permis instalarea acestui regim. Lideri politici precum Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev și Gorbaciov sunt doar câteva dintre personajele istorice a căror influență este analizată în acest magnum opus.

Tragedia sovietică reprezintă o cuprinzătoare cronică a evoluției comunismului sovietic de-a lungul a 74 de ani, de la originile sistemului până la sfârșitul său, culminând cu prăbușirea URSS; o lucrare completă despre o eră controversată a omenirii.

"În persoana lui Martin Malia, Uniunea Sovietică a avut unul dintre cei mai perspicace observatori ai săi. Cu această carte, este foarte posibil ca URSS să-și fi găsit piatra de temelie a propriei istorii." (François Furet)

"Acest volum constituie epilogul fundamental pentru literatura de cercetare privind trecutul sovietic. [...] [Malia] a scris istoria unei iluzii utopice, cu tot cu consecințele ei dramatice asupra popoarelor Uniunii Sovietice și asupra lumii întregi." (David Remnick, The New York Review of Books)

"[Cartea lui Malia] este istorie de cel mai înalt nivel, bine prezentată din punct de vedere factual, dar deosebit de valoroasă și în context filosofic și politic, fiind, totodată, un punct de Vedere, însă și o privire de ansamblu asupra vastului subiect." (The Washington Post)


Politizarea culturii sovietice a început cu mult înainte de Stalin și chiar fără nicio inițiativă din partea Partidului. Începând din 1917 și continuând până la Războiul Civil Rus, a existat o revărsare uriașă de așteptări utopice și milenariste^[i] în cercuri mult mai largi decât cel al Partidului. Această mișcare a cuprins de la esteți intelectuali (precum poeți ca Aleksandr Blok - care a văzut în Revoluție înfăptuirea pe pământ a cuvântului lui Hristos și al apostolilor săi - și Vladimir Maiakovski - care a considera Revoluția apariția civilizației futuriste) până la simpli muncitori și chiar țărani, care au interpretat Revoluția drept o eliberare a umanității și a potențialului lor creator. Cea mai importantă manifestare a formei populiste de milenarism a fost organizația Proletarskaia kultura [Пролетарская культура], "Cultura proletară", cunoscută îndeobște sub numele de Proletkult^[ii].^[iii] Principiul său călăuzitor a fost ideea, probabil marxistă, că un stat proletar ar trebui să aibă o cultură proletară, una radical diferită de cea a predecesorului său burghez. Misiunea Proletkult era să încurajeze muncitorii să producă acest nou tip de cultură pornind de la propria lor experiență. Până în 1920, Proletkult avea aproximativ 700.000 de membri, adică ceva mai mulți decât Partidul. Lenin nu putea privi această organizație decât ca pe un adversar, deoarece succesul său de masă și ideologia subiectivistă implicau faptul că spontaneitatea proletară nu avea nevoie să fie dirijată de conștiința Partidului. La sfârșitul Războiului Civil Rus, așadar, Lenin a subordonat-o Partidului și, astfel, a lichidat-o ca mișcare.

Abia în perioada NEP-ului a abordat și Partidul problema culturii într-un stat socialist. Toți conducătorii bolșevici au fost de acord (și ca marxiști erau siliți să fie) că, în cele din urmă, noua societate o să aibă nevoie de o nouă cultură. Însă, cei mai mulți considerau și că acest rezultat nu poate fi produs artificial, cum încercase Proletkult, ci că va apărea în mod firesc, pe măsură ce societatea se va schimba; între timp, societatea trebuia să urmeze școala culturii burgheze.

Această atitudine, după cum am văzut, a condus la relativa vitalitate culturală a anilor 1920. Prin urmare, scriitorilor și artiștilor neproletari li s-a permis (cu condiția să nu fie ostili Revoluției) să funcționeze ca "tovarăși de drum", conform celebrei expresii a lui Troțki, în același mod în care erau tolerați și alți specialiști burghezi. În mod similar, în educație, de exemplu, a fost permis experimentul modernist prin însușirea teoriilor lui John Dewey. Într-un mod mai general, anii 1920 au fost o perioadă de reflectare utopică la viitoarea condiție umană, colectivistă și perfectă din punct de vedere tehnologic. Regimul nu a făcut nimic pentru a descuraja aceste "vise revoluționare"^[iv] chiar dacă acestea nu se conformau direct liniei Partidului, deoarece creau o atmosferă favorabilă transformărilor sociale radicale. Nu a existat o linie oficială a Partidului în domeniul artelor și atât Troțki, cât și Buharin au susținut activ această stare de lucruri (în timp ce Stalin, pur și simplu, nu a spus nimic). Pe scurt, a existat o NEP culturală sub forma unei piețe de idei circumscrise și trunchiate.

În comparație cu situația din perioada lui Stalin, această NEP culturală a fost, în mod evident, cea mai creativă perioadă a vieții intelectuale sovietice. Prin comparație cu situația din Vechiul Regim însă aceasta a înregistrat tot atât de clar un regres: era ambiguă prin însăși natura sa și, în același timp, conținea germenii culturii staliniste care urmau să o distrugă.

Am observat un aspect al acestui preambul stalinist odată cu apariția statului propagandist și crearea idiomului său logocratic în cursul anilor 1920. Tot atât de importante au fost noile instituții culturale ale perioadei și ideologizarea domeniilor-cheie ale vieții intelectuale, pentru că NEP culturală, ca și omoloaga sa economică, au trăit în umbra vârfurilor de comandă ale Partidului.

Pentru a concura cu Academia pentru Științe oficială s-au înființat o Academie Roșie și un Institut al Profesorilor Roșii [Институт красной профессуры, ИКП, Institut krasnoi professurî, IKP] pentru a forma cadrele care să preia conducerea universității "burgheze". Buharin a sprijinit în mod activ aceste două demersuri. Filozofia burgheză a fost abolită, unii dintre principalii săi practicanți au fost exilați, iar materialismul dialectic a devenit singura școală permisă. Dreptul burghez a fost, de asemenea, interzis, iar profesia de avocat în Rusia, unul dintre principalele fundamente ale liberalismului rus înainte de 1917, a fost desființată. Economia a devenit, de asemenea, fundamental marxistă, așa cum a devenit evident în dezbaterile privind Planul, deși, în acest caz, rezultatul nu a fost un regres, din moment ce circumstanțele excepționale care au guvernat dezvoltarea Rusiei au stimulat gândirea inovatoare. Istoria, deși nu era supusă în mod direct controlului Partidului, era, de fapt, dominată de școala marxistă a lui Mihail [Nikolaievici] Pokrovski. Pe de altă parte, științele naturii au fost, în general, lăsate în pace deoarece nu prezentau niciun potențial de a face concurență ideologică regimului.

Înainte de 1930 însă, foarte puțin din această mobilizare de pe frontul ideologic a fost controlată direct de către stat. A fost, mai degrabă, opera unor grupuri marxiste autoproclamate, cu misiunea de a suplini cultura burgheză într-un domeniu sau altul. Impunătorul prototip al acestui fenomen a fost, desigur, Proletkult.

"Școala" Pokrovski din anii 1920 a fost un demers similar în universități.^[v] Pokrovski a fost un istoric cu pregătire universitară, discipolul, alături de [Pavel Nikolaievici] Miliukov, al marelui Vasili [Osipovici] Kliucevski. A fost, de asemenea, un marxist convins care a explicat istoria Rusiei ca fiind produsul mecanicist al evoluției mijloacelor de producție și al luptei de clasă. Deși manifesta un interes autentic pentru documentare, el însuși și școala sa credeau totuși că numai abordarea lor dezvăluie adevărul; în consecință, istoricii burghezi din universități care nu acceptau această abordare au fost înlăturați din funcții. Astfel, un grup de fanatici ideologici alcătuit ad-hoc a stabilit un monopol în jurul unei ortodoxii intelectuale.

Un fenomen asemănător a avut loc în filozofie. În acest caz, liderul a fost Abram [Moiseevici] Deborin, un alt academician cu pregătire profesională și convingeri marxiste autentice. În anii 1920, marea problemă a filozofiei sovietice era lupta dintre "mecaniciști" și "dialecticieni", iar Deborin era conducătorul celui de-al doilea grup. "Mecaniciștii" susțineau că viziunea științifică asupra lumii nu era decât suma totală a tuturor științelor concrete și, prin urmare, încercau să țină filozofia departe de practica științei, pe când "dialecticienii", urmând direcția metafizică a lui Engels și Plehanov, doreau să demonstreze că dialectica era o știință universală care îngloba atât societatea, cât și natura. Spre sfârșitul deceniului, Deborin și aliații săi au câștigat și și-au stabilit hegemonia intelectuală și personală în filozofie.^[vi]

Dar poate că totuși cel mai remarcabil exemplu de vigilență ideologică a fost cel al Asociației Scriitorilor Proletari din Rusia sau RAPP [Российская ассоциация пролетарских писателей, РАПП, Rossiskaia assoțiația proletarskih pisatelei, RAPP], care a fost înființată în 1928 și a fost condusă de criticul literar Leopold [Leonidovici] Averbach.^[vii] Dezvoltând, într-o manieră mai doctrinară, germenii anteriori ai stângismului militant, programul RAPP prevedea că literatura trebuia să se supună unei "comenzi sociale" explicite. Literatura trebuia, așadar, să fie dominată de proletari sau, cel puțin, de marxiști, iar membrii RAPP erau activiști de Partid, nu muncitori. În consecință, "tovarășii de drum" burghezi trebuiau înlăturați, iar noii scriitori "proletari" trebuiau să preia de la aceștia conducerea și recompensele. RAPP a intrat în scenă în momentul în care avea loc Procesul [înscenat / spectacol] Șahtî [Шахтинское дело, Șahtinskoe delo] și era lansat Primul Plan Cincinal; sărbătorirea Planului în spiritul luptei de clasă a devenit, așadar, punctul central al activităților sale. Ca un semn al schimbării vremurilor, presiunea conformistă generată de această campanie a contribuit la sinuciderea lui Maiakovski în 1930.

Eforturile conjugate ale lui Pokrovski, Deborin și Averbach au făcut parte dintr-o mișcare generală a stângii militante, în special în rândurile Comsomolului și ale muncitorilor fruntași, în timpul lansării Primului Plan Cincinal, între 1928 și 1931. Această mișcare a fost numită uneori Revoluția Culturală [Культурная революция, Kulturnaia revoliuția] (ca și când ar fi fost un fel de anticipare sovietică a maoismului).^[viii] Dar, în general, a fost prezentată ca și cum ar fi fost sursa Marii Ofensive a lui Stalin - o abordare care ar fi făcut din Primul său Plan Cincinal, cel puțin la început, o revoluție de jos în locul uneia de sus. Pe scurt, ideea de Revoluție Culturală înțeleasă ca o perioadă distinctă a istoriei sovietice este încă o modalitate de a rezolva problema stalinistă: aceasta face ca ofensiva să pară de sorginte democratică, prin urmare, o realizare autentic socialistă.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.