Acum și în ceasul morții

Citiți prologul acestei cărți aici.


Héctor Abad Faciolince (n. 1958) este scriitor, eseist, jurnalist și editor columbian. Considerat unul dintre cei mai talentați scriitori ai valului post‑latin american, este cunoscut mai ales pentru volumul de memorii Suntem deja uitarea ce vom fi (Curtea Veche Publishing, 2014, 2021), a cărui adaptare pentru film a câștigat în 2021 Premiul Goya.

Și‑a început cariera literară de la o vârstă fragedă. Avea doar 12 ani când a scris primele sale nuvele și poezii. La 21 de ani i s‑a acordat Premiul Național Columbian pentru Proză Scurtă, iar mai târziu a câștigat de două ori Premiul Símon Bolívar pentru jurnalism.

Este și traducător, printre autorii ale căror opere le‑a tradus numărându‑se Italo Calvino, Leonardo Sciascia, Primo Levi și Natalia Ginzburg. Totodată, a publicat articole în ziare și reviste de prestigiu din Columbia, precum Cromos, La Hoja, El Malpensante, Semana și Cambio, ultima cofondată de Gabriel García Márquez. În 2008, a fost invitat să participe la programul de rezidențiat pentru artiști DAAD, din Berlin. În prezent, locuiește în Columbia și are o rubrică săptămânală în El Espectador, cel mai vechi ziar columbian.

În iunie 2023, Héctor Abad Faciolince a acceptat o invitație la un târg de carte din Ucraina. Ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă călătorie literară s-a transformat într-o explorare a ororilor invaziei rusești în regiunea Donețk, aproape de front. În ultima zi petrecută în Ucraina, în timp ce lua cina, împreună cu cei patru tovarăși de drum ai săi, la un restaurant plin de civili și militari în permisie, peste oraș a căzut o rachetă rusească, distrugând localul și ucigând 13 persoane. Una dintre victime a fost tânăra scriitoare ucraineană Victoria Amelina, ghid și tovarășă pe tot parcursul călătoriei care s-a încheiat tragic.

Pornind de la această experiență personală a terorii și profund marcat de moartea Victoriei, autorul caută nu doar să înțeleagă cele întâmplate și să denunțe abominabila crimă de război împotriva populației civile, ci și să se înțeleagă pe sine, luptând cu sentimentul de vinovăție trăit de supraviețuitorii unui eveniment tragic. Cronica lui sinceră și emoționantă e un omagiu adus deopotrivă celor care au pierit într-un război nedrept, cât și celor care continuă să își riște viața zi de zi, apărându-și dreptul de a fi liberi și de a-și păstra identitatea națională.
Acum și în ceasul morții explorează coșmarul războiului, violența și ce înseamnă să supraviețuiești unei tragedii. (Julia Navarro)

O cronică în timp de război despre condiția umană și moarte. (Leonardo Padura)

Memorabil și necesar. (El País)

O capodoperă. Un volum care va transcende timpul și uitarea. (ABC Cultural)

Mărturia incoruptibilă a unei epoci și a unui delir, scrisă ca pavăză împotriva uitării. (Cadena Ser)

Ce s-a întâmplat? Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă Abad Faciolince în pagini de o durere de neîmblânzit, încărcate de emoție și remușcări. (Real Salvador)

Mai mult decât o mărturie de solidaritate pentru o cauză dreaptă, Acum și în ceasul morții este actul de penitență al autorului, care încearcă să se debaraseze de povara vinovăției. (El Espectador)

O relatare sinceră și dură a celor întâmplate la Kramatorsk, Ucraina, în iunie 2023, un atentat cu consecințe atât fizice, cât și psihice și emoționale. (El Tiempo)


Deși, în adâncul sufletului, simțeam o oarecare neliniște pentru că eram într-o țară aflată în război, în sinea mea îmi repetam că acceptasem să merg la Kîiv pentru că acolo aveau să fie cele două editoare ale mele, riscându-și viața, iar dacă ele nu se temeau, atunci nici eu nu aveam dreptul la lașitatea mea obișnuită (mascată sub frumosul nume de prudență) și nici să refuz, de frică, să petrec câteva zile într-o capitală europeană în care, în ciuda conflictului, continuă să trăiască 3 milioane de oameni. A contat și insistența lui Sergio, iar pentru el era esențial să ducem în Ucraina mărturia că cel puțin o parte a Americii Latine îi era alături și că nu toată regiunea noastră continentală era indiferentă în această privință (cum erau López Obrador, Lula și Petro), și nici atât de aliniată cu Rusia (așa cum continuă să fie Nicaragua, Cuba, Venezuela și, chiar și în zilele noastre, Statele Unite). Faptul că buna mea prietenă Catalina Gómez se afla și ea acolo - tot fără frică - era un motiv în plus pentru a fi prezent într-un oraș care, după câțiva ani, îndrăznea în sfârșit să organizeze din nou un târg de carte.

Văzusem cărți de-ale mele în caractere arabe, care începeau de la ultima pagină și se citeau invers; în ideograme chinezești; în acumulări de litere de neînțeles în croată sau în daneză; în frumosul alfabet grec, pe care, cel puțin fonetic, îl puteam descifra, dar niciodată în chirilică. Era emoționant să pot prezenta și semna El olvido que seremos într-o limbă nouă, într-o limbă asediată de invadatori care voiau să impună rusa ca singura limbă de cultură în acea parte a lumii. Într-un fel, făcând acest lucru, simțeam că îmi aduc și eu aportul la un mic și simbolic act de rezistență culturală. [...]

*
Nenorocirile Ucrainei nu au început cu Putin. Este necesar să cunoaștem și catastrofele sale umanitare anterioare, chiar și succint, pentru a înțelege mai bine durerea actuală a acestei națiuni - o durere tăcută sau abia insinuată de-a lungul a generații întregi -, precum și mândria și pasiunea cu care ucrainenii își apără astăzi teritoriul, identitatea și cultura. Aș putea să fac trimitere la invazii, războaie, masacre și tragedii mai vechi, dar mă voi referi doar la cele mai recente, din ultimul secol, pentru că rănile lor sunt încă vizibile și este de-ajuns să le atingi sau să le indici cu degetul pentru ca ele să se inflameze și să doară din nou.

Scriitoarea care inspiră această carte - și care, într-un fel, simt că mi-o dictează -, Victoria Amelina, povestește într-un eseu publicat în revista Arrowsmith, intitulat "Nothing Bad Has Ever Happened" ["Nu s-a întâmplat niciodată ceva rău"] că ucrainenii din epoca sovietică și din primii ani de independență postsovietică au fost educați în spiritul minciunii, al tăinuirii și uitării celor mai dureroase episoade din istoria lor recentă: teroarea roșie și foametea devastatoare (cunoscută în Ucraina sub numele de Holodomor), suferită în anii 1930 ca urmare a deciziei explicite a lui Stalin; arestarea, încarcerarea și asasinarea sistematică a sute de scriitori și intelectuali care au făcut parte din Renașterea Culturală Ucraineană, câțiva ani mai târziu; și Holocaustul în care Germania nazistă a dus la exterminarea aproape completă a remarcabilei populații evreiești ucrainene, câteva milioane de oameni, care în vestul țării reprezentau cel puțin o treime din locuitori. Așa cum remarcă Anne Applebaum, înainte de cel de Al Doilea Război Mondial, în Polonia, Belarus și Ucraina trăiau mai mulți evrei decât oriunde altundeva în lume. Și, după cum a demonstrat istoricul american Timothy Snyder, genocidul evreilor nu a avut loc doar în camerele de gazare și în lagărele de concentrare. În Europa Centrală invadată de Hitler, exterminarea a fost masivă și directă, fără trecerea prealabilă prin lagărele de muncă forțată. Procedura era rapidă: din case în ghetou, iar din ghetou, în grupuri de sute, la marginea pădurii, la execuții prin împușcare și în gropile comune.

Aceste tragedii uriașe, de o amploare chiar mai mare decât cea trăită astăzi, s-au petrecut în Ucraina în prima jumătate a secolului trecut, la o distanță de doar zece ani. Pentru o relatare exhaustivă și atent documentată a acestor nenorociri uriașe - Holodomorul și Holocaustul -, îl îndrum pe cititor către lucrarea monumentală a lui Timothy Snyder, Tierras de sangre. Europa entre Hitler y Stalin, Galaxia Gutenberg, Barcelona, Cele mai devastatoare două tragedii din punct de vedere numeric (pentru că au implicat câteva milioane de morți, o epurare etnică și un genocid fără precedent) au fost relatate, în bună parte ca martor direct, de remarcabilul jurnalist și romancier ucrainean Vasili Grossman.

Prima tragedie a relatat-o și a descris-o în Panta Rhei, un roman căruia Grossman i-a dedicat ultimii ani din viață, acei ani întunecați și triști, între 1960 și 1963, când puterea sovietică îi confiscase și distrusese cele mai importante manuscrise, inclusiv cel al celui mai ambițios roman al său, extraordinarul Viață și destin, pe care el l-a crezut, până la moarte, pierdut pentru totdeauna.

Pentru Grossman, "singura lumină care poate ilumina întunericul este adevărul" și tocmai din acest motiv s-a dedicat să-l spună și să-l relateze atât în cronicile, cât și în romanele sale. Și în cele două genuri pe care le-a explorat, jurnalistic și narativ, adevărul strălucește. În Panta Rhei (o ficțiune hrănită de experiență), acel ultim roman pe care cenzura sovietică i-a interzis, de asemenea, să-l publice și care a fost editat în limba rusă abia în 1989, la 25 de ani după moartea autorului, Grossman descrie în detaliu oribila epurare etnică a țăranilor ucraineni, care le-a fost mereu ascunsă tuturor sovieticilor din toate republicile la orele de istorie (și le este în continuare ascunsă în Federația Rusă).

În cuvintele Annei, iubita târzie a protagonistului cărții și martoră pasivă a acestui masacru prin înfometare, Grossman rezumă cu exactitate și simplitate teribila foamete Holodomor, care a ucis milioane de oameni (peste trei, poate șapte milioane) într-un singur an (fără a-i socoti pe cei morți printre cei deportați în Siberia), și nu din cauza vreunui rău abstract (lăcuste, incendii, molime, cutremure), ci din cauza delirurilor ideologice și a ordinelor deliberat criminale ale unui fanatic: Iosif Stalin. Așa povestește Grossman:
Foametea a venit în 1932, la doi ani după deschiaburire. Aceasta a început în 1929, la sfârșitul anului, dar virajul decisiv a avut loc între februarie și martie 1930. Înainte de a-i aresta pe culaci, le-au impus o taxă. Au plătit-o. Prima dată le-a ajuns; a doua oară, cei care au putut au vândut, doar ca să plătească. Când nu au mai putut plăti, au început raziile. Cum unii își sacrificaseră vitele și distilaseră vodcă din grâne - pentru că, ziceau, viața pentru ei oricum se sfârșise -, pe cei prinși la prima razie i-au executat la grămadă, n-a mai rămas niciunul în viață. Cei arestați la sfârșitul lui decembrie au fost ținuți în închisori două sau trei luni, apoi deportați în zone de strămutare pentru culaci. Apoi au început să aresteze familiile. Pe copiii culacilor îi numeau "copii de cățea", îi strigau "lipitori!", iar acele lipitori rămâneau fără pic de sânge în vene, palide ca varul.

După deposedarea inițială, încă insuficientă pentru Stalin, a urmat foametea generalizată în satele ucrainene. Iar Grossman descrie fidel modul în care această numeroasă clasă țărănească - peste 20% din populația Ucrainei de est - a murit încetul cu încetul de inaniție. Așa își continuă Grossman relatarea:
Zăpada se topise deja când oamenii au început să se umfle; le apăruse edemul foamei: fețe umflate, picioare ca niște perne, apă în burtă, urinau întruna, nici nu mai apucau să iasă afară. Și copiii lor! I-ai văzut în ziare pe copiii din lagărele germane? Identici: capete rase ca niște ghiulele, gâturi subțiri de barză, la mâini și la picioare se vedea cum li se mișcă fiecare oscior pe sub piele, schelete învelite în pielea ca un tifon galben. Copii cu fețe îmbătrânite, chinuite, ca și cum ar fi trăit în lume șaptezeci de ani, iar spre primăvară nu mai aveau nici măcar față, mai degrabă un căpșor de pasăre cu cioc.

Unii țărani înnebuniseră, nu găseau liniște decât în moarte. Îi recunoșteai după cum le sclipeau ochii. Erau cei care tăiau cadavrele și le fierbeau, își omorau propriii copii și îi mâncau. În ei se trezea fiara atunci când omul din ei murea. Am văzut o femeie, fusese adusă sub pază în centrul districtului. Avea față de om, dar ochi de lup. Se spune că pe canibalii ăștia i-au împușcat. Dar nu ei erau vinovați; vinovați erau cei care au adus o mamă până în punctul în care să-și mănânce propriii copii. Dar crezi că poate fi găsit vinovatul? Du-te și întreabă... Totul s-a făcut pentru binele omenirii, pentru acest bine le-au adus pe mame până în acel punct.

Atunci am înțeles: toți cei înfometați sunt, într-un fel, canibali. Își consumă propria carne, nu le mai rămân decât oasele, își devorează grăsimea până la ultimul gram. Apoi li se tulbură mințile: și-au mâncat și creierul. S-au devorat complet. Am cunoscut o femeie, avea patru copii. Le spunea povești ca să uite de foame, deși abia își mai mișca limba; îi lua în brațe, deși nu mai avea putere să-i ridice. Și totuși iubirea trăia în ea. Oamenii și-au dat seama că, acolo unde învingea ura, mureau mai repede. Deși nici iubirea nu a salvat vreo viață. Întregul sat a murit. Viața a dispărut. S-a așternut liniștea. Nu știu cine a fost ultimul.

Ca și cum nu i-ar fi fost suficientă epurarea anterioară a țăranilor, Stalin a mai comis un masacru, mai puțin cunoscut, mai puțin numeros, dar mai calculat și, poate tocmai de aceea, mai greu de povestit, deoarece constă în principal într-o listă lungă de nume alese cu grijă, unul câte unul. Este ceea ce Victoria Amelina numește în eseul ei "exterminarea Renașterii Culturale Ucrainene", care seamănă mai mult cu exterminarea culturală promovată astăzi de Putin - cea împotriva căreia Victoria lupta prin munca ei de cercetare și prin toate scrierile sale. Este vorba despre epurările staliniste din 1934, inițial în estul Ucrainei, în cadrul cărora au fost persecutați și eliminați sute de scriitori, intelectuali și lucrători din domeniul culturii, cu scopul de a șterge orice urmă de identitate națională ucraineană. Desfășurate în valuri succesive (în care erau arestate și executate persoanele care îndrăzneau să apere public existența Ucrainei ca națiune și cultură independentă), epurările s-au extins apoi și în vestul Ucrainei, intensificându-se în regiunea cunoscută drept Galiția pe vremea Imperiului Austro-Ungar, atunci când dictatorul sovietic, protejat de Pactul Ribbentrop-Molotov, și-a împărțit cu Hitler o bună parte din Europa Centrală, conform așa-numitelor "zone de influență". A fost, din nou, vorba despre exterminarea unei întregi generații de intelectuali, oameni de știință, poeți și scriitori, selectați și asasinați în timpul extinderii teritoriale a URSS către estul Poloniei. Cei care, în extremitatea vestică a Ucrainei, nu au fost executați pe loc au fost deportați și închiși în gulagurile din Siberia, unde au fost tratați ca sclavi, iar mulți au murit din cauza torturilor, foametei sau epuizării. Aceste epurări și-au atins scopul stalinist: anihilarea unui proiect de identitate națională și de independență politică, proiect pe care Ucraina a fost nevoită să îl amâne - și de această dată, ca de multe alte ori - de-a lungul ultimelor secole din istoria sa.

Cu aceeași precizie cu care a descris Holodomorul, condeiul lui Grossman relatează și cea de-a treia catastrofă culturală și umană a Ucrainei: invazia nazistă din 1941 (numită de către germani Operațiunea Barbarossa), în timpul căreia o altă parte esențială a populației și culturii ucraineană a fost exterminată. Din cartea sa concisă Ucraina sin judios [Ucraina fără evrei], aflăm ce s-a întâmplat în toate orașele și satele evreiești (shtetl-uri) din Ucraina, inclusiv în orașul natal al autorului, Berdicev, unde au fost asasinate - printre alte mii de victime - mama și sora lui.

Pornind de la atâtea tăceri, jumătăți de adevăruri și tăinuiri deliberate, Victoria Amelina descrie în mai multe dintre eseurile și romanele sale senzația stranie cu care a crescut și s-a maturizat ca femeie și ca intelectuală. Să crești în Lviv și să afli treptat istoria acelei regiuni (Galiția) era într-un fel ca și cum ai trăi într-un film de groază. Ca și cum ai locui într-o casă, un oraș și o țară bântuită; pe un teritoriu unde, în trecut (mereu ascuns generațiilor noi), avuseseră loc exterminări cumplite, crime și asasinate. După ce a citit cărțile lui Timothy Snyder și ale avocatului și scriitorului britanic Philippe Sands, în care sunt documentate, explicate și lămurite aceste genocide petrecute în Ucraina, Victoria a început să-și dea seama că în regiunea ei, în orașul ei, în cartierul ei și chiar în propria casă locuiseră multe dintre persoanele alungate sau exterminate în aceste tragedii succesive (polonezi, evrei, ucraineni). Vecini care nu mai erau vecini deveniseră victime invizibile.

Cadavrele și fantomele trecutului, la care s-a adăugat tăcerea rudelor și a profesorilor săi, au fost cele care au ajutat-o pe Victoria să scrie cel de-al doilea ei roman, Dim dlia Doma [Un cămin pentru Dom]. Protagoniștii acestuia locuiesc sau, mai bine zis, ocupă fără să știe casa unui evreu polonez alungat (nici mai mult, nici mai puțin decât celebrul scriitor de science-fiction Stanisław Lem). În aceeași casă, deși nu pomenea niciodată explicit despre experiențele trăite în timpul Holodomorului, bunicul adunase într-un cufăr, de-a lungul anilor, ca pe o comoară, toate cojile de pâine și resturile rămase dimineața și seara pe masa familiei.

Victoria a devenit în cele din urmă o expertă în recunoașterea micii nișe dreptunghiulare așezate în diagonală în cadrul ușilor din multe case din cartier - inclusiv în a ei -, unde evreii lipeau, pe partea dreaptă a tocului ușii principale, acel mic ornament sacru care conținea un pergament cu câteva versete din Tora: mezuza.

Astfel - descojind straturi de istorie și straturi de vopsea succesive care le acopereau pe cele anterioare - își dorea Victoria să-și exorcizeze casa, orașul și țara: prin memoria vie și prin relatarea exactă a genocidelor, exterminărilor, masacrelor, deportărilor, crimelor de război suferite pe teritoriul ucrainean de-a lungul istoriei sale. Povestind toate ororile anterioare, comemorându-și morții, reușea să se apropie cu un fel de clarviziune de masacrul actual - pe care îl documenta cu meticulozitate și pe care, în timp ce îl cerceta și îl relata, l-a trăit pe propria piele. Casa ei din Lviv - care, din dorința familiei, este acum o reședință pentru scriitorii care vor să spună adevărul despre Ucraina sau despre lume - a devenit, într-un fel, o altă casă bântuită, un loc prin care circulă, ne inspiră și ne suflă povești memoria vie sau, dacă preferați, fantoma Victoriei Amelina.

Citiți prologul acestei cărți aici.