Prolog la Acum și în ceasul morții

Citiți un fragment din această carte aici.


E deja obositor să tot auzi că viața este o călătorie sau o potecă ascunsă, plină de drumuri netrasate, pe care mergi fără să gândești, rătăcit și fără direcție. Totuși, oricât de obositor ar fi, ideea că viața e o călătorie, indiferent cât de scurtă sau de lungă, nu este pe deplin o minciună. La naștere, nu știm nimic despre lungimea ei, și nici în adolescență, când încercăm să ne ghicim viitorul în linia vieții din palmă. Abia cu trecerea timpului aflăm: dacă murim de tineri sau mai târziu, dacă avem parte de accidente, boli sau dacă suntem uciși înainte. Pentru unii dintre noi, vine un moment în viață - atunci când se adună destui ani - în care devine limpede că propria călătorie nu va fi una scurtă. Am aceeași vârstă, 65 de ani, pe care o avea tatăl meu când a fost ucis. În acel an, 1987, eu aveam 28 de ani și, deși nu mi se părea bătrân, nu aș putea spune nici că mi se părea tânăr. Tata spunea de aproape cinci ani că trăise destul și că poate să moară liniștit în orice moment. Mama, în schimb, deși a murit de "boala ridurilor", cocoșată ca un trei, cum zicea poetul Pombo, la 96 de ani, nu a simțit niciodată că a trăit destul. Voia mereu mai mult; tânjea să ajungă măcar la 100 de ani. În orice caz, nimeni n-ar putea nega că a avut o viață lungă, o călătorie lungă, chiar dacă ei nu i-a fost de-ajuns.

Orice existență, fie ea și scurtă, ar fi prea lungă pentru a fi povestită în întregime. Când am încercat, cu alte ocazii, abia am reușit să încropesc câteva scene care, de bine, de rău, încercau să redea cele mai semnificative momente din biografia unui personaj. În poezie, acest procedeu se numește sinecdocă: partea pentru întreg. De fapt, cum spune Isaac Bashevis Singer, "este imposibil să scrii adevărata poveste a vieții unei persoane. Depășește puterea literaturii. Relatarea completă a oricărei vieți ar fi absolut plictisitoare, pe lângă faptul că ar părea absolut neverosimilă". Nicio călătorie, oricât de scurtă ar fi, nu poate fi povestită în totalitate, cu nopțile și zilele ei, cu insomniile, coșmarurile, visele, diminețile, posturile și mesele, conversațiile serioase, frivole, lipsite de importanță, efemere.

Cu toate acestea, simt nevoia să povestesc, atât cât sunt în stare, o călătorie scurtă pe care am făcut-o în cadrul mai larg al călătoriei vieții mele, fiindcă știu că va marca pentru totdeauna anii care mi-au mai rămas de trăit. Alexandra, soția mea, spune uneori, când e prost dispusă, că nu mai e nimic de făcut, că, dacă vreau, pot s-o povestesc, că oricum e un fapt împlinit, dar că această călătorie a mea în Ucraina - care părea doar un mic ocol fără însemnătate -, fie că o povestesc sau nu, ne-a dat peste cap viața pentru totdeauna.

*
Mi-a trecut prin minte că, poate, am făcut această călătorie și scriu despre ea ca să văd dacă reușesc, în sfârșit, să mă simt din nou tânăr, viu. Dar călătoria în sine și faptul că acum scriu despre ea, dimpotrivă, mă fac să mă simt mai mort ca niciodată, în pragul morții și poate tocmai de aceea, de la întoarcerea mea și de când mă încăpățânez să povestesc prin ce-am trecut, mai mult decât să trăiesc, agonizez în fiecare zi.

Sting lumina și, în penumbra deplină, cu ochii deschiși, revăd întunericul, ceața războiului, fumul, orbirea, praful. Liniștea naivă care precedă bubuitura, tăcerea absolută ce urmează exploziei și urletele de după, frica, groaza, ororile. O văd pe Victoria Amelina, care îmi zâmbește din locul pe care i l-am cedat, cu părul ei lung, blond, care se arcuiește ca gâtul unei lebede, cu o ironie ușoară desenată pe buze. Zâmbetul ei fantomatic și trist a fost ultimul lucru pe care l-am văzut și este ultimul lucru pe care-l văd înainte să mă prăbușesc în hăul somnului. Mă trezesc șapte ore mai târziu, îmi iau pastilele (pentru hipertensiune, dislipidemie, gastrită, astm, cheaguri, nefericire), îmi fac cafeaua, mă duc la birou, respir adânc. Fiecare zi, pentru mine, este o altă pagină care trece. Îmi deschid caietul negru, netezesc prima coală cu mâna, strâng între trei degete stiloul cu cerneală albastră pe care-l am lângă mine și încep să scriu, silindu-mă să scotocesc în memorie, cea care, din fericire, vrea să mă părăsească. Cel mai drag aliat al meu, dintotdeauna, este uitarea. [...]

Citiți un fragment din această carte aici.