Cuvânt înainte la Note. Relatări

Citiți un fragment din această carte aici.


Habar n-aveam ce este politica atunci când i-am cunoscut pe prietenii părinților mei. Țin minte că se întâlneau de Paști, de Crăciun sau la vreo aniversare. Atunci vorbeau despre copiii lor, despre subiecte banale, închisori și alte lucruri pe care nu le înțelegeam.

Știam, încă înainte de a merge la școală, că aproape toată familia noastră fusese la închisoare. Nu mă mira și nu mă deranja, credeam că toți oamenii, după ce termină școala, fac închisoare, deci nici nu m-am gândit că anii de închisoare ai lui Camil ar fi ceva neobișnuit. Nici anii petrecuți în Bărăgan nu credeam că sunt de regretat, doar îmi părea rău că nu putusem și eu, ca verișoarele mele mai mari, să merg la casa bunicilor, din Valea Călmățuiului. Știam că lucrase într-un minister înainte, dar mi se părea normal că nu mai e acolo; nici tatăl meu nu lucra pe măsura pregătirii pe care o avea.

Cu timpul, crescând și dându-mi seama de proporția lucrurilor, am început să-i diferențiez pe prietenii părinților mei de restul lumii. Totuși, pe Camil nu cred să-l fi confundat vreodată, în primul rând că era complet chel, pe urmă pentru că era prietenos cu noi, cu mine și cu sora mea. Nu-mi plăceau oamenii mari care nu dădeau atenție copiilor, dar, când venea el, mi-aduc aminte că stătea de vorbă cu noi și, de fiecare dată, râdeam în hohote. Ajungând la vârsta când ierarhia valorilor începe să capete o semnificație, am început să îi prefer celor "din afară" pe oamenii care reprezentau lumea familiei mele. Ei erau în primul rând politicoși, nu-mi aduceau aminte de grosolăniile de la școală, îmi dădeam seama că la ei e adevărul, că "dincolo" se minte.

Unii mai erau, mi se părea mie, și foarte învățați, vorbeau despre istoria antică la fel de ușor ca despre muzică. Camil Demetrescu, Radu Niculescu-Buzești, Alexandru Teodoreanu, Matei Boilă și mulți alții aveau toate aceste calități la superlativ. Camil însă era mai distrat și știam că nu e însurat. Îmi era simpatică zăpăceala lui, mă amuza ideea că, la Călmățui, în casa familiei Coposu, exista un loc special pentru lucrurile uitate de el, însă îmi părea rău că e singur. Mă gândeam că i-o fi greu să se întoarcă acasă, după ce fusese chemat la Securitate, și să găsească numai pisica. Totuși, când ne vedeam, ne spunea ce i se mai întâmplase, și cred că reușeam să-l înțeleg de multe ori. Ofițerul care "se ocupa" de tata "se ocupa" și de el; ajunsesem să-l cunosc destul de bine, deși numai din auzite. Dar nu asta era important atunci, noi eram fericiți pentru că venea la noi, știam că o să auzim lucruri interesante, și așa și era. Cu toate sărăcia vremurilor și a noastră, eram fericiți: veseli, idealiști, prieteni împreună, mai aveam și satisfacția că Securitatea nu se bucură de asta. Camil exclama "Mă bucur!" de fiecare dată când "ăia" aveau un insucces. Cine mai vorbea atunci despre credință, onoare, noblețe de caracter, ideal? Și care adolescent n-ar fi trebuit să-i fie recunoscător omului care-i dădea, cu atâta delicatețe și generozitate, ceea ce-i lipsea întregii lui generații? Mărturisesc, însă, că nu știu în ce măsură îmi dădeam seama de lucrurile acestea, sau poate el era prea delicat și prea discret.

Numai după decembrie '89 mi-am dat seama de adevărata dimensiune a luptei pe care o dusese timp de zeci de ani și de nesfârșit de teribila suferință pe care și-o asumase, cunoscând perfect ce înseamnă aceasta, neabdicând niciodată, dar niciodată, de la adevăr. Era tânăr, îi plăcea lumea, avea o situație materială bună, mulți prieteni, avea pregătirea și capacitatea să-și atingă țelul în mod strălucit. Își venera părinții și nu s-ar fi despărțit niciodată de ei, pentru nimic în lume. Totuși, a preferat închisoarea unei minciuni care l-ar fi scutit de chinuri și i-ar fi adus tot ce-și dorea. Îi plăceau cărțile, suferea când nu putea să citească - timp de 15 ani nu i s-a permis să citească un rând. După "eliberare" au continuat șicanele, perchezițiile, urmăririle și încă o condamnare.

Spre sfârșitul vieții, a avut bucuria de a vedea comunismul sfărâmându-se, ridicol și rușinos, și satisfacția recunoașterii publice a meritelor sale, dar, mai ales, pe aceea de a se ști iubit de prieteni și de foarte, foarte mulți necunoscuți, cei mai mulți tineri. A avut mângâierea de a le întâlni pe Altețele lor Principesele Margareta și Sofia și de a se ști stimat de Majestatea Sa Regele și de Familia Regală. Spunea că ar fi păcat să moară tocmai acum când e fericit. Dar n-a avut nici acest noroc. Consecințele unei operații nechibzuite (nu vreau să mă gândesc la posibilitatea relei-credințe) au curmat viața celui pe care nu-l doborâseră torturile, bătăile, frigul, foamea din închisori, sărăcia și persecuțiile ce le-au urmat.

Evident, e numai o înfrângere fizică. Sufletul lui este împăcat creștinește cu Dumnezeu. I-a mulțumit părintelui Ștefan Tătaru, vechiul și bunul său tovarăș de suferință de la Sighet, pentru Sfintele Taine date pe patul de moarte.

Nu datorează nimănui nimic, țara însă îi este obligată la recunoștință și pietate. Este unul din făuritorii Armistițiului, și omul care l-a felicitat ultima dată pe Iuliu Maniu, înlăcrimându-l, cu ocazia aniversării actului Unirii. A făcut-o la închisoarea din Galați, asumându-și toate riscurile ce decurgeau din nerespectarea regulamentului. Dar nu numai atât, a făcut-o solemn, distins, cu eleganța și demnitatea care-l caracterizau. Cine s-ar fi gândit la așa ceva, atunci și acolo? Cine ar fi avut puterea să se mai gândească la felicitări în acea situație? Numai un om liber, care nu avea conștiința zidurilor închisorii. Ei credeau că l-au închis, că-l vor distruge, dacă nu trupul, măcar personalitatea. El însă i-a învins, a rămas și va rămâne mereu același om sincer și delicat, drept și incoruptibil.

Citiți un fragment din această carte aici.