Introducere la ORIGINAR(h). Introducere în Arhitectura Primă

Citiți un fragment din această carte aici.


Dragă Mădălina-Simona,
dragă Andrei-Augustin,

Două sunt motivele pentru care v-am ales pe voi doi ca interlocutori în această carte. În primul rând, pentru că pe voi v-am botezat, soția mea și cu mine, iar pe părinții voștri i-am cununat. Ceea ce mă apropie în mod particular de voi, care purtați fiecare și câte un nume de botez al nostru.

În al doilea rând, pentru că sunteți de vârste diferite: tu, Mădălina, ești deja adolescentă, pictezi și nu m-aș mira deloc să devii o artistă. Tu, Andrei, ești încă neșcolarizat, cum spuneam pe când eram eu însumi la grădiniță, deci vei citi, sper, această carte mai încolo.

În al treilea rând, pentru că aveți câte un părinte arhitect, deci - sper - vă va fi mai ușor să deveniți interesați de originile arhitecturilor din lumea largă și de consecințele apariției și răspândirii a ceva numit arhitectură, sau arhitectonică. Sau cel puțin așa sper: Tudor Vianu credea că destinatarul optim al unei opere de artă sau al unei cărți este amatorul avizat, deci nu neapărat expertul, nici ignorantul, ci acela care este pasionat de o temă, de o artă, știe destul despre ea pentru a înțelege ce se discută și vrea să afle mai mult.

Așadar, la drum. Cum e corect să îi spunem, deci, profesiunii părinților voștri și corpus-ului de opere edificate de care e plină lumea, parcă dintotdeauna: arhitectură sau arhitectonică? În limba română, ambii termeni descriu același fenomen, cu nuanțe diferite. Datorăm primul termen limbii franceze, din care româna a împrumutat mulți termeni în secolele al XVIII-lea (prin ofițerimea rusă a lui Kiseleff, cel care a dat numele șoselei ce intră dinspre aeroport în centrul Bucureștilor) și al XIX-lea, datorită studiilor făcute de copiii protipendadei locale la Paris, de regulă.

Mai corect din punct de vedere etimologic ar fi celălalt, mai rar folosit, de arhitectonică, cel care descrie cel mai exact ce făcea pe vremuri un dulgher cu echipa sa, apoi un meșter-constructor, numit cu un termen care conține două cuvinte grecești străvechi. Etimologia cuvântului "arhitect", care desemnează profesiunea pe care și eu și mama ta, Mădălina și tatăl tău, Andrei, o practicăm, este aceasta:
Arché = înseamnă, în limba greacă, "bătrân", sau "principiu", "temei ultim";
Tekton = înseamnă "făuritor", dar și șeful echipei de constructori.

Haideți să citim și să înțelegem împreună două texte majore. Primul este introducerea la Studies in Tectonic Culture, a lui Kenneth Frampton. Al doilea este textul lui Demetri Porphyrios: From Techne to Tectonics. La finele lecturii, probabil ne va fi mai clar răspunsul.

Cuvântul grecesc de la care se revendică tectonica este tekton (vb. tektainomai): dulgher sau, prin extensie, artizan care lucrează un material dur, cu excepția - semnificativă - a metalului: metalurgistul, făurarul nu pot fi tekton, ei întâi supun duritatea prin foc, aproape lichefiind-o, și abia apoi prelucrează materialul. Constructorul însă este recuperat sub umbrela dulgherului: cuvântul grec care descrie meșteșugul zidirii pare a-și avea la rândul său originile în sanscritul taksan (bardă, secure, topor), care trimite la dulgherie și la tâmplărie. Arhitekton era așadar maestrul constructor, cei mai venerabil sau mai înțelept (arché) dintre ei. Lucrul cu etimologia a iscat în ultimele decenii o direcție în arhitectură pe care Frampton o plasează sub genericul unei definiții din 1982 dată tectonicii de A.H. Borbein: "Tectonica devine arta îmbinărilor" (Frampton, 1995, 5). Această artă a aducerii întreolaltă, a articulării de subansambluri - cu autonomie funcțională și identitate formală proprie - în întregul este, de aceea, o "federație" de obiecte care consimt să lucreze împreună. Prin urmare, tectonica este opusă acelei "autocrații" a zidirii care presupune sedimentarea de straturi succesive de materie unde, între unitatea depusă (chirpic, cărămidă, bloc de piatră) și întreg nu mai există nivele intermediare de agregare. Efortul de descărcare a eforturilor în pământ este unul colaborativ, care solicită nodul și încheietura, articulațiile așadar, mai mult decât massa, câmpul de materie, cum e cazul în al doilea exemplu.

Dar ce e tectonica, până la urmă? Vă ofer o definiție, interpolând și parafrazând cele scrise asupra temei: Tectonica este știința edificării în esența sa: aducerea împreună a unor subansamble altminteri disparate, astfel încât ele să dea seama despre distribuția corectă, armonioasă, a forțelor (tensiuni induse prin construire sau, ulterior, prin comportament dinamic al clădirii, precum și gravitație) spre pământ. Tectonica în sens maximal este chiar arhitectonica.

În sens modic însă este doar unul dintre cele două feluri consacrate istoric de a practica acest angajament cu materia în scopul oferirii de adăpost, cum spune unul dintre autorii cei mai frecventați de Frampton - l-am numit pe filosoful german Martin Heidegger. Ignoră Frampton aici, parcă, mai noua arhitectură efemeră (disposable architecture, cea de care ne putem dispensa ușor și repede), care nu constă nici în articulare, nici în sedimentare? Dar arhitectura parametrică, fabricată file-to-factory?

Prin urmare, inferează autorul citat, tectonica este un gest alcătuitor care nu vizează doar părți de clădire, ci și de lumi în genere, așa cum este cazul artei. Vorbind despre artă, trebuie numaidecât menționat un alt cuvânt grecesc: techné, circumscris ulterior de artă pe filiera meșteșugului măiestrit. Or, spusese altundeva în 1992 același Frampton, arhitectura nu este nici artă, nici tehnică - este (dar, mai ales, trebuie să rămână) meșteșug artizanal, lucrare a mâinilor, angajament corporal nemediat cu materia.

Arhitectonică

Nu este incorect așadar să-i spunem atunci acestei arte sau acestui meșteșug arhitectonică, măcar atunci când ne referim la produsul minții și mâinilor meșterului constructor - avem incorporată în cuvânt așadar semnificația maximală a termenului amintită mai sus. Îmi amintesc cum, în anii studenției mele, ni se atrăgea atenția să nu folosim cuvântul arhitectonică, avându-l de preferat pe cel de arhitectură. Motivele, altele decât asemănarea cu alte limbi "de gintă latină însă", vorba lui Caragiale, nu mi le mai amintesc. Dimpotrivă, argumente recente - pe care nu m-aș feri să le numesc mai degrabă derapaje interpretative - vin să pună în criză exact acest termen preferat: arhitectura. Potrivit lui David Farell (1997), nici nu ar trebui să-i spunem acestei arte arhitectură ci, dimpotrivă, arhetictură, devreme ce, crede autorul, originea termenului nu în tectonică este de aflat, ci în tiktein, tiktó: a da naștere, a origina, teorie care se potrivește cu tema noastră, măcar etimologic, arhitectura fiind o artă originară, străveche.

Cu siguranță însă, potrivit lui Frampton, trebuie să folosim cuvântul arhitectonică cel puțin într-un caz aparte: atunci când ne referim la acel mod de a practica arhitectura centrat pe montare riguroasă de subansambluri care au o doză variabilă de complexitate a propriei alcătuiri și care își păstrează o anume doză de autonomie structurală, funcțională și estetică în ansamblul rezultat. Goticul (ca și high-tech-ul, despre care s-a spus că emulează goticul perpendicular britanic), este o astfel de arhitectonică, asemănătoare celei de lemn pe care și-o revendică drept străbun. Tustrei sunt în chip vădit opuse arhitecturii sedimentare, "geologice" a romanicului, a cubismului, respectiv a vernacularului (arhitectură fără arhitect, de regulă rurală) de pământ nears, cărămidă sau piatră, care le precede - și inspiră - sosirea.

În esență, iată și concluziile lui Porphirios: există o etimologie a cuvântului care ne trimite la o rădăcină indoeuropeană din care avem păstrat cuvântul taksan (secure, toporul dulgherului); în esență, spune Porphyrios, tectonike, cuvântul grecesc antic "describes the knowledge of carpentry" (Porphyrios, 129), dar și o formă de ordine potențială, derivată din capacitatea lemnului de a se supune prelucrării (pentru că lemnul are o lungime și o secțiune finite, ceea ce-l obligă pe artizan la anumite soluții de deschidere și modulare; este discontinuu, deci implică o știință a îmbinărilor, a nodurilor) dar și din capacitatea dulgherului de a-l asambla în forme semnificative care, chiar dacă se supun caracterului hylic, adică lemnos, al lemnului sau celui litic, adică pietros, al pietrei de construcție (cum ar fi spus Heidegger), reprezintă o emancipare simbolică a acestora. Pornind de la caracterul finit și proprietățile formale ale materialelor de construcție (Porphyrios, 136), tectonica este o tehnică a articulării pieselor în ansambluri și a ansamblurilor în întreg, dar și o modalitate de o obține efecte vizuale din statica formelor (sau, cum le denumește autorul: stabilitate, unitate, echilibru, precum și variațiile și opusele acestora trei; p.136).

Arché - principiul, originarul, inițialul - este surprins în chiar denumirea profesiunii. În raport cu etimologia profesiunii, arhitectonica este așadar felul - verificat în timp, scris cu esențe tari, în care articulăm unități elementare de materie sau subansamble între ele și pe acestea în raport cu un proiect aflat la un nivel superior de complexitate, astfel încât fiecare dintre aceste nivele de articulare, ca și întregul, să dea seama - dinamic și expresiv - de tensiunile multiple generate și compuse de transmiterea tensorilor ascensiunii (către cer) și ai gravitației (către pământ). Este poate, locul aici să ne reamintim că Sf. Iosif și, foarte probabil, Iisus până la vârsta de 30 de ani, au fost dulgheri.

La istorie, ați învățat, poate, despre răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, din Transilvania secolului al XVIII-lea. Ei bine, despre meșterul Vasile Nicula Ursu, zis și Horea, știm că era și el un astfel de dulgher și știm și câteva dintre bisericile pe care le-a făcut, precum aceea din Cizer, jud. Sălaj, pe la 1773 (wikipedia.org/Biserica_de_lemn_din_Cizer). Avem tradus în limba română și un roman de J.D. Salinger, numit Meșteri, ridicați grinda acoperișului! Vă las bucuria de a-l citi voi înșivă: titlul face trimitere la grinda numită în breslele locale de constructori operativi de odinioară meșter-grindă. Asta pentru că era făcută chiar de meșter, de șeful echipei de dulgheri sau zidari care făceau construcția și ea era făurită, se înțelege, în chip măiestrit de către acesta.

După ecoul produs deja de manifestul "regionalismului critic" apărut cu un deceniu înainte, într-un articol din 1992 care a făcut vâlvă, publicat în Journal of Architectural Education, Kenneth Frampton declara că arhitectura nu este, dar mai cu seamă nu trebuie să fie o artă, ci un meșteșug. Pe lângă argumentele, altfel strălucite, mai interesante mi se par consecințele afirmației, nu toate explicit formulate de autor. Probabil cea mai dramatică ar fi aceea că arhitectura nu poate fi predată în mediul universitar / academic și, mai ales, în nici un caz cu mijloacele acestuia; dimpotrivă, transmiterea ei se poate face în felul în care s-a făcut dintotdeauna: de la maestru la ucenic și calfă; lucrând efectiv și, mai ales, lucrând pe sit, direct cu materialele; fără simulări, modelări, adică fără "proiectare" făcută altundeva decât la locul zidirii, în timpul acesteia.

Concluzia, neplăcută urechilor celor care, ca și mine, lucrează tocmai într-un mediu universitar dedicat "producerii" de arhitecți diplomați, vine să tranșeze dihonia seculară dintre adepții modelului politehnic și cei ai modelului beaux-arts-ist, recuzându-le pe amândouă. Primului îi spune că, dacă dorește ca accentul să cadă pe proiectare, la limită consecințele ar fi 1) desființarea orelor de atelier, cu tacticile puerile de "practică simulată" și 2) mutarea proiectării acolo unde îi este locul: afară, pe sit, în realitate. Celui de-al doilea îi spune că scopul arhitectului nu este să înfrumusețeze zidirea, ci să negocieze legătura dintre cer și pământ, făcând loc în proces locuirii - adică firii omului.

Kenneth Frampton nu este singurul și, poate, nici cel mai radical dintre meșteșugarii arhitecturii. Cristopher Alexander, cel care pornise la a formaliza logic proiectarea, în A city is not a Tree, a sfârșit prin a căuta "calitatea fără nume" (titlu chiar a unei cărți ale sale: The Quality without a Name), un ce indecidabil care face ca arhitectura să fie în același timp greu de algoritmat și, totuși, accesibilă oricărui om. Rezultatul, în afară de propriile case fără proiect, lucrate direct pe sit, cu sprijinul colectivităților cărora le erau destinate, este A Pattern Language, o "biblie" a arhitectului amator, tipărită chiar pe foiță de biblie! Utopia DIY (Do-It-Youself, bricolaj) face apel la analogia cu arhitectura vernaculară, crezând că înarmează pe fitecine cu modele optimale spre a răspunde provocărilor unui sit.

Ce uită Alexander? Două lucruri esențiale: 1) Din motive neelucidate de psihologi, maturii își uită propria frenezie de a produce, în joacă parcă, spații pe care o aveau ca prunci și atunci 2) transferă această capacitate unor profesioniști ai jocului cu spațiul: meșterii zidari sau, de după Renaștere, arhitecților.

Arhitectura a fost, până la deconstructivism cel puțin, mult mai conservatoare decât celelalte arte. Apoi, în era computerelor și, azi, a inteligenței artificiale, s-a schimbat complet modul în care gândim viitoarele edificii. Totdeauna au fost mai mulți cei care au gândit o clădire. Diferența, acum, este că nu toate mințile participante la procesul de proiectare sunt naturale, unele sunt artificiale. Dar despre asta vom mai vorbi.

Ab initio: originea
În ultimul timp, cel puțin două vești ne obligă să reacționăm la întrebarea cu privire la originile arhitecturii: zidul de piatră, de 23.000 de ani, dintr-o peșteră din Grecia și, mai ales, structura manufacturată, de lemn, de 457.000 ani din Zambia (theguardian.com/science/2023/sep/20/oldest-wooden-structure-discovered-on-border-of-zambia-and-tanzania consultat 31.12.2023).

Știm deja că, de fiecare dată când arhitectura s-a schimbat la față, același proces a generat mituri / explicații diferite cu privire la originile și genealogia ei (în sensul conceptului definit de Michel Foucault). Fiecare tratat de arhitectură le descrie și le exemplifică. Or, viceversa, judecând după interesul crescut din ultimele decenii pentru tema originilor, ar însemna că suntem în plină schimbare de paradigmă a arhitecturii, dincolo de aspectele estetice. O dovedesc metodele de proiectare bottom-up, adică de jos în sus, precum și recenta apariție a inteligenței artificiale ca partener de proiectare.

Acum, noile descoperiri arheologice și tehnologiile utile arheologiei preistoriei, precum LIDAR, aduc noi și noi dovezi și artefacte, din ce în ce... mai originare, mai timpurii, mai stranii. Sunt, dacă nu scoase încă la lumină la propriu, cel puțin anunțate ca potențiale șantiere arheologice, nenumărate amplasamente necunoscute până acum. Cele două exemple celebre deja, de la Göbekli Tepe și Karahan Tepe, din Turcia (prima e făcută celebră de cel puțin două seriale de pe Netflix, o telenovelă turcească și unul al lui Graham Hancock: în ambele, dacă le priviți cu sonorul închis, puteți vedea sanctuarul, care are, de altfel, o frumoasă structură textilă de acoperire). Ce e interesant de știut este dacă nu cumva, lângă sau sub aceste sanctuare multiple, nu sunt și instanțe anterioare, care ar duce și mai înapoi în timp povestea originilor.

Ceea ce nu face mai simplă discuția despre originea acestei arhitectonici, dar o face cu atât mai necesară. Până când vom începe să dăm alte definiții, trebuie să ne lămurim ce înseamnă origine. Pare simplu, nu? Apelăm la dexonline.ro și aflăm: "ORIGINE, origini, s. f. 1. Punct de plecare pentru formarea unui lucru, a unui fenomen; început, proveniență; izvor, obârșie. ◊ Loc. adj. De origine = a) de proveniență, de natură; b) originar. 2. Apartenență prin naștere la o anumită familie, la un anumit grup social, la o anumită națiune. / Loc. adj. De origine = de obârșie, de baștină, de neam, de naționalitate. / Etimologie (a unui cuvânt). 3. Punct pe o linie, pe o suprafață sau în spațiu, de la care se măsoară coordonatele celorlalte puncte. / Punct sau reper de pe un aparat tehnic dotat cu un sistem de numerotație sau cu o gradație, de la care începe numerotația sau gradația. [Var.: origină s. f.] - Din lat. origo, -inis, fr. origine."

Origo, apropo, este numele unui lanț de cafenele din București unde ai acces la cafele de origine (dacă v-ați întrebat de unde numele). Iar sloganului parfumului meu favorit, Terre d'Hermes, este: "The strength of the origins".

Dar sunt și definiții filosofice ale termenului. În Originea operei de artă, filosoful german Martin Heidegger ne explică faptul că originea este începutul a ceva, dar și sursa esenței acelui ceva. O să îl mai vizităm pe acest faimos filosof german din secolul trecut, pentru multele sale referințe la casă și la templu; aici doar fac observația că mulți filosofi din secolul trecut au fost preocupați de problema arhitecturii, dacă nu cumva s-au și întrebuințat ca proiectanți: Jung, Witgenstein, Baudrillard, Derrida și Deleuze sunt doar câțiva dintre cei de care știu eu, deși întrebuințați în arhitectură, prin import de concepte, sunt mult mai mulți.

Prin urmare, când discutăm despre originea unui fenomen atât de complex precum arhitectura, trebuie să aflăm, poate, cât de departe în timp poate fi situată originea lui și, în plus, să facem aceasta fără a trăda esența a ceea ce va fi rezultat din origine. Sunt nenumărate definiții date acesteia din urmă. Gheorghe Săsărman, arhitect și scriitor de SF, într-o carte a sa mai veche (rezultat al doctoratului) Funcțiune, spațiu, arhitectură (București: Meridiane, 1978), dă în addenda un număr impresionant de definiții, fiecare accentuând pe un anume atribut, considerat esențial, al arhitecturii.

Profesorul meu de estetică și primul mentor din studenție definea arhitectura ca fiind "arta organizării spațiului". Ca în orice definiție cumsecade, avem un gen proxim (arhitectura aparține domeniului artelor) și o diferență specifică (spre deosebire de alte arte, obiectul acestei arte este spațiul - interior și exterior - pe care îl organizează).

Alte definiții și meme de folosit pe rețelele sociale găsiți la adresa asta: mchmaster.com/news/definition-of-architecture-by-architects/ Să facem o comparație rapidă între definiția dată de către marele arhitect franco-elvețian Le Corbusier și cea dată de un arhitect american la fel de interesant, Robert Venturi. Această comparație ne va lămuri faptul că putem defini în moduri aproape opozabile acest fenomen / proces / colecție de (capod)opere numit arhitectură / arhitectonică. Primul spunea că este "jocul savant, coerent și magnific al formelor reunite sub lumină". Arhitectura este un joc, așa dar, dar unul savant și corect, mai degrabă în sensul teoriei jocurilor (game theory) decât al jocului De-a v-ați ascunselea. În plus, este magnific, adică, estetic vorbind, sublim, un termen asociat cu arhitectura mai mult decât cel de frumos ( o spune filosoful german Hegel, care adaugă că figura edificată caracteristică pentru sublimul arhitecturii este piramida). În fine, reunirea sub lumina secantă a soarelui ne vorbește despre privire din exterior către ceva construit - de mâna omului sau cu asistența tehnologiei. De când cu robotizarea și cu inteligența artificială, acestea pot proiecta și construi chiar fără parteneriatul permanent cu omul, care doar supraveghează. Dar până când o va putea face? Generația voastră va primi răspuns și la această întrebare retorică; în orice caz, știm sigur că ne apropiem rapid, prea rapid, de inflexiune, adică de momentul când inteligența artificială va egala, colectiv, inteligența naturală umană. Ce va fi după aceea, eu nu mai știu.

Acum cealaltă definiție, cea a lui Robert Venturi. Întâmplarea face să fi fost chiar în fața unei clădiri proiectate de el și de soția sa Denise Scott Brown chiar în 2018, la Seattle, WA și ecranele de la intrarea în muzeul lor de artă să difuzeze în buclă tocmai știrea morții marelui arhitect... Ea ne vorbește direct despre esențe, adică despre atribute ireductibile și care nu se pot explica unul prin celălalt: "adăpost decorat cu simboluri". Arhitectura este, așadar, în primul rând proteguitoare, ne ferește de intemperii și temperaturi extreme; arhitectura este împodobită și, mult mai mult decât atât, o parte măcar din podoabele sale sunt (și) simboluri, adică au semnificații dincolo de culoare, sau de formă: trimit, poate, la o realitate transcendentă.

Dar, atenție, în această definiție nu ni se spune nimic despre construire, despre efortul acesta supra-omenesc de a schimba ordinea realității, prin adăugare de materie (zidirea cu blocuri de piatră, cărămizi, chirpici) sau prin articularea într-un întreg de subansambluri pre-fabricate (arcele butante într-o catedrală gotică, de pildă, sau planșeele prefabricate într-un turn cu structură metalică, coborâte pe un turn central, de sus în jos).

Prin urmare, prima definiție condiționează apariția - concomitentă sau preliminară - a edificării, de orice fel va fi fiind ea. A doua definiție nu o face; astfel încât o peșteră pictată de Homo sapiens sau de homo neanderthaliensis poate, în anumite condiții, fi considerată arhitectură! Și, desfăcând legătura cauzală dintre construire și arhitectură, ne propune să avem două căutări diferite ale originii acesteia din urmă.

Prima ar fi cea a originii edificării, cu o dată de apariție care poate fi, iată, de aproape 500.000 ani și are o istorie continuă de atunci, care ne aduce până în zilele noastre, când se construiesc în chip predominant clădiri care nu își propun decât să răspundă corect unei funcțiuni. A doua căutare este a originii arhitecturii, care ar putea să fie, sau nu, construită. Și nu ar fi cu adevărat năucitor să putem pre-data arhitectura față de construire? Să fi avut, adică, arhitectură mai înainte de a avea construcții? Deocamdată, nu avem exemple de acest fel, dar, repet, conform definiției lui Robert Venturi, nu ne împiedică, în principiu nimic.

Un lucru, însă, ne curbează entuziasmul: există o dată fixă în timp - cea a apariției celor două familii, Neanderthal (cca. 400.000 ani în urmă, extinct după 40.000 de ani î.H.) și, respectiv, Sapiens (arhaic acum cca. 300.000 ani, modern cca. 160.000). Dar am rezolva pe loc problema originii arhitecturii, zicând: aceasta este o activitate umană (a lui Sapiens, mai precis), așadar nu poate fi mai veche de 300.000 ani. Și gata, ne oprim din scris. S-ar putea susține că arhitectura a apărut odată cu omul, odată cu primele adăposturi rudimentare, improvizate de om. S-ar putea afirma, pe de altă parte, că arhitectura este anterioară apariției omului, oricum anterioară apariției lui homo sapiens, din moment ce există și unele animale "arhitecte", care își construiesc adăposturile - spre exemplu pasărea-țesător, caracatița sau albina - și, în plus, le și împodobesc. S-ar putea, însă, la fel de bine argumenta că arhitectura apare ulterior apariției omului - argumentul ar fi că adăposturile improvizate de primii hominizi nu sunt manifestări de arhitectură, și că arhitectura propriu-zisă se naște abia o dată cu primele adăposturi complexe, elaborate făurite de om - odată cu primele case.

Așadar, potrivit acestui punct de vedere, dacă pe axa timpului momentul T0 este momentul apariției omului și al primelor adăposturi ad-hoc, atunci arhitectura se naște mai târziu, în momentul T1 - momentul primelor edificii complexe.

Or, există studii elaborate, precum Animal Architecture: Beasts, Buildings and Us, a lui Paul Dobraszczyk (Reaktion Books, 2023) care susțin că originea arhitecturii ar fi pre-umană, că, adică, ea s-ar fi petrecut la un moment T-1! Iar definiția lui Venturi nu le dezminte: condiția caracterului simbolic al decorației impune aceasta, după cât știm astăzi, întrucât gândirea simbolică și, mai ales, capacitatea de a reprezenta grafic o atare gândire simbolică este eminamente umană. Altfel, adăposturi ale feluritelor animale ar satisface măcar primele două criterii din definiția lui Venturi. Termitele construiesc orașe întregi, la fel viespile și albinele; castorii fac baraje care pot schimba cursul apelor curgătoare (ok, astea nu se califică drept adăposturi, dar sunt sigur lucrări de inginerie măcar); diferitele cuiburi de păsări, plase ultra-rezistente făcute de păianjeni, dar, mai ales, structurile de cuiburi în grup (clusters) ale caracatițelor, pe care J.Y. Cousteau le-a numit chiar orașe, în sensul unui comportament de grup, social chiar: spre pildă, fiecare face baby sitting pentru puii celorlalte din grup, când aceste sunt în căutarea hranei. Vă sugerez să vedeți extraordinarul film My Octopus Teacher, despre afecțiunea dintre un om și o caracatiță, care a primit și un Oscar acum câțiva ani.

Păsările țesător, din care ar exista, ne spune deîndată internetul, 109 specii și 12 genuri, sunt neîntrecute (masculii speciilor) la construirea unor cuiburi cu geometrii elaborate și nu rareori decorate, împodobite cu cioburi strălucitoare, colorate. Totul având o funcție de reproducere. Femelele aleg cuiburile cele mai măiestrit construite pentru a-și depune ouăle și crește puii comuni (pixabay.com/pasari-tesator-cuib-pasare/).

Dar toate acestea, extraordinare fiind, nu califică adăposturile respective la a fi arhitectură, după niciuna dintre definițiile date arhitecturii. Prin urmare, abandonez pista pre-umană, deși cu părere de rău.

Prin urmare, avem a discuta despre câteva origini diferite ale arhitecturii. Iată o clasificare pe care o veți găsi dezvoltată (și amendată) pe parcurs:

1. Originea istorică, așa zicând darwinistă: În sensul acesta strict, nu se cunoaște (și nici nu se va putea cunoaște vreodată) momentul exact în care a luat naștere un prim obiect de arhitectură. Cu alte cuvinte, există o evoluție de la simpla adăpostire la adăpostirea decorată și, în fine, la adăpostirea împodobită nu cu orice fel de decorații superflue, ci cu simboluri, adică forma cea mai sofisticată de semne. Mai mult, cred că este destul de sigur să spunem că fiecare dintre categoriile principale de obiecte proprii arhitecturii, locuința și sanctuarul, par a avea origini diferite în timp, pentru că ele răspund unor cerințe care au o parte comună, dar sunt, în rest, destul de diferite. Locuința adăpostește indivizii și familiile lor, în vreme ce sanctuarul reunește grupuri sociale mai ample. Ca să ajungă la complexitatea necesară depășirii simplei faze de adăpost, bunul simț pare să ne sugereze că e nevoie de timp petrecut în același loc, deci de sedentarizare. Aceasta ar fi condus la atenția acordată împărțirii pământului agricol, deci așa ar fi apărut geometria, măsurarea pământului. Geometria însăși a generat ceva încă și mai sofisticat decât atât, și anume intuiția ordinii. A ordinii ciclice a timpului, care face ca semințele să germineze, plantele să crească și să dea în floare, apoi în rod, indicând vremea recoltei. A ordinii cosmice, care aduce sezoane și climaturi diferite, dar și "pedepsește", pentru presupuse culpe personale sau colective, care trebuie ispășită. În fine, aici pare să se găsească izvorul religiilor naturale prime, în uimirea dinaintea cerului, a vieții și, mai ales, a finitudinii acesteia.

Tema morții pare să fie una dintre (re)sursele principale ale apariției arhitecturii. Cu siguranță a arhitecturii funerare, a orașelor morților, pandant celor ale viilor, a turnurilor pentru morți, zoroastriene, unde cadavrele erau expuse, la înălțime, pradă vulturilor, urmând ca scheletele să fie, ulterior, recuperate și îngropate. A crematoriilor, ulterior, în culturile în care morții erau arși și așa mai departe. Sau a îngropării în casa unde vor fi locuit, sau în grădină, sau, de pildă pentru preoți, în proximitatea lăcașului de cult pe care îl vor fi ctitorit.

2. Originea arhetipală: Originea arhetipală a arhitecturii se referă la faptul că arhitectura se manifestă ori de câte ori este aplicat edificării un (arhe)tip. Nu propune o origine istorică, temporală, ci una de actualizare a unui potențial de semnificație, pe care un arhetip îl conține.

Arhetipurile sunt tipurile recurente istoric, best practices, moduri optime de a construi ceva, ce se perpetuează și optimizează prin tradiție. Psihologul Karl Gustav Jung introduce noțiunea de inconștient colectiv, afirmând că inconștientul colectiv este sediul arhetipurilor. Exemple de arhetipuri arhitectonice sunt tumulul (mormântul marcat) și turnul (donjon, clopotniță, zgârie nor etc.). În 1966, în cartea sa Architettura della citá tradusă și la noi de doamnele Smaranda Elian și Celia Ghyka drept Arhitectura orașului (București, Ed. UAUIM, 2023) Aldo Rossi afirmă că nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aspectul exterior al arhitecturii, arhetipurile pe care ea le încorporează - de fiecare dată în altă "haină formală" - fiind singurele cu adevărat importante. Anul 1966, în paranteză fie spus, este un an foarte important pentru arhitectură - acest an marchează convențional sfârșitul modernismului și începutul postmodernismului în arhitectură. Este, de altfel, anul în care apare și Complexity and Contradiction in Architecture, a prietenului nostru invocat mai sus, Robert Venturi. Cursul de istorie a arhitecturii contemporane, pe care îl preda John E. Hancock studenților de la arhitectură în anii nouăzeci, pe când l-am avut și eu îndrumător al tezei de master la University of Cincinnati, OH, se numea Architecture since 1966, atât de important i se părea bunului meu profesor, mentor și prieten de atunci încoace acest moment în devenirea ulterioară a arhitecturii din secolul trecut.

Am pomenit deja o carte despre tipuri: C. Alexander a scris A Pattern Language, o "biblie" pentru studenți încă și astăzi (chiar e tipărită pe hârtie de biblie și are formatul uneia), ce oferă o compilație de modele recurente, patterns, în arhitectură, care pot fi actualizate în funcție de contextul specific al locului și timpului în care sunt "resuscitate". Alexander voia să democratizeze proiectarea: oricine, înarmat cu cartea respectivă, ar fi putut să proiecteze de la orașe și teritorii la detalii.

Dar și Mircea Eliade, în cartea de interviuri Proba labirintului, provocat să dea o definiție conceptului de arhetip, care revine adeseori în scrierile sale, mărturisește, la finalul carierei, că vorbește despre modele exemplare, fără să le atribuie acestora explicit un sens transcendental.

Orașele sunt adesea structurate pe baza unei imagini mandalice. Mandala este o imagine centrată folosită în hinduism, în meditație, pentru fixarea conștiinței, pentru concentrare. Jung, observând că persoanele cu probleme psihice pe care îi studia desenau mandale, trage concluzia că mandala este o reprezentare, o imagine a conștiinței. Zilele acestea chiar, puteți vedea pe un post de televiziune clipuri cu Jaipur. Or, orașul Jaipur, pe care clipul îl descrie ca proiectat ca o tablă de șah, are la bază mandala Pithapada, cu noua pătrate, având în centru o piață-grădină.

3. Ați citit Biblia? Vă va fi de folos în viață, fiind una dintre cele mai complete cărți de învățătură existente. Și eu o să vă mai trimit la ea din vreme în vreme, în această carte. Ierusalimul ceresc este descris în Vechiul Testament ca o structură pătrată, cu latura de 144 de coți (12x12), având câte 3 porți pe fiecare latură (câte una pentru fiecare din triburile lui Israel; drumurile care unesc fiecare poartă cu corespondentul de pe latura opusă împarte orașul în 16 pătrate. În centru se află originalul, arhetipul Templului, iar acolo șade Atotțiitorul și Mielul; templul construit de Solomon, reconstruit de Irod, este numit doar Casa Numelui Domnului. Cu alte cuvinte, între originalul transcendent și re-producerea sa pe pământ, în Ierusalimul real, este un raport pe care l-a descris Platon ca fiind unul dintre copie și original. Lumea ideilor - este transcendentă, "ideiformele" fiind esențiale și perfecte. Este singura lume care există cu adevărat, o lume în care nimic nu se naște, nimic nu moare, nimic nu se schimbă. Lumea ideilor îi este accesibilă omului doar prin intermediul intelectului, și al geometriei (geometria exprimă perfecțiunea lumii ideilor la nivel senzorial, și, ca atare, ea constituie o interfață între lumea ideilor și lumea materială). - lumea aprehendabilă empiric, prin intermediul simțurilor, materială - este "negativul" lumii ideilor, "imprimarea" lumii ideilor în materie. Este o lume coruptibilă, în care totul se naște, moare, se transformă. Dar pentru ca ceva să existe, să ființeze, acest ceva trebuie să ocupe un loc, trebuie să răspundă la întrebarea "unde?"

Originea eidetică, așadar (de la grecescul eidos, idee în concepția platonică, parte a lumii ideilor, transcendentă și model pentru lumea aceasta). presupune concepția privind originea revelată a arhitecturii și are la bază imaginile arhetipale, inclusiv cele folosite de arhitectură (în special cele folosite de arhitectura sacră); în orice caz, au atribute transcendente, vin de "dincolo".

În Vechiul Testament se spune că structura și proporțiile templului din Ierusalim au fost revelate, primite de la Dumnezeu. De aceea, nimănui nu îi era îngăduit să modifice proporțiile templului; ceea ce nu înseamnă, firește, că ele nu s-au modificat, atât în textul biblic, cât și în realitate, la reconstruirea Templului solomonic de către Irod cel Mare.

Proporțiile revelate nu trebuie alterate sau schimbate niciodată - acesta este un principiu fundamental al arhitecturii sacre a oricărei religii. Orice religie are propria arhitectură sacră, care este întotdeauna considerată ca fiind revelată, ea cuprinzând în sine, în chip fractalic, sau holografic, cunoștințele religiei respective.

Este lecția pe care am primit-o, la Marea Meteoră, de la un călugăr de origine engleză. Eram, în 1995, cu studenți ai noștri și le explicam structura spațiului interior al unei biserici. Sfinția Sa ne-a spus, aflând că suntem arhitecți, că, dacă, printr-o catastrofă, ar dispărea toate exemplarele Bibliei, din modul cum este alcătuită, decorată și, mai ales, pictată, orice biserică ortodoxă ar putea reconstitui, pentru cei rămași fără text-suport, o bună aproximare a "ideilor principale" ale Cărții: un soi de story-board al Cărții. Nu e chiar o noutate, scriitorul francez Victor Hugo spusese cu două secole în urmă că arta sacră este Biblie pentru popor, mai ales pentru cei care nu o puteau citi. Dar nu numai: a afla o aceeași informație din două modalități complet diferite de reproducere - prin scris și prin artă plastică, sculptură și/sau pictură - e cu atât mai eficient în procesul de învățare (pe acest principiu se bazează și benzile desenate, apropo de story-board, cărora unele dintre icoane, în care sunt reprezentate scene succesive din viața cutărui sfânt, sau primul registru de deasupra ușilor zise împărătești ale iconostasului (peretele de icoane care desparte, dar și unește simbolic, altarul unei biserici ortodoxe de naos, spațiul unde se strânge comunitatea pentru a se ruga), care redă scene din viața lui Iisus însuși.

4. Originea chorală este un caz particular al celor spuse la punctul 3: ea precede creștinismul, dar acesta a păstrat-o, iar arhitectura a preluat-o, dându-i o formă centrală, sub specia locului public. În dialogul Timaios, de Platon, apare conceptul de chora (sau khora). În concepția lui Platon, chora răspunde, ca orice alt loc, întrebării UNDE? Unde se află cartea aceasta? A fost în notebook-ul meu, cât am scris-o, acum este în mâinile voastre și, sper, va trece în curând în mintea voastră. Unde se află lumea aceasta, de aici - o copie a lumii ideilor, care se află dincolo, împreună cu lumea ideilor însăși, transcendentă, cea care a creat-o pe aceasta, imanentă? În chora! Ea cuprinde, îngăduie să rezide, sau adăpostește în sine două lumi antagonice: lumea ideilor și lumea materială.

Așadar, încă o dată: unde rezidă cele două lumi? Lumea ideilor împacă în sine toate forțele contradictorii ale Universului, așadar pentru ca ceva să poată conține lumea ideilor, acest ceva trebuie să fie perfect neutru și lipsit de orice fel de atribut. Acest ceva este chora. Chora nu are exterior, este neutră și lipsită de orice însușire, pentru că, dacă ar avea vreuna, ar ține inevitabil partea ideilor și lucrurilor care împărtășesc cu ea acea însușire. Pe cele asemenea le apropie, pe cele opuse le îndepărtează, prin vibrația cernerii, căci este și asemeni unei site, dar te toate are grijă în chip egal, căci este și doică tuturor.

Chora este astăzi încă o metaforă pentru spațiul public, care, asemenea chorei, este, sau mai degrabă ar trebui să fie neutru, en meso (în mijloc), împăcând în sine toate tendințele unei comunități. La drept vorbind, discuția despre origini ar trebui să înceapă cu locul public, mai înainte de orice fel de construire, orice fel de intervenție umană. Dar noi vom face ceva și mai radical: vom porni de pe / la loc.

Citiți un fragment din această carte aici.