ORIGINAR(h). Introducere în Arhitectura Primă

Citiți introducerea acestei cărți aici.


Augustin Ioan este arhitect și profesor universitar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu" din București.


Începem, așadar, căutarea noastră, la sfârșitul căreia vom ști ceva mai mult despre originile arhitectonicii. De unde? De la zero. Vorba poetului Marin Sorescu: Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic. Definim, dar ne ferim de golul complet, întâi, pentru a porni nu doar din loc, ci și de la (conceptul de) loc.

Daniel Libeskind este un mare arhitect contemporan. I-am văzut lucrări importante, de la Muzeul Evreiesc din Berlin (libeskind.com/jewish-museum-berlin/) la Muzeul de artă din Denver, CO (archdaily.com/denver-art-museum-daniel-libeskind), sau blocul de locuințe situat peste râul Ohio de Cincinnati, OH, în Covington, KY (libeskind.com/ascent-at-roeblings-bridge/). Cel mai recent am văzut ansamblul de locuințe și funcțiuni publice din Coreea de Sud, la Busan (libeskind.com/seoul/) și Seoul (libeskind.com/harmony-tower/ și libeskind.com/tangent-facade-design-for-the-hyundai-development-company/).

A fost și la București: am avut onoarea să fac parte din mica echipă care i-a dat un tur ghidat al orașului oaspetelui și soției sale. Libeskind nu este provocator doar în arhitectura sa, ci și în proiectele neconstruite și în interviuri. A propus, de pildă, perceperea Lunii în formă de cub, scop în care să-i fie curbura vopsită în negru (archinect.com/daniel-libeskind-tells-the-nyt-what-he-would-do-on-the-moon-if-brought-along-on-spacex).

În tema noastră, însă, el este punctul nostru de plecare în tema golului: "Când ai spațiu gol și îl umpli, nu înseamnă că ai eliminat golul. Poți umple spațiu și crea mai mult gol decât ai fi avut neconstruind deloc." Golul pare să fie catastrofal, în cazul nostru: cele 450 de hectare din centrul Bucureștilor demolate de regimul comunist din România între 1977 și 1989 înseamnă cam cât suprafața Veneției. Acesta este un gol nesfârșit, greu de restaurat, sau de construit de nou, dacă nu cumva imposibil (judecând după faptul că au dispărut nenumărate monumente).

Pare, deci, că nu putem construi nimic pe tema nimicului: ex nihilo nihil, spuneau latinii.

Ei bine, dacă ați fost cu părinții prin diferite orașe mai vechi, medievale sau încă și mai vechi, din antichitatea greco-romană, ați putut constata ceva foarte straniu. În centrul tuturor acestor orașe se află cel puțin câte un mare gol neconstruit. Faceți rapid în minte o astfel de secțiune transversală: zidurile cetății, apoi clădiri din ce în ce mai ample, până la cele mai prețioase: catedrale, primărie sau palat, apoi gol, apoi toate se repetă în ordine inversă, până la zidurile din partea opusă. Întregul oraș, întreaga viață a comunității de acolo este controlată de nimic-ul din centru, Acest nimic este un loc public: cu cât este mai neconstruit, cu atât este mai bun, pentru că înseamnă că îngăduie să privesc de jur împrejur fără piedici și să fiu la fel de ușor de privit.

Când veți fi maturi, vă recomand să citiți cu atenție marile cărți sapiențiale ale omenirii. Spre pildă, una mai puțin celebră în cultura europeană, un soi de biblie a religiei dao-iste din China străveche, numită Dao De Jing (sau Tao te kin, transliterarea chinezei mandarin în română este foarte dificilă și neclară, sunetele putând fi doar aproximate: Pekin a devenit oficial Beijing, de pildă), cu subtitlul Cartea despre Dao și virtute. Ea are drept autor prezumat pe Lao Zi (sau Lao Tsi). Eu am citit textul în cele câteva traduceri în engleză, dar pare să fie accesibil și în limba română (libris.ro/cartea-despre-dao-si-virtute-lao-zi-daode-jing). Ba chiar în câteva traduceri, cel puțin una direct din chineza veche. Poetul Ion Gheorghe a scris un volum întreg pornind de la această carte, un fel de traducere liberă și mult adăugată (a fost acuzat și de plagiat pe tema asta) în Zicere la zicere.

Dar să nu rătăcim cărarea: acest suflu vital universal, Dao/Tao, este explicat printr-o parabolă, cea a unei roți: spițele roții se îndreaptă către golul din centru, unde roata se îmbucă pe axul osiei; circumferința roții dă ocol, la egală depărtare, aceluiași gol din centru; deci, spune cartea sfântă, esența roții este golul din centrul ei. Cel puțin acest fragment din carte a fost tradus și de Lucian Blaga. În 2004, am scris o carte numită Poverism-Prolegomene pentru reîncreștinarea zidirii și acolo am încercat să aplic arhitecturii un alt concept din această carte sacră: starea de lemn nelucrat. Dar asta este deja o altă poveste, pe care o puteți descărca gratuit și citi (editura.liternet.ro/Augustin-Ioan/Pentru-re-increstinarea-zidirii)

Așa și locul public. Calitatea lui esențială? Nu e construit; ba chiar mai mult, e cu atât mai bun cu cât îngăduie priviri nestingherite de jur împrejurul său. În plus, acest gol agregă și structurează întregul oraș împrejurul său - piață, agora, forum - până la teritoriul exterior zidurilor de apărare, cele care marchează și limita până unde bate influența acestui loc straniu.

Ar fi multe de scris aici; deocamdată, un teaser: locurile publice din centrul orașelor apar și cresc pe, sau în proximitatea locurilor sacre, sau de-a lungul drumurilor de pelerinaj de odinioară. Am mai aflat și ceva legat de origine: aici, despre originea locurilor publice din orașe. Unii antropologi, precum Angelo Moretta, sau chiar arheologi, precum Francois de Polignac, explică chiar apariția localităților prin gruparea în jurul câte unui sit "luminat" de evenimente, de regulă de evenimente sacre, "la cité cultuelle", cum îl numește de Polignac), prin fortificare, geometrie interioară, construire în interiorul limitelor. Un domeniu al locuirii așadar, care, prin tocmai calitatea sa de a se petrece în vecinătatea celuilalt, garantează cumva frecvența unor întâlniri care, ele abia, să garanteze auto-susținerea luminișului inițial ca loc public potențial, prin edificare.

O să revin, la vremea cuvenită, asupra acestui ingredient preliminar al așezării orașelor.

Să luăm loc!

Așa că vom purcede de la conceptul esențial de loc, a cărui definiție am invocat-o deja. Fie că e pitagoreică, fie că e platonică această definiție, locul este răspunsul la întrebarea: UNDE? O carte întreagă și mare a scris Edward S. Casey ca istorie filosofică a conceptului de loc (The Fate of Place), unde îl definește ca fiind "o arenă pentru apariția corpurilor". Nu doar a corpurilor, mă grăbesc să adaug. Mai general decât corp, propun termenul de eveniment; acesta este aici înțeles ca un sistem de relații dinamice, în care vizibilitatea joacă rolul esențial, care se stabilește la un moment dat (și pentru o perioadă determinată) între cel puțin două ființe umane.

Evenimentul "are loc", așadar extrage cu sine, depliază spațiul întâmplării sale - locul public. Orice corp, lucru, proces - eveniment - are/au loc, după cum ne spune limba română; sau, dacă nu are/au, și-l ia(u): it takes place, spunem în engleză. Dacă evenimentul a încetat, locul dispare. Dacă fixăm locul și îl ținem deschis, pregătit pentru evenimente viitoare, acestea vor putea să se desfășoare, să aibă loc, să ia loc, acolo (și oferim o adresă, sau coordonate geografice, sau poziție în cosmos etc.).

Locul public este următoarea declinare după locul fizic, pe care de asemenea îl putem descrie geometric (topologic), prin măsurători cadastrale, prin acte de proprietate. Arhitecții, când vorbesc de loc, se și gândesc la un amplasament pentru o viitoare construcție miraculoasă. Dar noi, citind deja ce a spus Daniel Libeskind, nu pornim direct la lucru, ci mai așteptăm puțin, într-un loc/spațiu public sau privat, dacă nu de-a dreptul intim.

Locul public apare deîndată ce, în afară de mine, mai apare și altcineva pe un teritoriu dat și, astfel, există posibilitatea ca nu numai să privesc nestingherit de jur-împrejurul meu, dar, în același timp, să și fiu însumi privit. În definitiv, v-ați pregătit deliberat pentru asta!

Înspațierea evenimentului de a privi și de a fi privit este nivelul elementar al locului public.

Mă plimb printr-un parc, spune undeva psihanalistul francez Jacques Lacan, sunt cu gândurile mele; ridicând ochii din pământ, văd că sunt privit de altcineva, cu care împart parcul. Această privire reciprocă creează instantaneu între noi un spațiu public. Dar chiar și un asemenea loc special, o dată folosit în scopul arătat mai sus, se pliază înapoi în vag, în starea pre-formată a spațiului. Acest loc urmează să existe atâta numai atâta timp cât există evenimentul care își inventează spațiul necesar, aura în care se va petrece, în felul în care și obiectele își inventează propriul spațiu.

Locul public, înțelegeți deja, este ceva de tipul acelei chora, despre care v-am vorbit. Mai străvechi de atât, este ceva de tipul conceptului presocratic de apeiron (fără limită). J.P.Vernant, pe care l-am putut asculta în câteva prelegeri pe care le-a ținut în 2000 la Collegium Budapest, unde am stat pentru șase luni (era, atunci, un om masiv, de aproape nouăzeci de ani, dar încă în vigoare) descrie în studiile sale despre Mit și religie în Grecia antic chipul în care locul public (respectiv agora) poate fi privit în analogie cu cosmologia anaximandriană, unde pământul - rotund ca suprafață, cilindric în volum - se află într-un soi de "punct Lagrange", în centrul Kosmos-ului, acolo unde toate forțele existente în Kosmos dau o rezultantă zero.

Oriunde altundeva e primejdie, violență, mai puțin aici, în centrul centrelor lumii, care este pământul (la Anaximandru), respectiv agora (la J.P.Vernant). Cu alte cuvinte, putem specula că pământul anaximandrian însuși se auto-(sus)ține în mijlocul neutru al universului; dar neutralitatea sa este, în chip paradoxal, una activă, în sensul în care, ajunse acolo, forțele potrivnice sunt anihilate. Or, îngăduindu-le să fie prezente în sine, agora nu doar că primește forțele divergente ale unei comunități dar, în mod analog pământului anaximandrian, el stinge contrariile (în judecată și adunare a egalilor - prin decizie), amenajează diferențele între limite tolerabile (prin schimb) și, prin acest rol, menține în echilibru comunitatea.

Apeiron, principiul - nesfârșit, indeterminat - își găsește un echivalent în agora, în acest spațiu central care, ca și pământul, "nu mai este individual, ci comun și, în acest sens, omolog cu totalitatea" (Vernant, 1995, 282). Fiecare alt loc de pe pământ - respectiv din oraș - este "în mod necesar limitat și individual" (ibidem). Centrul are însă un cu totul alt registru, cel al totalității și, în același timp, al neutralității. Aici este locul situat en meso, în centru și aici sunt depuse problemele comunității spre a fi discutate liber, fără presiuni. Aici se iau decizii, se negociază, se fac schimburi. Este arhetipul spațiului public și pare evident că centralitatea acestuia dă seama despre un anumit tip de societate, cea democratică; dimpotrivă, prezența centrală a acropolei - a spațiului dedicat ritualurilor sacre și prezenței zeilor în templele lor - dovedește o dez-centrare a spațiului civic, așa cum o regăsim la Platon, admiratorul de tiranii. În centru este un spațiu grevat de ritualuri ale excluderii, accesibil selectiv doar inițiaților, aleșilor pe felurite criterii, iar nu un spațiu public.

Apariția locului public, precizează altundeva Vernant, poate avea și o consecință nedorită: "duce la confiscarea treptată în folosul grupului și la punerea sub privirile tuturor a ansamblului manifestărilor, procedurilor și cunoștințelor care constituiau la origine privilegiul exclusiv al basileus-ului sau al gene-lor în mâinile cărora se află arche." (Vernant, 1995, 70; italicele mele, A.I.) Este o revoluție a "democratizării și transparenței" (ibidem).

Această situare în centru a locului public în sens fizic, de mijloc al cetății, dar și în centrul echilibrat al discursurilor publice, conduce și la echidistanța situării față de cetate a celor care o locuiesc. Platon vorbește în dialogurile despre Republica sa despre o împărțire a proprietății astfel încât media distanțelor celor două loturi de pământ agricol primite față de centrul orașului să fie egală pentru toți cetățenii. Deci, toate acestea fac ca și locul public să imite această "stare chorală": echidistant față de toți cei care se raportează la el, trebuie să fie un teren neutru, pentru a putea găzdui toate înfruntările și a se anula reciproc, rezultanta lor fiind (cât mai aproape de) zero: decizia mutual sau consensual acceptată. Ca spațiu al judecății, locul public trebuie să aibă nu încline părtinitor spre vreuna dintre cauze, mai înainte de a cumpăni echilibrat. Ca loc al comunității, el este unul neutru pentru a-și onora poziția centrală, nefiind acaparat de nici una din stările sociale.

Dar de ce ne pregătim noi (asta înseamnă că o facem deliberat)? De ce ne punem anumite haine, mai potrivite, care să ne permită să ne integrăm unui anumit grup social? De ce asumăm măști, prin machiaj, dar și un anumit tip de personaj, chiar în sens teatral? Sunteți, de-a lungul zilei: fiica ascultătoare, fiul năzdrăvan, amândoi apoi elevii silitori și toate celelalte posturi publice ale voastre, care sunt măști și costumații asumate nu pe de-a-ntregul conștient, măști pe care le scoatem când ne întoarcem în ambianța spațiului nostru privat. Este aici o teorie întreagă, care leagă locul și spațiile publice de teatru, teorie pe care o găsiți în cartea din 1959 a lui Erwin Goffman The Presentation of Self in Everyday Life, care e tradusă și în limba română, ba chiar s-a și lucrat academic cu conceptele din ea.

Deci, de ce asumăm acest efort deliberat de a ne (pre)găti, de a ne părăsi casele, pentru a merge în asemenea locuri? Pentru că, în locul public, se pot petrece deodată, coexistând pe un același teritoriu, evenimente de felul negocierilor pe care acest schimb de priviri (și de vizibilități) îl face posibil (comerț, ca la mall, dar și decizie comună, ca în parlament) sau al înfruntării (cîmp de bătălie, spațiu al pedepsei carcerale). Sunt acțiunile care se petrec "pe față, la lumina zilei, în opoziție cu procedurile secrete" (Vernant, 1995, 70). Regimurile de autoritate și dictaturile au tendința să controleze integral, sau, cum formulează filosoful francez Francois Lyotard, "să țină evenimentul sub autoritatea (birocrației totalitare)" (Lyotard, 1997, 83).

Concluzia acestei amenajări minimale de care are nevoie locul pe care evenimentul public este pe cale de a se întâmpla va fi, desigur, dezamăgitoare pentru unii arhitecți, care au crezut multă vreme că rețeta spațiului public este una geometric cuantificabilă și că aceasta ține de rigoarea cu care ei vor fi proiectat spațiile "civice": monumente, edificii, eroism împietrit. O altă concluzie privește și tema noastră: un loc public originează ori de câte ori se întrunesc condițiile de vizibilitate reciprocă a cel puțin două ființe umane. Nu are o dată istorică de apariție.

Adeseori se observă că rețeta locului public este mai evanescentă decât au crezut ei și că le-a scăpat bunăoară politicienilor comuniști și arhitecților români ai deceniilor șapte, opt și nouă care au construit "centre civice" în fiece capitală de județ după formule vulgarizate (și, foarte important, laicizate!) ale forum-ului roman, sacrificându-se în proces centrele reale (pentru că vii) ale respectivelor orașe (devenite municipii). Poate exista Loc public neconstruit, pe care privirea poate baleia nestânjenită, așa cum este cazul ringului de dans deja amintit (locul unde se petrece hora duminicală în satul românesc, de pildă), al unui câmp de bătălie sau, mai frecvent, al unei piețe publice. Habermas insistă chiar asupra faptului că
"viața publică, bios politikos, se desfășoară în piață, în agora, fără să fie însă în vreun fel legată de acest loc anumit. Sfera publică se constituie în cadrul vorbirii (lexis), care de asemenea poate lua forma unei consfătuiri sau a unei judecăți, la fel ca în cazul unei acțiuni comune (praxis), cum ar fi conducerea războiului sau a jocurilor războinice" (1998, 47).

Mai realist decât arhitecții români, Rem Koolhas a criticat frontal această obsesie demirugică pentru spații civice stabile, edificate și complet controlate, pe care doresc să le instituie arhitecții în orașe; a făcut-o în cartea sa Conversations with Students (1996). Deși nu o formulează ca atare, concluzia lui Koolhas pare să fie aceea că atributul de a fi locuri publice nu presupune o prealabilă intervenție edificată și, viceversa, prin simplul fapt că au amenajat un anumit spațiu și l-au denumit "civic" sau "public", sau "loc de întâlnire", nu înseamnă cu necesitate că ele vor și fi folosite ca atare de către membrii unei comunități. O știm și noi, urmărind trăznăile numite centre civice, din centrul orașelor capitale de județ, respectiv noul centru civic, din București, cu Casa Republicii/Poporului/Palatul Parlamentului la un capăt. O catastrofă urbanistică, despre care vorbesc, însă, în suficiente alte locuri ca să nu mai trebuiască să reiau și aici subiectul.

Ce am aflat până acum? Că locul public este un soi de buric al orașului (omphalos îi spuneau vechii greci); de acolo, din acel loc central, neconstruit decât pe perimetrul său, pornește orașul, care se încheie nu cu zidurile sale de incintă, ci cu terenurile care îi hrănesc pe cetățenii săi. De jur împrejurul lui, el este anturat de edificiile cele mai importante ale sale. Am mai aflat că orașul este, în centru, o combinație de strict neconstruit (agora, piața) cu construit la maximum (edificiile reprezentative). Că locuitorii lui s-au așezat deliberat în cetăți ca să locuiască împreună cu oameni străini - din alt trib, de altă religie, de altă înfățișare, de altă stare socială - pentru că asta, potrivit lui Aristotel, cel din Politica, dă viață urbei (grecii îi spuneau polis), cetății. Mult mai târziu, în zilele noastre, un urbanolog contemporan, Joel Kotkin, într-un eseu numit The Postmodern City, publicat în The Wilson Quarterly în 2006, ne va spune că atributele esențiale ale orașului sunt sacred, safe and busy: orașul e sacru în sens religios, dar și civic; este sigur, ocrotit, de zei dar și de soldați; în fine, este ocupat, are treabă și oportunități. Or, spune Kotkin, toate aceste trei atribute ireductibile ale orașelor sunt în primejdie astăzi: sacrul prin dezvrăjirea comunităților religioase, dar și prin deșirarea sacrului civic, a micilor istorii și a marilor narațiuni, cum le numeau istoricii școlii franceze din jurul revistei Annales. Sacrul civic, toate aceste povești care ne leagă de un anume loc și pe care le împărtășim cu concetățenii noștri, se uită sau dispar din pricina migrației masive de astăzi. Sigur nu prea mai e orașul, cel puțin după 11 septembrie 2001: atentatele teroriste vizează chiar locurile și spațiile publice. În fine, nici economia mondială nu o duce foarte bine nicăieri, cel puțin după crizele economice succesive, ceas energetică fiind doar cea mai mare dintre ele, și după pandemia de COVID.

Pe toate aceste probleme, oportunități și amenințări deopotrivă, o așezare obișnuită nu le are și asta, explică tot Aristotel, pentru că în târguri și la sate se așază oameni asemănători, dacă nu înrudiți de-a dreptul. Au aceeași religie, aceeași limbă, niciun motiv de dispută și sunt, astfel, "locul unde nu s-a întâmplat nimic", vorba lui Mihail Sadoveanu.

Așezări mari, somptuoase, au apărut în Mesopotamia, în nordul Indiei și în Egipt, dar în felul descris mai sus este constituit în Grecia și transformat în (arhe)tip de către romani. Există nenumărate alte feluri de așezări umane, unele au echipamente edilitare interesante, altele sunt foarte numeroase pentru vremea lor, dar orașe, în sensul acesta, destul de strict al termenului, pe care îl dă Aristotel, sunt extrem de puține și de localizate geo-istoric.

Pare să se contureze o concluzie pentru tema noastră: orașele , organizate în jurul locurilor publice și delimitate de fortificații, au apărut deîndată ce, ori de câte ori, grupuri umane diverse au decis să conlocuiască, adică să locuiască împreună, în paza sacrului, cu locuri de întâlnire și convivialitate și schimburi de idei și bunuri. Toate s-au fondat pe locuri neasemenea: dealul sau muntele față de întinderea câmpiei; oaza față de setea deșertului și, în fine, luminișul față de pădurea cea de nepătruns. Multe s-au fondat în relație cu sanctuare deja aflate acolo, prin sedentarizare.

Spațiul privat

Numesc spațiu privat (sp) ambianța retragerii deliberate din locul public, spațiu al ascunderii, prin chiar acest gest invocînd locul public. Pentru ca să apară un spațiu privat împrejurul ființei noastre, trebuie să avem la dispoziție cel puțin șansa de a ne izola de jur-împrejur de orice posibilitate de a fi văzuți. Așadar, atât în locul public (lp), cît și în sp, eu pot vedea în afara mea, pot controla ce e împrejur.

Diferența între lp și sp, esențială, este aceea că, în cel de-al doilea caz, eu am la îndemînă, neîngrădită, opțiunea dacă îngădui sau nu să fiu văzut de celălalt. Locatarii unei case complet transparente nu au acest privilegiu, deci nu se află situați într-un sp, ci într-unul public. De aici tensiunile psihice la care sînt supuși cei ce se simt supravegheați (chiar dacă nu sînt neapărat), despre care a scris măiestrit Beatriz Colomina, după Michel Foucault.

În cazul internet-ului, privat înseamnă încifrat, codat și sp este, de fapt, situat pe traiectoria comunicării dintre adresa mea de e-mail și adresa celuilalt. În acest caz, spațiul privat este "filamentar", situat nu local, ci pe traiectorie, traversînd teritoriul public cu care este interconectat și de care îl desparte doar fortăreața pe care o constituie cifrul. Sp poate avea același caracter temporar ca și Lp, de vreme ce și el este dependent de caracterul procesual al întîmplărilor care îl generează. O casă care îndeplinește criteriile privind controlul vizibilității exterioare nu este un sp decît dacă și atîta timp cît este locuită. Aceasta întrucît și în sp se întîmplă evenimente, care se definesc însă prin raportare la cele din Lp: cel definitoriu pentru sp este retragerea din Lp, adică reducerea regimului propriei situări în vizibilitate, ascunderea din calea celorlalți, recluziunea - relaxarea (în somn sau veghe), introspecția, hrana, iubirea și cultivarea proprie, sau a descendenților.

Așa cum este definit aici, relațiile dintre cei doi termeni sînt următoarele: i) sp este exclusiv situat pe teritoriul lp, singura localizare care îi permite realizarea uneia dintre trăsăturile esențiale ale locuirii, anume învecinarea. Locuirea nu există decît ca locuire întreolaltă.

Sp este "scobit" în Lp, este înființat pe seama acestuia, prin ridicarea de bariere în calea posibilității de a fi văzut de ceilalți - condiție elementară de apariție a unui sp. Prin intermediul acestor filtre (ele blochează doar accesul spre mine al privirilor celorlalți - și aceasta numai dacă, în măsura în care și în proporția în care doresc acest lucru -, nu și al privirii mele către Locul public). Sp este teritoriul privirii univoce - a mea către lume -, fiind privilegiul meu de a decide dacă și cum îngădui lumii să mă privească.

Ca un corolar al celor spuse mai sus, trebuie precizat că retragerea în pustiu, pădure, peșteră, așadar dincolo de limitele teritoriului consacrat ca sacru în vederea așezării, nu duce la instituirea unui sp. Pustnicul este al pustiului, nu al comunității, el nu locuiește, ci se retrage din relațiile de învecinare pe care le presupune locuirea în lume. Pustnicul este de altfel adeseori un nomad, un nelocalizat decît în raport cu "lumea" de care fuge.

Sp este cel care impune apoi amenajarea lp în vederea îngăduirii acestei "ocrotiri de jur-împrejur", cum o numea Heidegger: dacă Lp poate exista ca simplă suprafață a deplierii evenimentului, fără nici un fel de intervenție, sp nu poate apărea decît în locuri anume amenajate de om în vederea locuirii. Aceste amenajări pot fi oricît de minimale (scobirea unei găuri în pămînt, întinderea unei piei sau pînze pe cîteva bețe dispuse ca generatoare ale unui con sau ale unei prisme triunghiulare [cort], stocarea de frunziș sau de pămînt în calea vizibilității etc.) și nu presupun apariția încă, cu necesitate, a unei "arhitecturi", ci doar a unui adăpost. Vă reamintiți zidul din Grecia, de acum 23.000 ani? În termeni heideggerieni, sp este, la limita sa inferioară, un simplu "ustensil". De aici înainte, pînă la construcția ca operă de artă, este un drum pe care nici filozoful citat și nici autorul de față nu se încumetă să îl străbată.

Întotdeauna există între Lp și sp zone de "contaminare" reciprocă, în care, în procente depinzînd de cultura, civilizația și clima locului, cele două aspecte se amestecă și coexistă. În concluzia celor de pînă aici, trebuie spus că între sp și lp, care îl găzduiește, nu există relație de opoziție și nici diferență de rang, ci doar una de grad. Adăpostirea în sp nu înseamnă ieșirea din lp, după cum a locui nu înseamnă a face abstracție de activitățile din lp, care își prelungește aura adeseori dincolo de pragul casei. Reciproc, există și pe teritoriul public spații care, prin strategii de obstaculare a privirii, sînt rezervate unei forme mai "diluate" de lp (strada în raport cu piața publică), sau rezervate - în diferite grade de separare - în raport cu acesta (club; zone preferate doar de anumite grupuri: pensionari, microbiști, șahiști într-un parc; spațiul interior al unei biserici parcurs de la vest la est etc.). Există așadar între lp și sp o zonă extinsă de "griuri", de teritorii care conțin, în varii proporții, ambele ipostaze. Acestora și multor altora, filosoful francez Michel Foucault le-a spus, în textul eponim, Altfel de spații, sau heterotopoi (singular heterotopos, adică loc diferit, străin: altfel). A propus chiar o știință care să le studieze, heterotopologia.

Citiți introducerea acestei cărți aici.