Ultimul împărat nemuritor: Cartea blestemelor / Cartea ielelor / Cartea plângerii

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Andrei Ruse s-a născut în decembrie 1985, în București. Este scriitor, editor de carte și promoter cultural.

A debutat cu volumul de poezie Black Job (Ed. Vinea, 2007), dar apoi s-a dedicat prozei în totalitate. Primul lui roman, Soni (Ed. Tritonic, 2008, 2009; Ed. Polirom, 2012; Ed. Rao, 2015; Ed. Hyperliteratura, 2023), povestea unei tinere de 26 de ani diagnosticată cu cancer, care află că are numai jumătate de an de trăit și pornește într-o călătorie urbană tumultoasă plină de sex și droguri pentru a înțelege sensul libertății și existenței ei, a fost una dintre cele mai dezbătute cărți în online la momentul ei. A continuat cu romanul Dilăr pentru o zi (Ed. Polirom, 2011), încercarea unui polițist de a prinde un traficant de droguri din capitală pentru a avansa rapid în carieră, însă este nevoit să consume câteva dintre stupefiante timp de câteva ore și ajunge să aibă o serie de revelații despre sine și lume, care îi vor schimba viața în totalitate.

Câțiva ani mai târziu, a primit o bursă importantă în Germania, la prestigioasa Akademie Schloss Solitude (Stuttgart, 2012), unde a început să scrie primul său roman istoric, Zaraza, tratând ascensiunea și decăderea unuia dintre cei mai mari dizeuri ai interbelicului, Cristian Vasile. A publicat cartea după o perioadă de documentare intensă ce a durat aproape trei ani (Ed. Polirom, 2014, 2016; Ed. Hyperliteratura, 2021, 2023), iar aceasta s-a bucurat rapid de succes, ajungând la încă patru reeditări. A urmat Despre tristețea femeilor frumoase (Ed. Hyperliteratura, 2019), o serie de proze scurte fantastice (unele și biografice), scrise în perioada 2014 - 2018, în care sensul propriu de "frumusețe" este alterat, iar traumele suferite de personajele feminine din aceste povești devin puteri supranaturale. Cartea a ajuns la a treia retipărire în primele luni de la apariție.

Proiectul la care a lucrat în ultimii ani este trilogia Ultimul împărat nemuritor, inspirată din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, din mitologia și folclorul românești. Prima parte, Cartea blestemelor, a apărut în martie 2022. A doua parte, Cartea ielelor, a apărut în iunie 2023. Ultima parte a seriei, Cartea plângerii, a ieșit în mai 2024.

Totodată, i-au fost traduse texte în diverse reviste sau antologii din Europa (Anglia, Germania, Cehia sau Serbia) și a susținut lecturi publice în străinătate.
Ultimul împărat nemuritor este o reinterpretare epică a uneia dintre cele mai frumoase povești străvechi autohtone, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Pătrunde într-un timp înainte de timp, un univers păgân și plin de magie, al basmelor, miturilor și al folclorului pur românesc, așa cum nu l-ai aflat vreodată, unde zâne, vâlve, iele și știme, ursitoare și vrăjitori, ființe și duhuri fantastice ale pădurilor și nopților deschid cărțile lui Aleodor, cel sortit să schimbe lumea știută de până atunci.

Seria Ultimul împărat nemuritor, probabil cel mai iubit fantasy românesc din ultimii ani, cu mii de cititori de toate vârstele, totodată un demers unic în cercetarea mitologiei românești, a primit Premiul Antares pentru Cel mai bun Fantasy (2022) și a fost finalistă la Premiile Vladimir Colin (2023).

Cartea blestemelor e prima parte din trilogia Ultimul împărat nemuritor.
Într-o noapte friguroasă, șapte ostași se întorc la palat, aducând cu ei un străin misterios, de pe un tărâm necunoscut, care știe de ce fiul împăratului oamenilor nu se trezește la viață. Salvarea prințului însă vine cu un preț usturător: o profeție care spune că atunci când el va împlini al douăzecilea său leat, va trebui să plece din regat pentru totdeauna, spre locul de unde sângele său își are rădăcinile. Destinul său îi va fi ascuns de cei din jur, dar odată ce va crește, inima începe să i se neliniștească, bănuind că alt adevăr îi este scris în stele.
Pătrunde într-un timp înainte de timp, un univers păgân și plin de magie, al basmelor, miturilor și al folclorului pur românesc, așa cum nu l-ai aflat vreodată, unde zâne, vâlve, iele și știme, ursitoare și vrăjitori sau ființe fantastice ale pădurilor și nopților deschid "cartea blestemelor" lui Aleodor, cel sortit să schimbe lumea știută de până atunci.

Cartea ielelor e a doua parte din trilogia Ultimul împărat nemuritor.
Aleodor va trebui să trezească spiritele celor morți din închipuirea că-s vii, în nălucirea blestemată a Zmorei, stăpânitoarea viselor; va avea de înfruntat Gheonoaia și ielele de pe tărâmurile ei pline de moarte; bohânchile ispititoare ale Mumei Pădurii, pentru care-și va jertfi cea mai de suflet avere; nemilosul Crâsnic ce îngrozea Sălașurile Arcobazilor; iar cel mai bătrân arbore din lume, Bonza, îi va dezvălui o profeție chinuitoare, înainte de a intra în Țara Zmeilor. Călătoria înspre Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte se schimbă însă odată ce cunoaște dragostea, atât de pură încât nu-i pasă că ființa care-i va schimba întreagă ursită nici măcar nu este un om pe de-a-ntregul.

Cartea plângerii e a treia parte din trilogia Ultimul împărat nemuritor.
După ce se eliberează de Cartea Blestemelor și trece de aventurile din Cartea Ielelor, Aleodor se întoarce în lumea Timpului Curgător, pentru a-și salva atât marea dragoste, cât și seminția omenească. Însă în cele două zile petrecute în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, douăzeci de ani s-au scurs pe tărâmul muritorilor, iar o Carte a Plângerii stă să i se deschidă. Va avea de înfruntat cel mai neașteptat dușman, va conduce oastea oamenilor în cel mai mare război care s-a văzut vreodată, înțelegând în sfârșit de ce a fost ursit să devină Răstălmăcitorul de Timpuri. Moartea însăși coboară din ceruri să-l caute, căci Stăpânitorul Lumii, care le-a făurit pe toate din gândul său, nu îi va îngădui nici veșnicia, nici fericirea. Cu toate astea, prințul va afla ceva ce numai zânilor le este permis să cunoască.


Cu toate că în acele timpuri norodul se încredea în puterile nemărginite ale Zânei, ale Stăpânului Lumii și ale nenumăratelor duhuri și vâlve, găsind răspunsuri la socotelile vieților lor în descântece, rugi și vrăji, socotind deseori de netăgăduit o închipuire dintr-un vis, majoritatea priveau viitoria - așa se numea pe atunci îndeletnicirea celor care prevedeau diferite lucrurile înainte ca ele să se întâmple - ca pe un lucru necurat.

Considerau că cei care-o practicau provocau legile firești ale lucrurilor, călătorind în timpuri ce nu le erau îngăduite să le pătrundă și atrăgând astfel după ei năpaste, fie găseau aceste preziceri ca fiind născocirile unor șarlatani, mai ales în orașe, unde localnicii se desprinseră treptat de astfel de obiceiuri seculare.

Profeții, ca și solomonarii de-odinioară, nu erau priviți cu ochi buni și ajunseră să trăiască ca niște pustnici, la mari depărtări de așezămintele omenești, în peșteri, în străfundul codrilor sau în vârfurile cele mai înghețate ale munților.

Atunci când mai coborau totuși prin sate mărginașe, câmpenii se înfricoșau de prezența lor și se ascundeau de ei ca de Moarte, până erau siguri că dispăreau și umbrele lor. Prorocitorii aceștia erau niște apariții înfricoșătoare: purtau mereu pelerine întunecate, cu glugi uriașe, ascuțite la vârfuri, ce le ascundeau chipurile; se sprijineau în toiaguri de lemn fumurii, pe care erau încrustate hârci^[i] ori schelete, cu capete de șerpi albi în vârfuri; și purtau în traistele lor grele cinii misterioase, globuri de sticlă, astrolabi cu care măsurau cerurile, ierburi nemaiîntâlnite, cu puteri de tămăduire ori de nălucire, pergamente cu rune antice despre care se spunea că păstrează tainele creării sorților și a farmecelor aducătoare de noroc sau de ghinion, de viață lungă ori de moarte timpurie. Deseori erau auziți vorbind de unii singuri în limbi necunoscute, mormâind sunete ritmate ca niște incantații.

Zurobaras însă, cel mai vestit maestru de atunci al viitoriei, era diferit ce ceilalți prooroci. Nu ca înfățișare - căci nimeni nu-i zărise figura înăuntrul glugii sale uriașe -, ci prin faptul că el reușea să se apropie de lăcașurile oamenilor și să se facă ascultat.

Le spunea când să-și strângă recoltele din timp, căci urmau mari viituri - iar ele veneau. Le zicea când va da primul frig dintr-un an și când vor fi secete - iar ele se întâmplau întocmai. Le cuvânta bătrânilor când să-și aștepte sfârșitul, iar Moartea venea după dânșii aidoma cum el prevestea. Le spunea tinerilor când au să se însoare oi dacă rosul lor mai mare se află pe alte meleaguri - iar cei care-l ascultau și plecau din locurile lor aveau parte de bunăstare și fericire. Le spunea borțoaselor de plozii lor urmau să fie băieți ori fete, de ce beteșuguri să-i ferească sau cu ce neputințe vor veni pe lume - și niciodată nu dăduse greș.

Odată intrase într-un sat, lumea se adună în jurul său și el le grăi astfel:
- Strângeți-vă oile și vitele în grajduri, paserile în hambare, ascundeți copiii în case și ferecați ușile zdravăn. În astă noapte, o haită de lupi înfometați și turbați se va coborî peste gospodăriile voastre și bine ar fi să nu stați singuri, ci cu toții laolaltă și s-aveți furci și torțe pregătite, căci mult sânge va curge pe aste pământurile până la vărsarea zorilor. Trei dintre voi nu vor apuca lumina zilei de mâine, dar nu trebuie să vă înfricoșați. Căci Zâna va vedea curajul vostru și vă va răsplăti pe Tărâmul Celălalt, pe măsura vitejiei voastre.

Oamenii se organizară și așteptară miezul nopții cuprinși de teamă. Și trecu un ceas, trecură două, iar la al treilea deja ei sperară că marele Zurobaras se înșelase, în sfârșit.

Numai că atunci când întunericul deveni cel mai apăsător, o ceață misterioasă se coborî și un frig teribil se lăsă, de le înghețară parcă și oasele. Imediat, urlete îngrozitoare de lupi începură să se audă din codrii învecinați și pământul parcă se cutremură când aceștia porniră cu furie spre sat, din toate părțile. Haita care-i atacă fu una uriașă, unii ce le-au trăit pe viu atunci povestind că văzură peste cincizeci de lupi, alții numărară și mai mulți, iar numai faptul că fură preveniți de profet și astfel stătuseră cu toții laolaltă, înarmați fiecare cu ce putu, i-au făcut să piardă doar trei dintre sătenii lor.

Se spunea chiar că Zurobaras văzuse într-un vis ridicarea unei bolnițe, pe când acestea nici nu se ființaseră vreodată, căci Aleodor nu era încă născut. Trecând el de o piață mare, în dreptul unui loc pustiu și uscat, el se opri deodată, dădu cu toiagul său puternic în pământul acela și rosti:
- Nu foarte departe de acum, aicia va șade o casă cum nu ați mai cunoscut vreodată. Bolânzi vor trece pragul acesteia într-o zi și vor ieși apoi vindecați, căci înăuntru vor găsi leacuri nemaiauzite. Un vraci dănac^[ii] va obloji acest lăcaș și multă lume va veni în ținutul vostru să-l cunoască. El se va naște departe de acest loc, abia peste unsprezece ani, dar va fi adus aici, la ordinul unui mare stăpân.

Trecură ani lungi de la acea clipă, că lumea și uitase de prezicerea sa, iar mulți dintre cei care îi auziseră vorbele nici nu mai erau printre cei vii. Cei care mai trăiau însă, copii de atunci ce erau acum oameni în toată firea, își amintiră de îndată profeția, când, din ordinul noului prinț, în orașul lor, numit Palada, se începu ridicarea unui așezământ lecuitor, unde fură aduși apoi mulți vraci. Iar în alți câțiva ani, cel mai tânăr dintre vindecători, Timarko pe numele său, deveni cunoscut în întreaga împărăție pentru licorile sale fermecate, despre care se zicea că puteau întoarce și morții din drum.

Faima lui Zurobaras crescu nemăsurat în timp și tot soiul de legende înfloriră în jurul său. Oamenii nu-i știau vârsta - unii ziceau că avea peste o sută, alții chiar două sute de ani ori ar fi fost chiar un mag de la începuturile lumii -, nici locul de baștină - unii spuneau că venea de la marginea de Miazănoapte, alții dimpotrivă, că din Olaturile de Jos, și mai erau câțiva care credeau că s-ar fi născut de fapt în Lumea de Dincolo -, sau bârfeau despre el c-ar fi fost stăpânit de duhuri atotputernice și ticăloase, ori pe dos, trimis de pe Tărâmul Celălalt chiar de Zână.

Împăratul, făr-a ține cont de niciuna din pildele norodului, temându-se pentru ursita lui Aleodor și mai ales după ce acesta-i ceruse să poată trece dincolo de hotare, trimise într-o zi câțiva ostași să-l găsească pe Zurobaras și să-l aducă grabnic la curte, pentru a-i vedea viitorul prințului. Scormonitorii însă, fie ei și dintre cei mai iscusiți, nu izbutiră de niciun fel să afle locul unde prezicătorul sălășluia, dar iată că peste nici trei luni de când îl tot căutau, vestitul prezicător se înfățișă singur la poarta palatului.
- Ce treabă ai aici, milogule? îl luară la rost gărzile, văzându-l în boarfele sale negre și zdrelite. De ce-ți ascunzi fața, oi fi vreun lepros?
- Numele meu este Zurobaras, se auzi vocea sa smerită din spatele pelerinei. Mergeți de spuneți craiului vostru că am sosit, așa cum dânsul a dorit.

Profetul fu însoțit numaidecât în Sala Tronului, acolo unde, la auzul veștii sosirii sale, împăratul și Ghenadie îl așteptau nerăbdători. Se bucurară nespus nu doar să-l cunoască, dar mai ales pentru faptul că întâlnirea se potrivise cu nu se putea mai bine - de parcă Zurobaras ar fi știut -, când Aleodor era plecat cu Tracos la Cetatea Roșie.
- Luminate cârmuitor, îngenunche el odată ajuns în încăpere, sprijinindu-și mâinile pe toiag și plecându-și capul, în vis mi s-a arătat că mă cauți, căci o mare apăsare porți și numai eu aș putea-o dezlega. Iată-mă așadar că am sosit, auzindu-ți chemarea, iar dorința ta mi-e poruncă.
- Prea bunule Zurobaras, cum aș putea să te răsplătesc? Priceperea ta e-adevărată, se pare, de ai venit călăuzit numai de gândul meu.
- Eu nu-s dintre aceia ce caută vâlceaguri^[iii], căci sufletul nu poate fi târguit în astă lume. El cu cât primește mai multe daruri, poate numai dărui, Măria ta. Iară io nu fac altceva decât s-aduc pace și să propovăduiesc mai departe oamenilor lucruri ce-i pot ocroti ori le pot înlesni căile uneori grele ale sorții. Așadar nu te tulbura că-ți voi cere vreo comoară ori să-ntocmești cine știe ce legământ necurat. Mai bine spune-mi pentru ce am cinstea de-a fi primul profet ce calcă într-un palat împărătesc, împrejurările le bănuiesc a fi grave, căci toți cei din seminția ta s-au ferit de vrăjitori și proroci.
- Ridică-te, în primul rând, vestitule Zurobaras, îi ceru împăratul, apropiindu-se de el, iar profetul se supuse și se săltă, sprijinit în toiagul său scrijelit cu însemne ale morților. Vreau să știu în primul rând dacă ceea ce ne vom spune va rămâne doar între noi, căci altfel mă tem că nu voi putea merge mai departe. De întrebările care mă macină depinde chiar soarta întreagă a împărăției.
- Tăcerea, brav cârmuitor, este promisiunea ce o fac cu sufletul, iar el să fie blestemat să hoinărească fără liniște pentru vecie de-ți voi încălca cuvântul. Sper numai să pot fi de folos pe cât inima ta își dorește.
- Dacă puterea ți-e atât de mare pe cât ți-e și faima și, într-adevăr, după cum se spune, tu ești printre cei aleși, care pot vedea dincolo de oricât de îndelungat de mult timp, aș dori să aflu despre soarta fiului meu, ce are scrisă o nefericită profeție.
- Astă profeție, Măria ta, ea-i nefericită pentru el ori pentru tine?

Împăratul zâmbi.
- Pesemne că știi mai multe decât cred eu.
- Ascunzișurile prezicerilor și ițele sorților sunt mai misterioase decât le putem noi bănui. Iar ce-i nefericit pentru unul, la fel de bine va fi împlinit pentru altul. De aceea trebuie să știu dacă nenorocirea despre care-mi vorbești este, drept, numai a vlăstarului tău, ori de ea prevestește urgia celorlalți. Căci pentru a încerca să dezlegăm ce spun spiritele, trebuie să cunoaștem deslușit ce le vom întreba.
- Ce știi despre fiul meu, Aleodor, înțeleptule Zurobaras?

Profetul tăcu însă.
- Te rugăm, spune-ne, insistă și Ghenadie, care până atunci tăcuse mâlc, înmărmurit de prezența oaspetelui.

După câteva clipe, el le rosti:
- Sosirea acestui prinț e cunoscută profeților din timpuri cu mult mai îndepărtate decât cele de astăzi, asta vă pot zice. Căci striștea^[iv] sa în istoria lumii, s-ar zice, are să fie mai înaltă decât a oricărui cârmuitor. Ce-nseamnă însă asta, ei, nimeni nu cunoaște, ci poate doar răstălmăci în van, fără a ticlui adevărul.

Cunosc despre prinț că-i altfel croit decât oamenii astei împărății și tocmai de aceea știu că sosirea sa pe lume nu fu tocmai ușoară. Că un jurământ cât un blestem uriaș trebui să fie spus și că o inimă însemnată încetă să mai bată în ziua când dânsul deschise ochii. Sufletul său e unul bătrân și neasemuit de puternic, cum rar s-a mai coborât vreunul printre muritori.

Șapte stele căzură în clipa născării sale deodată. Și Tărâmul Celălalt amuți șapte clipe, unde nu fu liniște vreodată. Șapte ani niciun profet nu mai putu zări în timp, în nicio parte, și așa-i recunoscurăm venirea. Șapte iele și ursitoare împletiră atât de greu sorocirea sa, încât nici zânii să n-o poată ghici. Și șapte timpuri se-mpletiră și despletiră de șapte ori în șapte zile. Șapte șerpi se-ncolăciră ca-ntr-o floare, șapte zmei se încăierară într-o zare, șapte vâlve se porniră să descânte lumea, șapte miei își aflară pieirea. Șapte nopți, în munți, fu lună plină, șapte zile, pe câmpii, vremea senină, șapte fecioare dănțuiră goale, în spinare cu șapte foale^[v] cu șapte spice cu capete de soare, călcând roua rece în picioare. Șapte copaci în fiece pădure se uscară, șapte viteji în pulbere se schimbară, după ce trecură șapte hotare, pe șapte cai zburdând călare.

Zurobaras oftă îndelung.
- Cunosc că astfel de suflete nu-și pornesc călătoria ca cele obișnuite. Și că el va cere, de n-o fi făcut-o deja, ceva foarte-nsemnat. În ochii tăi, luminate cârmuitor, dar și-n privirea celui ce-ți stă acum aproape, văd ascunsă o mare taină numai de voi știută, ce nu îndrăznesc s-o aflu. Căci presimt c-o furtună groaznică și nesfârșită s-ar dezlănțui odată cu dezlegarea ei.

Ghenadie rămase năucit și parcă se albi la față. Împăratul începu a se neliniști și-a se foi dintr-o parte în alta. Iar clarvăzătorul tăcu și el o vreme.

Apoi, dintr-odată, cu vârful toiagului său fermecat începu să deseneze în aer un cerc. Și în locul acela apăru de niciunde o rotoghilă^[vi] ce imediat se și stinse. Mai încercă o dată și în aer se născu iarăși un glob ca de abur, ce dispăru în gol. Încă o dată se mai strădui, însă la fel, fără izbândă.
- După cum întrezăream, grăi el, duhurile oblojitoare nu-mi îngăduie să privesc mai departe. Dar ceva tot om putea face, chiar de căile par de nepătruns. Și sper măcar să vă liniștesc o parte din mâhnirile voastre.

Înainte cu două ceasuri de miezul nopții viitoare, ne vom întâlni iară cu toții. Într-un loc nu departe de palat, începutul bungetului care se-ntinde înspre Miazănoapte, la al treilea ceroi^[vii] înspre Soare-Răsare. De-acolo vom porni spre un loc ascuns de privirile zânilor, unde voi putea trezi ochiul străvechi, cel ce pătrunde dincolo de orice timp și de oricare tărâm, făurit fiind din materiile spiritului.

De ceva însă voi avea trebuință! Să-mi aduceți domniile voastre o șuviță din părul prințului sau, și mai bine, un lucru de-al său, la care dânsul să țină mult. Și luați aminte! Căci și de-om păcăli noi o vreme veghea duhurilor, nu ne vom putea ascunde de un spirit atât de bătrân și atotștiutor. Trebuie s-avem mare grijă ca el să nu ne observe în timpul care ni s-o arăta.

Astfel, luminate cârmuitor, o singură întrebare la care să îți răspund vei putea pune, nu mai multe. O singură clipă din viitor ce dorești s-o afli din tot ce-l așteaptă pe fiul Măriei tale. Chibzuiește deci bine și socotește pe toate părțile ce-mi vei cere. Iar io ți-oi arăta întocmai cum se vor întâmpla faptele.


A doua noapte, deghizați, împăratul și Ghenadie părăsiră pe ascuns palatul, ieșiră din curte pe o poartă tăinuită, trecură în mare grabă prin livezile întinse de meri din Miazănoapte, ajunseră ei la liziera codrului, iar la al treilea stejar ce-l numărară, luând-o spre Răsărit, îl și zăriră pe Zurobaras.
- Locul în care mergem e unul vrăjit, așa-i, vestitule Zurobaras? îl întrebă numaidecât sfătuitorul.
- Sunt câteva locuri, puține în lume, e drept, în care nici spirite, care le văd pe toate, nu pot intra, primi iute răspunsul, iar profetul o și luă prin pădure și cei doi îl urmară. Aste puncte sunt mai mici chiar decât un fir de nisip. Ele-s de fapt uriașe, pe partea cealaltă a lor, unde nimic nu trăiește. Sunt, se zice, râpele neființei desăvârșite; rămășițe minuscule, nemărginite, din Zilele Creației, când nimic nu ființa, până când Stăpânul Lumii nu dori să se nască și astfel totul luă viață. Frânturile-astea, vedeți voi, ochii omului nici că le pot zări, iar spiritele le ocolesc, căci din ele, nimic fiind, nimic nu se mai poate întoarce.
- Și cum, se chinui Ghenadie să priceapă, cum de spiritele se feresc și noi, făpturi neputincioase de carne, neputând să le vedem măcar, ne putem apropia? N-ar trebui să pierim pe loc, odată ce ne-am lovi de ele?
- Om bun, dar ce suntem noi de fapt, te-ai întrebat vreodată? se opri prezicătorul și se întoarse către însoțitorii săi. Tot ce e carne-i plăsmuire, căci viața-i doar un gând în marele mister al lumii, o lungă nălucire. Numai ce-i spirit e-adevărat, dar ele se supun rânduielilor lumilor în care poposesc. Și sunt o sumedenie de lumi făcute și mereu în schimbare. Căci ele toate, oricât de mari, oricât de mărunte deopotrivă, ar încăpea într-o palmă. Într-un pumn, zice-se, ține Stăpânul Lumii toate pământurile și tot ce viețuiește odată cu ele.

Zurobaras se porni din nou.
- Mulți au trecut și tot trec prin astfel de locuri, mai zise el, nebănuind vreodată. Sufletul se neliniștește și mintea simte ceva nefiresc, dar nu-și poate explica întocmai. Atunci se întâmplă ceva foarte straniu, o clipă numai. Atunci omul crede, o fărâmă minusculă de timp, c-a mai fost acolo. Că retrăiește parcă odată ceva ce-a trăit demult, deși n-a făcut-o. Curios, nu?
- Cred că și eu am pățit asta și nu o singură dată, se sperie Ghenadie și pielea i se făcu de găină.
- Asta pentru că sufletul, om bun, el se vede ca-ntr-o oglindă și mintea o ia pe de-a-ndoaselea. De obicei, omul uită din amintiri, în niciun caz nu reînvie ceva ce nu s-a petrecut încă pentru el. Căci în marea istorie și viitorie, toate s-au întâmplat demult și nu într-un singur fel, se întâmplă și-acum și se vor mai fi întâmplat și după sfârșirea lor.

După vreun ceas de înaintat prin întunericul codrilor, când profetul îi anunță că locul în care trebuie să ajungă e tot mai aproape, împăratul îndrăzni să-i ceară o lămurire, căci auzindu-l înainte vorbind despre lucrurile ce se întâmplă mereu și nu într-un singur fel, tare se mai chibzui să le priceapă rosturile.
- Spune-mi, vestitule Zurobaras, acest ochi al tău arată lucrurile întocmai cum se vor întâmpla sau ele mai pot fi apoi schimbate?

Profetul iar poposi.
- Mă întrebi deci dacă viziunea ce-o vei vedea e numai o formă a unui viitor? Grea chestiune, luminate crai, însă nu și fără cusur, de-o vei înțelege.

Dac-o luăm la stânga, viața noastră de mâine va fi la fel ca atunci când am fi luat-o la dreapta? Dacă mergem înainte, să facem ce ne-am propus, ce ni se va arăta este oare același adevăr ce s-ar întâmpla dacă acum am renunța la totul și ne-am întoarce? Ce-i viitorul oare? Un timp deja scris, de neschimbat, pe care doar nu-l cunoaștem? Ori dimpotrivă? Un timp care-și schimbă continuu albiile și-și încurcă drumurile?

Ei bine, cârmuitorule, ți-am spus că ițele sorților sunt misterioase. Și lucrurile care nu s-au întâmplat nu au o singură cale vreodată. Au nenumărate. Iar ele pot fi schimbate și preschimbate în fel și chip. Și-atunci, mă vei întreba cu siguranță, cum se face că ochiul meu arată numai adevărul de netăgăduit și el se întâmplă întocmai? Păi, luminate...

Odată ce vezi viitorul de-acum, e simplu, dar tare anevoios de priceput, el devine singurul drum de urmat. Căci de o luăm la stânga, lucrurile pot sta cu totul diferit decât dacă o luăm la dreapta. Însă dacă știm cum se va sfârși călătoria, înseamnă că viitorul acela, odată zărit, s-a scris în stele și nicicând n-o vom mai putea lua-o în altă parte decât cea-n care trebuie, pentru ca el să se împlinească. Noi o vom lua pe unde se cuvine.
- Stai un pic, înțeleptule Zurobaras, adică ce spui tu? Că de nu voi cunoaște ce-i stă scris lui Aleodor, lucrurile vor putea fi altfel decât cele care ni se vor arăta astăzi? Însă odată ce voi afla, viziunea trebuie să se adeverească?
- Întocmai! Iată că nu degeaba ești crai și-ai priceput-o de la-nceput. Acum vezi și tu ce complicate sunt de fapt lucrurile cu timpul și cu mișcările lui. Căci odată ce-l știi, el se așază cum trebuie. Iar cât nu ai habar de el, viitorurile sunt nemăsurate și se pot oricând strămuta.

Ghenadie, care abia-și trase sufletul după atâta mers, se sperie și mai tare decât era și încercă să-l întoarcă pe împărat.
- Măria ta, sări el, poate că ne jucăm cu lucruri prea necurate. Căci iată de ce omului nu-i este dat să-și afle soarta sa. O pâclă numai de zărește și ea atunci prinde viață în curgerea timpului și nu mai poate fi nicicum velită^[viii].
- Oricum ar fi, trebuie să aflu! i-o tăie craiul. Nu mă mai pot hrăni doar cu speranțe. Faptele de care noi știm că trebuie să vină bat la ușă și necunoașterea lor mă înspăimântă mai mult decât orice viitor aș afla în astă noapte.

Mai umblară ei ce mai umblară și dădură peste o poieniță luminoasă, unde iarba aproape că strălucea în bătaia lunii pline. Profetul cercetă poziția astrelor, apoi le spuse că acela era locul slăvit și că se mai puteau sfătui ori răzgândi jumătate de ceas, până spiritele se trezeau la viață, iar atunci și ochiul străvechi putea să scruteze mai bine.

Minutele trecură ca ceasuri întregi parcă și inima împăratului se zbuciumă, se nehotărî, apoi se hotărî la loc și de o mie de ori, nici el nemaiștiind ce-i de făcut. Să lase îndoiala să umbrească anii ce urmau și să n-aibă pace nici măcar o zi, ori s-audă odată ce-are de înfruntat, oricât de crunt s-ar fi potrivit lucrurile, se tot frământa până nu mai pricepea o cirtă^[ix] din ce și-ar fi dorit de fapt. Continuând, îl blestema pe Aleodor să trăiască pentru un viitor încremenit ori se cuvenea mai bine să lase timpul liber și mișcător?

În tot acest timp, Ghenadie se rugă, cu ochii închiși strâns, implorând iertare zânilor pentru îndrăzneala ce urmau s-o săvârșească.
- Spune-mi, luminate cârmuitor, rosti profetul când veni vremea și oprindu-l din visare, ce vrei să vezi din viitorul fiului tău? Și gândește-te bine la ce-mi vei cere.

Zurobaras desenă din nou în aer un cerc și de data aceasta sfera care apăru nu se mai stinse. Era mai mare acum, cât capul unui om, și lumini felurite ieșeau din ea, colorând poiana cu raze calde, în tonuri aurii, roșiatice, verzui și albastre, amestecându-se una în cealaltă într-un joc spectaculos.

Clarvăzătorul le ceru celor doi să-i dea șuvița de păr a prințului sau obiectul mult iubit de el, iar Ghenadie scoase din toșca^[x] sa o cârpă împăturită în care erau câteva fire de păr și pana de pe masa lui Aleodor, cu care scria.

Zurobaras le luă și rosti o incantație dintr-o limbă veche, ca un murmur răgușit, iar petica cu părul și pana luară foc în mâinile lui și se prefăcură în scrum.

Zise atunci tare:
Ochi străvechi, ce nu vezi bechi^[xi], deschide-te-acum și ia-o la drum! Fă ca stelele să stea și doar tu să poți umbla! Umblă-n lung și umblă-n lat, și-arată-ne ce ai aflat; în timpuri noi tu să te duci, tainele să ni le-aduci. Pe drum de soare și de foc, unde locul nu stă-n loc, caută ăst duh bătrân, ferește-te de-al său stăpân și ni-l închipuie cum el va fi, când timpurile s-or uni!

Atunci globul de lumină își intensifică culorile și se mări de două ori. Un vânt puternic se porni în jurul ei și frunzișul din jur începu să freamăte. Luna de pe cer se înroși nespus.
- Poruncește acum, cârmuitorule! Spune ce poftești să vezi și zi-o iute!

Însă împăratul parcă amuți.
- Ochiul nu va sta mult și nu știu de-l voi mai putea deschide pentru ursita prințului curând!
- Aș vrea... se poticni craiul. Aș vrea...
- Acum ori niciodată!
- Aș vrea să văd clipa dinaintea morții fiului meu!

Sfera clocoti ca apa. Un aer rece îi înconjură, de le înghețară trupurile, apoi o căldură nemaipomenită se coborî peste acel loc. Iar în miezul rotoghilei începu să se-arate o vedenie.

Mai întâi, cei trei putură desluși un câmp, încețoșat la început, care deveni apoi tot mai clar și mai verde. Iar pe câmpul acela se făcu o potecă și pe mergând foarte încet văzură un moș. În curând, chipul i se zări limpede, ca și cum omul ar fi fost chiar în fața lor și moșneagul avea trăsăturile tânărului prinț și mai ales ochii lui negri, pe care craiul îi recunoscu numaidecât.
- Iată, luminate cârmuitor, clipa dinaintea morții fiului tău. El va pieri foarte bătrân, iar locul în care se va petrece, îți pot spune, căci îl simt și chiar îl știu prea bine, nu-i foarte departe nici de această pădure, nici de palat. Acesta este adevărul ce nu poate fi schimbat! și dădu cu toiagul său în pământ, de îl cutremură.

Împăratului și lui Ghenadie le dădură lacrimile de bucurie.

Într-o secundă numai, bătrânul pe care-l priveau se uită în stânga, se uită în dreapta, ca și cum ar fi căutat pe cineva, apoi se uită în sus, de parcă privea și el prin glob, căci nimeri cu privirea figurile împăratului și a lui Ghenadie și făcu ochii mari de spaimă. Atunci Zurobaras se agită deodată, vorbi iar într-o limbă străveche, de data asta mai grăbit, și sfera deodată dispăru și luminile ieșiră din ea, urcând spre cer. În locul ei, un abur dens începu să se risipească.
- Ce s-a întâmplat, înțeleptule Zurobaras? întrebă speriat craiul.
- Spiritul prințului e chiar nemăsurat de puternic, mai pătrunzător decât m-aș fi așteptat vreodată. El ne-a simțit numaidecât, iar ochii lui au privit în ochii voștri și v-a văzut întocmai cum și voi l-ați zărit pe el.
- Adică Aleodor știe că am călătorit în viitorul său? se miră Ghenadie.
- Doar spiritul său știe. Însă el nu poate schimba nimica și n-are cum să-i rostească.

Împăratul atunci, ca un copil parcă, sări în sus de bucurie și îl luă în brațe pe sfătuitorul său, strângându-l tare:
- Ai văzut? Ai văzut, prietene? Aleodor va fi împăratul oamenilor și el își va trăi lunga sa viață în această împărăție! Îți vine să crezi? Spune! Îți vine să crezi că am înfrânt profeția? El va îmbătrâni aici și-i va fi dat să moară, ca oricărui muritor!

Ghenadie însă nu mai putu parcă nici să respire. Lacrimi îi curgeau în neștire pe obraji, nevenindu-i să creadă minunea și întrebându-se dacă ce zărise și el era la fel cum interpreta craiul.
- Îți mulțumesc, înțeleptule Zurobaras! Îți mulțumesc cum nici nu-ți închipui pentru liniștea ce mi-ai putut-o aduce, se aplecă craiul în genunchi la picioarele sale, iar povățuitorul făcu la fel, ca în fața unui zân.

Când își ridicară amândoi ochii, dup-o fărâmă de timp, nu mai mult, profetul deja nu mai era acolo.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.