O explorare vastă a imaginarului românesc - lumea Ultimului împărat nemuritor

Citiți un fragment din această carte aici.


Romanul lui Andrei Ruse, Ultimul împărat nemuritor, publicat în trei volume (Cartea blestemelor, 2022; Cartea ielelor, 2023; Cartea plângerii, 2024), propune o incursiune îndrăzneață pe meleagurile imaginarului folcloristic român (și al țărilor vecine). Cum Editura Hyperliteratura urmează să scoată o ediție revizuită, într-un singur volum, ori către finalul lui 2025, ori în prima parte a anului următor, iată o bună ocazie de a ne (re)îndrepta privirea către această creație literară remarcabilă.

Cum rădăcinile cărții se găsesc în basmul cules de Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, și având în vedere că o poveste de acest tip va fi invariabil asociată genului fantasy, se ridică întrebarea firească: Ultimul împărat nemuritor se încadrează în categoria basmelor ori a literaturii fantasy? Răspunsul, probabil nesurprinzător, este: în ambele.

Am putea spune că avem în față un basm scris în cheie fantasy. Elementele de construcție specifice basmului sunt evidente, precum și formula sa narativă, dar fiindcă o lucrare de asemenea întindere (vorbim despre aproximativ 1.200 de pagini) nu ar putea sta în picioare doar pe acestea, sunt puse în scenă tehnicile tipice subgenului epic fantasy, care dau măsura ambiției autorului.

Acțiunea și personajele

Tema basmului lui Ispirescu, parabolă a neputinței omului de a câștiga nemurirea, este preluată de Ruse, care se avântă cu ea într-o direcție mitologică: personajul principal, Aleodor, este sortit să preschimbe însăși lumea (fiind numit "Răstălmăcitorul de Timpuri"). Este adevărat că "scheletul" pomenit, al poveștii ispiresciene, îi dă cititorului siguranța felului în care se va încheia romanul, dar plăcerea ne vine de această dată din călătoria parcursă de erou și de cei care-l însoțesc.

Acțiunea se desfășoară, în genere, într-un plan narativ simplu și liniar, urmărind evoluția lui Aleodor. În primul volum apar mai multe scene în care protagonistul este împăratul, tatăl lui Aleodor, în jurul căruia se învârt sfătuitorii săi cei mai de seamă, însă acesta nu este în sine un fir narativ paralel, ci are numai un rol-suport în definirea obstacolelor pe care eroul va fi nevoit să le înfrunte. Abia în volumul al treilea s-ar putea vorbi de un plan narativ secundar, modest însă ca anvergură.

Această liniaritate nu este un neajuns - căci dacă privim la formula basmului, care stă la baza romanului, nu ne poate surprinde alegerea de a pune toată acțiunea în "cârca" lui Aleodor. Pe de altă parte, personajele-suport primesc adesea doar roluri convenționale, ceea ce pentru un cititor de fantasy obișnuit cu realizările mai mari ale genului (din literatura universală) poate fi o dezamăgire. Deși autorul lasă să se întrevadă dilemele morale ale personajelor secundare, nu intră foarte adânc în mintea și sufletul lor și nu creează conflicte interioare ample. Excepția este împăratul, care străbate drumul de la lumină la întuneric într-un mod natural și tragic.

O altă surpriză foarte plăcută vine din caracterizarea personajului Amona, a cărei primă apariție are loc în volumul al doilea, și care este ulterior dezvoltată pe parcursul restului poveștii. Autorului îi reușește o bogată construcție, care-i va trezi cititorului sentimente ambivalente față de acest personaj, iar evoluția ei va fi cu siguranță resimțită profund.

Capcana întinsă de tiparul basmului este periculoasă într-un roman de asemenea întindere, iar caracterizarea destul de superficială a unor personaje-suport poate scădea implicarea emoțională a cititorului. Chiar și așa, în linii mari narațiunea are coerență și suficientă forță încât să facă față și acestui relativ neajuns, iar cele două personaje menționate - împăratul și Amona - echilibrează romanul.

Câteva dintre alegerile narative, însă, aduc prea mult cu abordarea tip joc video, și ar fi fost perfectibile. Ca exemplu, există o scenă în care Aleodor și Scorpia se înfruntă. Eroul gonește pe calul său năzdrăvan către pustiurile acestei creaturi de coșmar, care îl atacă imediat ce îl vede. Această luptă, deși descrisă cu relativ dinamism și purtătoare de miză, pare să nu aibă sens. Este adevărat că această abordare similară jocului video este rară în roman, însă asocierea va fi cu siguranță făcută de unii cititori, iar elementul este relativ disonant într-o operă literară.

Filonul mitologic al poveștii se întrevede în explicația firească a motivului pentru care toate făpturile și tărâmurile magice, realități în lumea lui Aleodor (care este și lumea noastră, într-un trecut îndepărtat), nu mai există în prezent. Această justificare, venită în finalul romanului, face parte dintr-un deznodământ care poartă marca fantasy-ului epic.

Lumea Ultimului împărat nemuritor (Worldbuilding)

În cele aproximativ 1.200 de pagini, cititorii întâlnesc un amplu panteon de ființe supranaturale și un bestiar complex al lighioanelor ițite la tot pasul în calea eroului Aleodor, iar acesta face călătorii numeroase printr-un spațiu larg, atât în împărăția tatălui său, cât și mai departe, pe tărâmul bestiilor. Precum arată și autorul în postfața romanului, povestea a fost precedată de un lung și complicat proces de documentare asupra mitologiei și folclorului român, precum și al altor popoare - ucrainean, maghiar sau grec.

Ceea ce a făcut Ruse nu este întru totul diferit de ceea ce face un autor de fantasy când inventează o lume nouă, în care să-și plaseze opera (care cel mai adesea va fi sub forma unor romane de mare întindere). A definit un spațiu geografic (cu o hartă inclusă în interiorul supracopertei primului volum) și a populat lumea cu o sumedenie de nații diverse și ființe magice pentru care a gândit rosturi și puteri aparte.

Cu toate acestea, harta tărâmului oamenilor se situează undeva între spațiul nedefinit, aproape metaforic al basmului, și cel bine conturat al scrierilor fantasy. Lipsește o consistență internă a distanțelor, căci aflăm din text că unele locuri se găsesc la cale de câteva zile, în timp ce altele la săptămâni sau chiar mai bine - dar distanțele măsurabile pe hartă spun altceva. O mai mare atenție la redactarea hărții ar fi apropiat romanul de genul fantasy spre care tinde.

Tărâmul lighioanelor nu are o hartă, lucru bine justificat în text - și anume că această parte a lumii nu poate fi cartografiată, întrucât distanțele cresc sau descresc în funcție de cine le traversează. Explicația însă ne duce la următorul aspect - regulile magiei. Autorii de fantasy caută să dezvolte un sistem magic în lumea pe care o concep, bazat pe o serie de legi (să ne închipuim, prin paralelism, legile fizicii). În această privință, Ultimul împărat nemuritor pare că nu a reușit să armonizeze basmul cu fantasy-ul.

În basme, întrebări precum "pot fi mâncate niște mere de aur?", "pot niște piepteni aruncați peste umăr să se transforme în munți?", sau "cum poate un bici vrăjit de zmeu să preschimbe orice atinge în piatră?" sunt irelevante. În basm, fantasticul este pur și simplu o marcă a lumii celeilalte. Însă într-un roman de 1.200 de pagini, o asemenea abordare riscă să cauzeze confuzie și frustrare. Desigur, nu se pot crea cu ușurință sisteme magice clare, ori ierarhii ale ființelor supranaturale, când ele sunt adunate din folclorul mai multor nații și țesute împreună. Rămâne așadar la alegerea cititorului să accepte tacit acest "pact" cu autorul - și anume că se află într-un basm, unde magia este lăsată fiecăruia după cum s-a nimerit. Privind la mai multe recenzii ale romanului, este însă clar că acest neajuns va primi și critici.

Și în fine, prin prisma worldbuilding-ului romanului, se ajunge la cea mai stringentă problemă - volumul de informații puse în poveste. Există pe alocuri paragrafe întregi de text care opresc acțiunea pentru a prezenta obiceiuri sau descrieri ale locurilor, fără relevanță în economia poveștii. De exemplu, întâlnim la un moment dat șase pagini consecutive de obiceiuri, legenda Babei Dochia și superstițiile oamenilor. Într-un alt loc, pe o pagină și jumătate cititorul află în ce zile nu e bine să spele, ca să nu se umple de bube, și alte asemenea. Acest exemplu din urmă este îndeosebi nepotrivit, pentru că întrerupe nepotrivit o acțiune cu miză uriașă.

Este de înțeles ca autorul, care a făcut o cercetare minuțioasă de folclor și etnografie, să vrea să prezinte rezultatele muncii sale. Însă prioritizarea acestora în fața narațiunii este neinspirată. Mai mult, altă problemă a lor este că, prin includerea în roman, obiceiurile și credințele au devenit ale popoarelor din interiorul poveștii, nu ale poporului român (sau ale altor nații) de unde au fost culese, așa că rolul lor pur didactic oricum scade.

În mod similar, întâlnim și două basme ispiresciene introduse în roman. Privind din perspectivă narativă, primul dintre cele două (Voinicul cel cu cartea în mână născut) nu își găsește sensul și întârzie acțiunea cu multe pagini, atunci când dinamica poveștii cere tocmai opusul. Al doilea basm (Glasul morții), mai scurt și legat tematic de romanul de față, este totuși binevenit.

Stilul și scriitura

Autorul a încercat să-i insufle textului o aromă arhaică autentică prin folosirea unor termeni regionali, învechiți sau rar întâlniți. Multitudinea de arhaisme primește note de subsol pe fiecare pagină, cu sinonime sau explicații. Însă avem sute de termeni obscuri, pe care e greu de crezut că un cititor îi va putea reține doar întâlnindu-i o dată sau de câteva ori în cuprinsul romanului. Sigur, este o alegere stilistică și reprezintă viziunea autorului, însă povestea ar fi mers la fel de bine și dacă, acolo unde există cuvinte uzuale, se evitau termenii care să necesite explicații - măcar și pentru simplul fapt că fuga privirii de la respectivul cuvânt în josul paginii rupe ritmul de citire și impactează negativ felul în care cititorul păstrează conexiunea cu povestea.

Un alt aspect este legat de felul în care autorul adesea "ține cititorul de mână". Uneori chiar și dialogurile sunt nenaturale: un personaj nu se mulțumește să-și exprime o reacție, ci imediat o și justifică. Adesea, aceste explicații prea multe nu ar fi fost necesare, căci narațiunea este bine închegată și îi permite cititorului să înțeleagă atât acțiunea, cât și trăirile personajelor.

Concluzie finală

Alegerile stilistice din Ultimul împărat nemuritor caută să apropie textul de basmul tradițional, atât prin construcția frazei, cât și prin vocabularul folosit. Numărul mare de arhaisme și regionalisme ar putea fi redus, fără a afecta atmosfera poveștii. În privința acțiunii, deși în liniile sale principale aceasta va fi previzibilă, elementele de detaliu (sub-plots) sunt adesea interesante, bine închegate și contribuie la savoarea poveștii. Autorul duce acțiunea către un final sensibil, de impact, care va rezona cu cititorii care vor fi rămas alături de personaje pe parcursul celor o mie două sute de pagini. Nu este o carte perfectă, iar unele dintre neajunsurile sale (de exemplu, prea multe detalii de context, care uneori nu-și au rostul în mersul poveștii) vor fi semnalate cu siguranță de cititorii avizați de fantasy. Pe de altă parte, privit ca basm cult cu valențe fantasy, Ultimul împărat nemuritor își are locul asigurat în peisajul literar românesc.

Citiți un fragment din această carte aici.