(Sofia Trifu are 15 ani și este în clasa a IX-a la Colegiul Național Militar "Tudor Vladimirescu" din Craiova. Fragmentele de mai jos - scrise cu italice - fac parte dintr-o carte pe care o citește la această vârstă și sunt însoțite de câteva gânduri ale ei)
Mândrie și prejudecată - Jane Austen, Editura Corint, 2025
Traducere din limba engleză de Anca Florea
Romanul Mândrie și prejudecată începe cu mutarea domnului Bingley, un tânăr bogat și necăsătorit, în vecinătatea familiei Bennet, eveniment care stârnește mari speranțe doamnei Bennet, hotărâtă să-și mărite fiicele (Jane, Elizabeth (Lizzy, Eliza), Mary, Catherine (Kitty) și Lydia). Deși domnul Bennet pare ironic și nepăsător, el îi face totuși o vizită noului vecin.
La balul din Meryton, domnul Bingley se dovedește amabil, sociabil și încântat de Jane Bennet, cu care dansează de mai multe ori. În schimb, prietenul său, domnul Darcy, lasă familiei Bennet o impresie foarte proastă: este distant, mândru și o jignește pe Elizabeth Bennet, declarând-o "acceptabilă, dar nu destul de frumoasă".
Jane este fermecată de Bingley, iar Elizabeth îl detestă pe Darcy, considerându-l arogant. Surorile lui Bingley par politicoase, dar sunt mândre și reci. Pe măsură ce familiile se vizitează, devine clar că între Jane și Bingley se naște o atracție sinceră, în timp ce Darcy, fără să-și dea seama, începe să fie tot mai interesat de inteligența și firea vie a lui Elizabeth.
Povestea conturează astfel începutul a două relații marcate de sentimente opuse, mândrie, prejudecăți și prime impresii înșelătoare.
Cale de o mică plimbare de la Longbourn, locuia o familie cu care familia Bennet era deosebit de strâns legată. Sir William Lucas se ocupase în trecut cu negoțul la Meryton, unde făcuse o avere frumușică și se ridicase la rangul de cavaler printr-o suplica adresată regelui, pe vremea când era primar. Rangul i se urcase, poate, la cap. Îi provocase silă pentru ocupația și reședința sa într-un târgușor și, părăsindu-le pe amândouă, se strămutase cu familia într-o casă, cam la o milă de Meryton, numită de atunci Lucas Lodge, unde putea cugeta cu plăcere la propria sa importanță și, descătușat de treburi, se putea ocupa exclusiv cu politețea față de toată lumea. Cu toate că se simțea îmbătat de rangul său, lucrul acesta nu-l făcea trufaș; din contră, era numai amabilitate față de fiecare. Inofensiv, prietenos și îndatoritor din fire, prezentarea sa la Palatul St. James îl făcuse și curtenitor. Lady Lucas era o femeie foarte cumsecade, nu prea deșteaptă, și deci o vecină prețioasă pentru doamna Bennet. Aveau mai mulți copii. Cel mai mare, o tânără fată cam de douăzeci și șapte de ani, inteligentă și cu mult bun simț, era prietena intimă a Elizabethei.
Fiind absolut necesar ca domnișoarele Bennet și domnișoarele Lucas să se întâlnească pentru a comenta un bal, dimineața următoare petrecerii le aduse pe cele dintâi la Longbourn ca să audă și să se facă auzite.
- Dumneata ai început seara bine, Charlotte, îi spuse doamna Bennet, cu o politicoasă stăpânire de sine, domnișoarei Lucas. Dumneata ai fost prima aleasă a domnului Bingley.
- Da, dar se pare că i-a plăcut cea de-a doua mai mult.
- Ah, vrei să spui Jane, probabil pentru că a dansat de două ori cu ea. Cu siguranță, asta părea a fi admirație. Cred că, de fapt, a admirat-o. Am auzit ceva despre asta, dar nu prea știu bine ce - ceva în legătură cu domnul Robinson.
- Poate vă gândiți la conversația auzită de mine din întâmplare, între domnul Bingley și domnul Robinson; nu v-am pomenit nimic despre asta? Domnul Robinson l-a întrebat cum îi plăceau petrecerile noastre la Meryton și dacă nu era de părere că la serată se aflau o mulțime de femei drăguțe, și pe care o socotea cea mai drăguță, iar el i-a răspuns prompt la ultima întrebare: "Oh, cea mai mare dintre domnișoarele Bennet, fără îndoială; nu pot exista două păreri în chestiunea asta".
- Pe cuvântul meu! Dar a fost un răspuns foarte hotărât; asta, într-adevăr, pare să însemne că... totuși, poate să nu ducă la nimic, știți.
- Cele auzite de mine au fost mai cu tâlc decât cele auzite de tine, Eliza, spuse Charlotte. Domnul Darcy merită mai puțin să fie auzit decât prietenul său, așa e? Biata Eliza! Auzi, să fii doar acceptabilă!
- Vă rog să nu-i vârâți lui Lizzy în cap că trebuie să fie vexată de bădărănia lui; este un om atât de antipatic, încât ar fi o adevărată nenorocire să fii prețuită de el. Doamna Long mi-a spus seara trecută că a stat o jumătate de oră, chiar lângă ea, fără să deschidă gura măcar o singură dată.
- Ești absolut sigură, doamnă? Nu e o mică greșeală la mijloc? întrebă Jane. Sunt sigură că l-am văzut pe domnul Darcy vorbindu-i.
- Da... pentru că ea l-a întrebat, în cele din urmă, cum îi place la Netherfield, și el n-a avut încotro și a trebuit să răspundă, dar ea zicea că a părut furios că i se adresase.
- Domnișoara Bingley mi-a spus, interveni Jane, că niciodată nu vorbește mult, afară doar când e cu vechile sale cunoștințe. Cu acestea este deosebit de drăguț.
- Nu cred o iotă, draga mea, dacă ar fi fost atât de drăguț, ar fi vorbit cu doamna Long. Dar pot să-mi închipui ce s-a întâmplat. Toți spun că-i mândru de nu-i ajungi eu prăjină la nas. Cred că o fi auzit, cumva, că doamna Long nu are trăsură și că a venit la bal într-un cupeu închiriat.
- Nu-mi pasă că n-a vorbit cu doamna Long, spuse domnișoara Lucas, dar aș fi vrut să fi dansat cu Eliza.
- Altădată, Lizzy, spuse mama sa, aș refuza să dansez cu el, dacă aș fi în locul tău.
- Cred, doamnă, că-ți pot promite liniștită că nu voi dansa cu el niciodată.
- Mândria lui, interveni domnișoara Lucas, pe mine nu mă supără, așa cum supără adeseori mândria, pentru că are o scuză. Nu te poți mira când un tânăr atât de fin, de familie, cu avere, cu tot ce-și poate dori cineva, se crede atât de mult. Dacă mă pot exprima astfel, el are dreptul să fie mândru.
- Este foarte adevărat, replică Elizabeth, și aș putea foarte ușor să iert mândria lui, dacă n-ar fi călcat-o în picioare pe a mea.
Elizabeth spune exact ce se întâmplă în momentul în care cineva te rănește, poate fără să vrea, și, apoi, te întrebi dacă ai exagerat. Este ușor să ierți aproape orice, până când cineva îți calcă mândria în picioare și te lasă cu imaginea pe care ai muncit să ți-o creezi pătată de noroi. Atunci nu mai e vorba de principii sau de bună creștere, ci de o furie interioară care fierbe înăuntrul tău și te face să nu mai vrei să fii "persoana mai mare". Nu pentru că ai fi orgolios, ci pentru că viața ta depinde mai mult de felul în care ești privit de cei din jur, chiar și atunci când te convingi că n-ar trebui să conteze.
- Mândria, remarcă Mary, care se fălea cu seriozitatea reflecțiilor ei, este un simțământ foarte obișnuit, cred. Din tot ce am citit până acum, sunt convinsă că este foarte obișnuit, într-adevăr, că natura omenească este deosebit de înclinată către acest simțământ și că foarte puțini suntem aceia care nu nutrim un sentiment de automulțumire pentru vreo însușire sau alta, reală sau imaginară. Orgoliul și mândria sunt lucruri diferite, deși adesea cuvintele sunt folosite ca sinonime. Cineva poate fi mândru fără a fi orgolios. Mândria e legată mai mult de părerea noastră despre noi înșine; orgoliul, de ceea ce ne-ar plăcea să gândească alții despre noi.
Mary intervine exact ca o profesoară ce nu își iubește profesia. Tot ce spune e logic și concret, dar parcă nu simte nimic, parcă îi lipsește personalitatea. Vorbește despre mândrie și orgoliu de parcă ar fi niște definiții pe care le poți separa fără bătaie de cap, când, în realitate, acestea se amestecă mereu și se joacă cu ideea ta de moralitate. Diferența dintre ele e adevărată, dar mulți o evită: mândria ține de imaginea pe care ți-o construiești tu singur pentru a fi un om mai bun, orgoliul de imaginea pe care speri să o vadă ceilalți. Și tocmai asta face orgoliul mai periculos. Te leagă de priviri, de opinii, de aprobări care nu sunt niciodată sigure. Te face să fi atent la fiecare gest, la fiecare cuvânt spus sau nespus, la fiecare privire aruncată.
- Dacă aș fi bogat ca domnul Darcy, exclamă unul dintre tinerii Lucas; care venise cu surorile sale, nu mi-ar păsa cât sunt de mândru. Aș ține o haită de ogari și aș bea o sticlă de vin în fiecare zi.
Când ai bani sau putere, mândria nu e judecată. E tolerată, chiar admirată.
- Atunci, ai bea cu mult mai mult decât ar trebui, spuse doamna Bennet. Și, dacă te-aș vedea făcând-o, ți-aș lua pe loc sticla din față. Băiatul o asigură că n-ar face-o; ea continuă să susțină că ar face-o și discuția nu se termină decât o dată cu vizita.
Și, undeva, printre replici, rămâne senzația că mândria nu este atât de mult un defect pe cât este o armură. Una care uneori ne apără, alteori ne face să fim exact ceea ce încercăm să nu fim: vulnerabili.
