Toată lumina pe care nu o putem vedea - Anthony Doerr, Editura Humanitas, 2018
Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo
Marie-Laure aude pârâiturile lemnăriei din casă, țipetele pescărușilor și susurul blând ridicându-se până la geam.
- Suntem sus aici, Madame?
- Suntem la etajul șase. E un pat bun, nu? M-am gândit că o să vă odihniți bine aici, tu și tatăl tău.
- Fereastra se deschide?
- Da, drăguță. Dar cred că e mai bine s-o lași închisă cât...
Marie-Laure e deja în picioare în pat, pipăind peretele cu palmele.
- Se vede marea de la ea?
- Ar trebui să ținem ferestrele închise, cu obloanele trase. Dar hai, un minut. Madame Manec răsucește un mâner, trage de cele doua geamuri prinse în balamale și deschide obloanele. Vânt-imediat, strălucitor, dulce, sărat, radios. Mugetul se înalță și coboară.
- Pe-aici sunt melci, Madame?
- Melci? În ocean? Iar râsul ăla. Câtă frunză și iarbă. Te interesează melcii?
- Da, da, da. Am găsit melci de copac și melci de grădină. Dar melci de mare n-am găsit niciodată.
- Păi ai ajuns în locul potrivit, spuse Madame Manec.
Deschide fereastra
Simte-mi adierea
Cum te-ademenește
Plaja te primește
Valurile poartă-n dinți
Mii de rugăminți
Oceanul te cheamă
Bine-i să-l asculți.
Deschide fereastra
Simte-i puterea
Vântu-ți aduce
Miresme ascunse.
Calm desăvârșit
Te-a acoperit.
Nu aflăm nimic despre orbire doar închizând ochii. Sub lumea noastră de ceruri, chipuri și clădiri există o lume mai brută, mai veche, o lume în care suprafețele plane dispar și bancuri de sunete înoată prin aer. Marie-Laure poate sta sus în pod, mult deasupra străzii și auzi cum foșnesc nuferii în mlaștini, la trei kilometrii depărtare. Îi aude pe americani gonind peste câmpurile fermelor, îndreptându-și giganticele tunuri spre fumul din Saint-Malo. Aude familii suspinând în beciuri, în jurul felinarelor de vânt, ciori țopăind de pe o movilă pe alta, muște aterizând pe cadavre în tranșee. Aude tarmarinii dârdâind, gaițele țipând, iarba de pe dune arzând. Simte marele pumn de granit, mult înfundat în scoarța pământului, pe care se află Saint-Malo, oceanul care-l roade din toate cele patru părți, insulele ținând piept valurilor învolburate. Aude vaci bând din troace de piatră și delfini săgetând apa verde a Canalului. Aude oasele balenelor moarte fremătând la cinci leghe dedesubt, hrănind din măduva lor cu secolele orașe întregi de viețuitoare care au să trăiască toată viața fără să vadă vreodată un foton de la soare. Aude melcii din peșteră târându-și trupurile peste pietre.
Uneori, când mă plimb prin cartier, mă uit prin jur, îmi memorez drumul care mi se întinde în față și apoi închid ochii. Continui să merg încet, calculându-mi atent pașii. După câteva secunde însă, bezna din spatele pleoapelor începe să mă amăgească, iar incertitudinea mi se strecoară în minte. Stâlpul, acela pe care îl văzusem mai devreme puțin mai în față, ar trebui să fie chiar în fața mea acum, nu? Nu, sigur că nu e. Nu am mers atât. Dar... Totuși dacă am trecut de el? Cine știe cât de departe am ajuns... Nu, gata, nu mai pot. Trebuie să știu unde sunt. Nu mai rezist. Deschid ochii. Stâlpul cu pricina se află la câțiva metri în fața mea, iar eu abia dacă am înaintat.
Cred că ai nevoie de un curaj de neoprit pentru a te aventura în lume fără abilitatea de a vedea. Atâtea se pot aciua în beznă, iar încrederea de care ai nevoie să o înfrunți, știind cât de vulnerabil ești, îmi pare greu de găsit și și mai greu de păstrat.
Werner are opt ani și scurmă prin gunoaiele din spatele unui depozit până descoperă ceva ce seamănă cu o bobină mare. E alcătuită dintr-un cilindru pe care e înfășurat un cablu, făcut sendviș între două discuri de lemn de pin. În partea de sus se ițesc trei conductori electrici ferfeniți. La capătul unuia dintre ei atârnă o cască micuță.
Jutta, de șase ani, cu o față rotundă și un nor moale de păr alb, stă pe vine lângă fratele ei.
- Ce-i aia?
- Cred că tocmai am dat peste un radio, spune Werner, cu sentimentul că tocmai i se deschisese în față un dulap din cer.
Până atunci, văzuse radiouri doar în treacăt: unul mare, fără fir, într-o cutie, zărit printre perdelele de dantelă ale casei unui funcționar de stat; unul portabil, într-un dormitor comun de mineri; încă unul în refectoriul bisericii. Nu atinsese nici unul, niciodată.
El și Jutta se întorc pe furiș cu aparatul pe Viktoriastrasse, la numărul 3, și-l examinează la lumina unei veioze electrice. Îl curăță, descurcă încâlceala de fire, spală casca de noroi.
Nu merge. Alți copii vin lângă ei și se minunează, apoi își pierd treptat interesul, ajungând la concluzia că e o cauză pierdută. Dar Werner ia cu el aparatul sus, în dormitorul lui din pod, și-l studiază ore în șir. Desface tot ce se poate desface. Așază piesele pe podea și le ridică una câte una în lumină.
La trei săptămâni după ce găsise aparatul, într-o după-amiază cu soare auriu când probabil toți ceilalți copii din Zollverein sunt pe-afară, observă că firul cel mai lung, unul subțire, înfășurat de sute de ori în jurul cilindrului central, e rupt în mai multe locuri. Încet, meticulos, desface colacul, se duce jos cu tot cu învălmășeala de bucle și o cheamă pe Jutta să-i țină piesele în timp ce el lipește părțile rupte. Apoi înfășoară firul la loc.
- Acum hai să încercăm, șoptește el, lipindu-și casca de ureche și trăgând înainte și înapoi pe fir ceea ce hotărâse că trebuia să fie butonul de reglare.
Aude un zumzet de paraziți. Apoi, de undeva din adâncurile căștii se revarsă un potop de consoane. Inima lui Werner se oprește în loc. Vocea pare să răsune în arhitectura capului său.
Sunetul se stinge la fel de brusc cum se născuse. El mișcă butonul o jumătate de centimetru. Iar paraziți. Încă jumătate de centimetru. Nimic.
În bucătărie, Frau Elena frământă pâine. Se aud strigăte de băieți de pe stradă. Werner mișcă butonul de reglare într-o parte și în alta.
Paraziți, paraziți.
Se pregătește să-i dea casca Juttei când aude deodată - clar și pur, cam pe la jumătatea bobinei - un arcuș alunecând repede, viguros, pe strunele unei viori. Încearcă să țină butonul exact în același loc. A doua vioară se alătură primei. Jutta se trage mai aproape. Face ochii mari la fratele ei.
Un pian ia urma viorilor. Apoi și suflătorii. Strunele iuțesc pasul, cu suflătorii fremătând în urma lor. Se alătură și alte instrumente. Flaute? Harpe? Muzica gonește, părând să se întoarcă pe propriile-i urme.
- Werner? șoptește Jutta.
El clipește; trebuie să-și înghită lacrimile. Salonul e la fel ca întotdeauna: două pătuțuri sub două cruci romano-catolice, praf plutind la gura deschisă a plitei, o duzină de straturi de vopsea cojindu-se de pe scândurile podelei. Un goblen cu satul alsacian al lui Frau Elena, acoperit de nea, deasupra chiuvetei. Doar că acum se aude muzică. Ca și cum o orchestră microscopică s-ar fi trezit la viață în capul lui Werner.
Pironit de strunele viorilor,
Năucit de clipocitul pianului,
Sărăcia, frigul și zdrențele se estompează
Muzica e singurul lucru care mai contează.
