Menajera - Freida McFadden, Editura Bookzone, 2023
Traducere din limba engleză de Mihaela Apetrei
- Cineva care să țină casa curată. Să spele rufele. Să mai gătească din când în când câte ceva.
- Pot face asta, îi spun eu.
Situația nu mi s-a schimbat prea mult față de acum un an, totuși. Am în continuare probleme dacă îmi verifică cineva trecutul. Cazierul meu n-o să se prescrie niciodată. Mâinile Lisei se îndreaptă absente spre suportul de cuțite de pe blat.
Degetele ei se joacă cu mânerul unuia dintre ele și îl ridică îndeajuns încât lama să lucească în luminile de deasupra capului. Mă mut de pe un picior pe altul, simțindu-mă brusc incomod. În cele din urmă, îmi spune:
- Nina Winchester te-a recomandat cu multă căldură. Rămân cu gura căscată. Ăsta e ultimul lucru pe care mă așteptam să mi-l spună.
------------------
Îmi zâmbește din nou, dar pe chip i se citește ceva nelalocul lui. Cu mâna rămasă liberă se trage iar de gulerul bluzei și, când materialul se îndoaie, o văd.
O vânătaie violet închis în partea superioară a brațului.
Urme de degete.
Mă uit peste umărul ei, spre frigider. Pe ușă e un magnet înfățișând-o pe Lisa alături de un bărbat înalt și îndesat, ai cărui ochi sunt înțepeniți în obiectiv. Îmi imaginez degetele acelui bărbat încleștate pe brațul slab al Lisei, săpând în carnea ei suficient de tare încât să lase urmele alea violet închis.
(...)
Dacă mai ies din casa asta, o să ies încătușată. Nu văd altă cale.
Rămân pe canapeaua de piele, cu genunchii strânși, întrebându-mă dacă va fi ultima oară când stau aici, în timp ce aștept ca detectivul că coboare scările. Apuc impulsiv poșeta care stă pe măsuța de cafea. Probabil că ar trebui să stau pur și simplu aici, liniștită, ca o suspectă cumsecade, dar nu mă pot abține. Scot telefonul și accesez lista de apeluri recente. Selectez primul număr din listă.
- Nina? Ce se întâmplă? aud vocea plină de îngrijorare a lui Enzo. Ce se petrece acolo?
- Poliția e încă aici, mă înec eu. Eu... nu arată deloc bine. Pentru mine. Ei cred...
Nu vreau să spun cuvintele cu voce tare. Ei cred că l-am ucis pe Andy. Că nu l-am ucis în mod direct. Ci a murit de deshidratare. Dar consideră că eu sunt responsabilă.
Aș putea pune capăt aici. Le-aș putea spune despre Millie. Dar n-o s-o fac.
- O să depun mărturie pentru tine, spune el. Despre ce ți-a făcut. Că te-am văzut încuiată acolo.
Vorbește serios. Ar face orice ca să mă ajute. Dar cât ar putea să însemne mărturia asta venită din partea unui bărbat care va fi înfățișat, aproape sigur, drept amantul meu secret? Și nici măcar nu pot nega asta. M-am culcat cu Enzo.
- Cece este bine? îl întreb.
- E bine.
Închid ochii, încercând să-mi stabilizez respirația.
- Se uită la televizor?
- La televizor? Nu, nu, nu. O învăț italiana. E talentată, îi vine natural.
În ciuda situației, îmi vine să râd. Chiar dacă anemic.
- Pot să mi-o dai la telefon? Urmează o pauză și o aud pe Cece la capătul celălalt.
- Ciao, mama!
Înghit în sec.
- Bună, scumpo. Ce faci?
- Bene. Când vii să mă iei?
- Curând, o mint eu. Tu învață bine italiană și o să vin și eu cât de repede pot.
Trag aer în piept.
- Te... te iubesc.
- Și eu te iubesc, mamă!
Detectivul Connors coboară scările, iar pașii lui sună ca niște focuri de armă. Îndes telefonul la loc în geanta pe care o așez iar pe măsuța de cafea. Se pare că s-a uitat mai atent la cadavrul lui Andy. Și sunt sigură că are o nouă serie de întrebări. Văd asta pe chipul lui, când se așază iar vizavi de mine.
- Așadar, spune el. Știți ceva despre vânătăile de pe corpul soțului dumneavoastră?
- Vânătăi? întreb eu, cu adevărat confuză.
Știu despre dinții scoși, dar n-am presat-o pe Millie să-mi dea și alte detalii despre ce s-a întâmplat în mansardă.
- Are niște vânătăi urâte pe tot abdomenul inferior, spune Connors.
- Oh...
- Cum credeți că și le-a făcut?
Ridic sprâncenele.
- Credeți că l-am bătut eu? Ideea este rizibilă. Andy era considerabil mai înalt decât mine și avea mușchi puternici. Eu nu am.
- Habar n-am ce s-a întâmplat acolo.
Privirile ni se întâlnesc și mă străduiesc din răsputeri să nu mă uit în altă parte.
- Povestea dumneavoastră este că soțul trebuie să se fi încuiat accidental în mansardă și că, într-un fel sau altul, dumneavoastră nu v-ați dat seama că lipsește. E corect?
- Am crezut că este în vreo călătorie de afaceri, spun eu. De obicei ia un taxi spre aeroport.
- Și nu au existat mesaje sau convorbiri între el și dumneavoastră în tot acest timp, dar asta nu v-a îngrijorat, subliniază el. Mai mult, în conversațiile cu părinții lui, pare că v-a cerut să vă mutați, în urmă cu o săptămână.
Nu pot să neg partea asta.
- Da, așa este. De aceea nici nu vorbeam.
- Și ce știți despre această Wilhelmina Calloway? Scoate din buzunar un carnețel și își consultă notițele.
- Lucra pentru dumneavoastră, nu-i așa?
Ridic un umăr.
- I-am dat o săptămână liberă. Fiica mea era în tabără, așa că mi s-a părut că nu avem nevoie de ea. N-am văzut-o toată săptămâna.
Sunt sigură că vor încerca s-o contacteze pe Millie, dar fac tot ce pot s-o țin departe de lista suspecților. Măcar atât, după tot ce i-am făcut.
- Deci îmi spuneți că un bărbat în toată firea a reușit să se încuie singur într-o cameră din mansardă - fără să aibă telefonul cu el - chiar dacă acea cameră se închide numai pe dinafară.
Sprâncenele lui Connors s-au ridicat până aproape de linia părului.
- Și că, în timp ce se afla în încăperea respectivă, a decis dintr-odată să-și scoată patru dinți?
Când o spune în felul ăsta...
- Doamnă Winchester, reia detectivul. Chiar credeți că soțul dumneavoastră a fost genul de persoană care să facă așa ceva?
Mă sprijin de spătarul canapelei, încercând să nu las să se vadă în ce hal tremur din tot corpul.
- Poate. Dumneavoastră nu l-ați cunoscut.
- De fapt, spune el, nu e chiar așa.
Îi arunc o privire severă.
- Poftim? Oh, Doamne. Mergem din rău în mai rău.
Detectivul ăsta cu părul înspicat are exact vârsta potrivită ca să fie unul dintre amicii de golf ai tatălui lui Andy. Sau vreun alt beneficiar al uimitoarei generozități a familiei. Încep să mă furnice încheieturile, în anticiparea cătușelor care se închid cu un pocnet în jurul lor.
- Eu nu l-am cunoscut niciodată personal, a spus Connors. Dar fiica mea, da.
- Fiica... dumneavoastră?
Dă din cap.
- O cheamă Kathleen Connors. Lumea e mică - ea și soțul dumneavoastră au fost logodiți acum multă vreme.
Clipesc către el. Kathleen. Logodnica de care s-a despărțit Andy înainte ca noi doi să fim împreună. Cea pe care am încercat s-o găsesc de atâtea ori, dar n-am reușit să-i dau de urmă. Kathleen este fiica acestui om. Dar ce să însemne asta?
Coboară vocea cu câteva tonuri, până când sunt nevoită să mă concentrez zdravăn ca să-l aud.
- Despărțirea a fost dură pentru ea. N-a vrut să vorbească despre asta. Nici acum nu vrea. Imediat după aceea s-a mutat foarte departe și chiar și-a schimbat numele. De atunci nu s-a mai întâlnit cu niciun bărbat.
Inima mi-o ia la goană.
- Oh. Eu...
- M-am întrebat întotdeauna ce i-a făcut mai exact Andrew Winchester fiicei mele.
A strâns buzele până când acestea s-au transformat într-o linie dreaptă.
- Așa că, atunci când am fost transferat aici în urmă cu un an și am început să întreb în stânga și în dreapta, mi s-a părut interesant când am aflat că ați reclamat că v-a încuiat în mansardă, dar nimeni n-a putut să verifice dacă povestea era sau nu adevărată. Deși, ca să o spunem pe-aia dreaptă, părea că nimeni nici nu s-a străduit prea tare să verifice. Winchesterii aveau o grămadă de legături pe-aici înainte să se mute în Florida, inclusiv cu unii polițiști.
Face o pauză.
- Dar nu și cu mine. Mi s-a uscat gura atât de tare, încât nu pot scoate o vorbă. Doar mă holbez la el, cu gura căscată.
- Dacă mă întrebați pe mine, continuă Connors, mansarda aia e un adevărat pericol. Se pare că te poți bloca mult prea ușor înăuntru.
Se lasă iar pe spate, cu vocea la volum normal.
- E mare păcat că s-a întâmplat una ca asta cu soțul dumneavoastră. Sunt sigur că și amicul meu de la biroul legistului va fi de acord. O să fie o poveste din care o să avem cu toții de învățat, nu-i așa?
- Da, reușesc eu să spun într-un final. O poveste din care să avem de învățat.
Detectivul Connors mă privește lung pentru ultima dată. Apoi urcă iar, ca să se alăture colegilor lui. Și atunci îmi dau seama de ceva incredibil.
Până la urmă, o să plec de-aici fără cătușe.
Am ales ca primul citat să fie din Menajera, o carte pe care am terminat-o recent, dar care mi-a rămas în minte. Datorită stilului autoarei am ajuns să apreciez acest gen de cărți, thriller-ul psihologic.
Pentru mine contează să pot rezona cu personajele, atât cu cele pozitive, cât și cu cele negative. În această operă am reușit să relaționez cu toate, fiecare având un rol clar în construirea unei povești coerente, cu o întorsătură finală neașteptată.
Faptul că romanul este recent, apărut în 2022, iar autoarea este contemporană cu noi, face lectura accesibilă mai multor vârste. Deși publicul vizat e cel adult, mulți adolescenți au început să citească acest gen de carte, mai ales datorită recomandărilor din online, unde cărțile din categoria thriller scrise de Freida McFadden sunt des promovate. Volumele ei apar constant în topuri și sunt citite la nivel internațional.
Cărțile Freidei McFadden se disting prin stil. Autoarea construiește intriga astfel încât cititorul află adevărul abia la final, iar rezolvarea surprinde. Din acest motiv mi-am propus să citesc cât mai multe dintre cărțile ei.
La finalul anului 2025, a apărut și filmul Menajera în cinematografe. E un film bun, însă pentru pasionații de lectură care au citit deja cartea, adaptarea adaugă puține elemente noi, scenariștii preferând să urmeze firul poveștii destul de exact.
