Dezumanizat - Osamu Dazai, Editura Alice Books, 2023
Traducere din limba engleză de Iolanda Prodan
În felul lui Plătică de a vorbi - ba nu, în felul în care vorbesc toți oamenii din lume - era o complexitate subtilă care părea o sursă de evadare, ceva vag și obscur. Avertismentele astea grave și inutile, manevrele lui agasante mă aruncau întotdeauna în confuzie. Nepăsându-mi de ce va urma, îi luam în râs vorbele făcându-mi bufoneriile sau înclinam capul într-o parte, fără să scot nicio vorbă, adoptând atitudinea învinsului.
Ani mai târziu am înțeles că, dacă Plătică mi-ar fi descris simplu situația, totul s-ar fi rezolvat. Dar precauțiile sale inutile, nu grija sa inexplicabilă pentru aparențele sociale, mi-au lăsat un gust amar.
Ce bine ar fi fost dacă Plătică mi-ar fi spus "intră la un liceu din aprilie, fie că e privat sau de stat. Dacă intri la liceu, familia ta e hotărâtă să-ți trimită destui bani ca să te întreții".
Abia mai târziu am înțeles că, în realitate, situația în care mă aflam era întocmai cum îmi spusese el. Dacă mi-ar fi vorbit așa, aș fi făcut ce-mi cerea. Straniu, dar din cauza felului său de a vorbi, indirect, exagerat de precaut, lucrurile s-au înrăutățit și viața mea a luat-o într-o cu totul altă direcție.
- Dacă nu vrei să-mi vorbești serios, nu e nimic de făcut...
- Ce să-ți spun?
Pur și simplu nu înțelegeam despre ce vorbește.
- Ai ceva pe suflet, nu-i așa?
- De exemplu?
- Cum adică de exemplu? Ce vrei să faci de acum încolo?
- Ar fi mai bine să-mi găsesc de lucru, da?
- Nu asta vreau să spun, te întreb ce vrei tu să faci.
- Și dacă ți-as spune că vreau să mă duc iar la școală...?
- E nevoie de bani, dar nu banii sunt problema, ci ceea ce vrei tu să faci.
De ce nu mi-a spus că ai mei o să-mi trimită banii? Cu un singur cuvânt m-aș fi putut hotărî, dar așa am rămas confuz.
- Cum e? Ce aspirații ai? Știi, cel care e ajutat nu înțelege cât de greu este să-l ajute cineva.
- Îmi pare rău...
Stăruințele celor care vor să ne găsim un drum ne pot împinge mintea in obscuritate, aspirațiile noastre fiind îngropate în adâncul cugetului nostru.
- Adevărul e că sunt îngrijorat pentru tine. Am acceptat să am grijă de tine și nu vreau să te văd nehotărât, superficial. Vreau să-mi arăți că ești pregătit să începi o nouă viață, decentă. De pildă, dacă vii la mine ca să discutăm serios despre planurile tale de viitor, sunt hotărât să te ajut. Dar să nu crezi că poți conta pe ajutorul săracului Plătică dacă ai de gând să duci o viață de lux cum ai dus până acum. Dar dacă te hotărăști, dacă ai planuri concrete de viitor și dacă vii la mine ca să le discutăm, te voi ajuta să începi o nouă viață, oricât de mic ar fi ajutorul meu. Înțelegi ce vreau să-ți spun? În definitiv, ce-ai de gând să faci de-acum încolo?
- Dacă nu mă mai ții în odaia de la etaj, o să muncesc...
- Vorbești serios? În ziua de azi, până și cei care termină Universitatea Imperială...
- Nu, nu vreau să fiu salariat...
- Și-atunci ce vrei să fii?
- Pictor, i-am spus hotărât.
- Ceee?!
Nu pot uita umbra de ironie și suspiciune de pe chipul lui Plătică atunci când a început să râdă, lăsându-și capul în jos, între umeri. O umbră care semăna cu disprețul, dar care, totuși, era diferită. La fel ca în ocean, în lumea asta există locuri de o adâncime profundă unde rătăcesc umbre stranii - a fost un râs care m-a făcut să văd dintr-o privire hăul cel mai adânc al existenței oamenilor mari.
Oamenii mari, care se gândesc "și la viitor", cărora le plac numerele și care privesc totul în linie dreaptă; îmi amintesc de Micul Prinț, și el întrebându-se de ce oamenii mari fac lucrurile așa cum le fac. Copiii, cei "netrecuți prin viață", nu au responsabilități și nu trebuie să acționeze ghidați de inconștienta dorință de a duce un trai bun și de a avea un loc de muncă bun, putând să se exprime liber, neavând mintea constrânsă de reguli. Ei văd lucrurile prin prisma imaginației, a unei gândiri neîngrădite...
Mi-a spus că nu merită să discutăm despre asta, că gândurile mele încă nu s-au limpezit, că trebuie să reflectez bine, că am toată noaptea la dispoziție să mă gândesc serios. Am urcat la etaj ca și cum aș fi fost fugărit, m-am culcat, dar nu mi-a trecut prin minte niciun gând. A doua zi, în zori, am fugit din casa lui Plătică.
"Negreșit, mă întorc diseară. Mă duc la un prieten, ale cărui nume și adresă le scriu mai jos, ca să discut despre planurile mele de viitor, așa că nu te îngrijora. Nu te mint."
Așa i-am scris cu creionul, în caractere mari, pe o foaie de corespondență. Am scris Horiki Masao și adresa lui din Asakusa și-apoi m-am furișat afară din casa lui Plătică.
Nu am fugit fiindcă m-am simțit umilit de morala pe care mi-o ținuse Plătică. Într-adevăr, eram așa cum îmi spunea el: un bărbat nehotărât, fără planuri de viitor, care nu se gândea la nimic. În plus, mă simțeam ca o pacoste pentru casa lui, îmi părea rău și de el, iar gândul că aș fi depins în fiecare lună de ajutorul săracului Plătică ca să-mi refac viața - în cazul în care mi-ar fi venit inspirația să mă hotărăsc ce vreau să fac - era de-a dreptul insuportabil.
Cu toate astea, nu am plecat din casa lui Plătică cu niciun gând serios să discut cu unul ca Horiki așa-zisele "planuri de viitor", să mă sfătuiesc cu el. I-am lăsat biletul ca să-l liniștesc cât de puțin, chiar și pentru o clipă (nu i-am scris ca să câștig timp și să ajung cât mai departe, inspirat de manevrele din povestirile cu detectivi - deși, fără îndoială, am avut o ușoară dorință să fac asta -, ci fiindcă, mai exact spus, eram îngrozit că o să-l șochez din senin - un șoc care avea să-l tulbure și să-l îngrijoreze. Era evident că avea să afle adevărul, dar mi-era teamă să-l recunosc prin cuvinte, de vreme ce una dintre înclinațiile mele lamentabile e să adaug neapărat niște "înflorituri" situației mele - o trăsătură de caracter dezgustătoare care, de multe ori, i-a făcut pe oameni să-mi spună "mincinos" -, însă nu am folosit niciodată "înfloriturile" în avantajul meu. Eram îngrozit până la sufocare de schimbarea care ar fi stricat atmosfera și, chiar dacă mai târziu am înțeles că era în dezavantajul meu, mânat de dorința disperată să fiu la dispoziția celorlalți, m-am simțit de multe ori constrâns să adaug o "înfloritură". De acest obicei al meu, slăbiciune deformată și imbecilitate, așa-zișii "oameni onești" ai societății au profitat din plin), și atunci, brusc, am scris pe marginea hârtiei numele și adresa lui Horiki așa cum au ieșit la suprafață din adâncul memoriei mele.
După ce am plecat din casa lui Plătică, am mers pe jos până în Shinjuku, mi-am vândut cărțile pe care le aveam la mine, și-apoi, așa cum mă așteptasem, nu am mai știut ce să fac. Eram în relații cordiale cu mulți, dar niciodată nu am simțit cu adevărat ceea ce se numește "prietenie". Cu excepția lui Horiki, partenerul meu de nebunii, toate celelalte relații mi-au lăsat amintiri dureroase și, ca să mă eliberez de ele, m-am străduit din greu să-mi joc bufoneriile, rol care mă storcea de puteri. (Un adult mânat tot de ludic, ajunge, descoperind viciile lumești, să nu aibă un drum, pierzându-se în distracții... Plenitudinea cere rânduiala gândurilor, dar și o imaginație bogată - echilibru) Dacă se întâmpla să văd pe stradă o față care semăna cu cea a unuia pe care-l cunoșteam câtuși de puțin, tresăream și pe loc începeam să tremur atât de violent, încât aveam amețeli, și, chiar dacă știu că oamenii mă plac, am senzația că nu sunt capabil să iubesc oamenii (dintotdeauna am avut îndoieli serioase dacă ființele umane din lumea asta au sau nu capacitatea de a iubi). Era imposibil ca unul ca mine să lege ceea ce se numește "o prietenie" și, în plus, nu eram în stare nici măcar să fac "vizite". Pe mine poarta casei altui om mă înspăimânta mai mult decât poarta infernului din Divina comedie și nu exagerez spunând că simțeam că dincolo de ea era un monstru înspăimântător, aidoma unui dragon, zvârcolindu-se și mirosind a sânge.
Nu aveam prieteni. Nu eram în stare să mă duc nicăieri.
Într-o pustietate a cugetului, când simți că nu ai cui să-i împărtășești ce simți, ce crezi... Protagonistul nu înțelege societatea, teatrul falsității; o vede ca pe un edificiu al ignoranței și al ipocriziei.
