De veghe în lanul de secară - J.D. Salinger, Editura Polirom, 2025
Traducere din limba engleză de Cristian Ionescu
De veghe în lanțul de secară mi se pare, atât cât am citit deja, mai degrabă o carte despre o stare decât despre o succesiune de întâmplări. Vocea lui Holden Caulfield domină totul: directă, nervoasă, ironică, dar în același timp fragilă. Lumea pe care o descrie este una a adulților falși, a regulilor pe care nu le înțelege sau le respinge instinctiv, iar sentimentul de alienare e constant, chiar și în momentele aparent banale. Pe măsură ce citesc, am impresia că miza nu e atât ce i se întâmplă lui Holden, cât felul în care el filtrează realitatea cu o vizibilitate dureroasă, amestecată cu imaturitate și dorința de a proteja ceva pur într-o lume pe care o percepe ca fiind compromisă.
De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci și-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineață ca să ne întâlnim cu echipa școlii McBurney. Numai că întâlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul și toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul orașului, ca să știu unde coborâm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două și jumătate în loc să ne întoarcem seara. Și în tren, la întoarcere, băieții nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim. Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrânul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă și așa mai departe și m-am gândit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanța de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, și un bilețel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Știa că nu mă mai întorc la Pencey. Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanță, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăț și toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenția să fiu mai silitor, mai ales la sfârșit de trimestru, când veneau părinții să discute cu bătrânul Thurmer - dar fusese în zadar. Așa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o școală cu nivel foarte înalt. Zău că da!
Acest fragment mi-a transmis o stare de confuzie și frustrare, pentru că personajul pare prins între obligații, greșeli și un sentiment puternic de vinovăție. Mi se pare că el încearcă să se justifice, explicând de ce nu a ajuns la meci, dar în același timp recunoaște că multe dintre lucrurile care i s-au întâmplat au fost și din vina lui. Fragmentul arată cât de dezorientat este și cât de greu îi este să se adapteze regulilor impuse de școală și de adulți.
- Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig. Cred că s-a bucurat când m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puțin, așa mi se părea. Mamă, ce repede am intrat în casă!
- Ce mai faceți, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer?
- Dă-mi haina, drăguțule, mi-a spus.
Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă. Mi-a atârnat haina în vestiar, și eu am încercat să-mi netezesc puțin părul cu mâna. De obicei mă tund scurt, așa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des.
- Ce mai faceți, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă.
- Foarte bine, Holden, spuse ea, închizând ușa vestiarului. Dar tu ce mai faci? După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrânul Spencer îi spusese tot.
- Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa?
- Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu știu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai bați la ușă..
Fragmentul acesta mi se pare emoționant, deoarece surprinde o relație caldă, dar și tensionată, între Holden și doamna Spencer. Felul în care ea îl primește, cu grijă și afecțiune, arată că îi pasă sincer de el, chiar dacă situația lui la școală nu este una bună. În același timp, Holden pare stânjenit și nesigur, iar acest lucru se simte din gesturile și gândurile lui, cum ar fi modul în care își aranjează părul sau felul în care repetă întrebările. Fragmentul transmite o atmosferă de disconfort, dar și de compasiune, deoarece boala domnului Spencer accentuează sentimentul de tristețe și neliniște.
Mi se întâmplă destul de des să spun "Mamă!" Mai întâi pentru că am un vocabular păcătos, și pe urmă pentru că uneori mă port ca un puști. Pe atunci aveam șaisprezece ani, acum am șaptesprezece, și uneori mă port de parcă aș avea treisprezece. Și zău dacă nu-i caraghios, că doar am șase picioare și doi țoli juma și o grămadă de fire de păr alb. Zău că am. Într-o parte a capului în partea dreaptă am milioane de fire albe. Le am de când eram mic. Și totuși, câteodată mă port de parcă n-aș avea decât doisprezece ani. Toți spun așa, mai cu seamă tata. În parte-i adevărat, însă numai în parte. Dar oamenii își închipuie întotdeauna că lucrurile sunt sută la sută cum spun ei. Mie puțin îmi pasă, dar uneori mă cam plictisește când mi se spune să mă port ca un băiat mare. Uneori mă port de parc-aș fi mult mai mare decât sunt, zău că da, numai că de asta oamenii nu-și dau seama niciodată. Dar ei nu-și dau seama de nimic.
Bătrânul Spencer începu din nou să dea din cap. Și să se scobească în nas. Încerca să dea impresia că doar se scarpină, dar de fapt își vârâse în nas tot degetul mare. Îmi închipui că s-a gândit că n-are importanță, fiindcă nu eram decât eu în cameră. Mie puțin îmi păsa, numai că e cam dezgustător să vezi un om care se scobește în nas.
După un timp, mi-a spus:
- Am avut cinstea să-ți cunosc părinții acum câteva săptămâni, când au venit să discute cu doctorul Thurmer. Sunt minunați.
- Da, sunt! Sunt foarte drăguți. "Minunați." Âsta-i un cuvânt pe care nu pot să-l sufăr. Zău! Sună îngrozitor de fals. De câte ori îl aud mi se face greață. Și, deodată, am avut impresia că bătrânul Spencer vrea să-mi spună ceva foarte inteligent, foarte subtil. Se îndreptă în fotoliu și păru că se întoarce. Dar se dovedi a fi o falsă alarmă. Nu făcu altceva decât să ia revista Atlantic Monthly din poală și să încerce s-o arunce lângă mine pe pat. Dar n-a nimerit. Patul era doar la vreo câțiva centimetri distanță, dar totuși n-a nimerit. M-am ridicat, am luat revista de pe jos și am pus-o pe pat. Subit mi-a venit să ies naibii din cameră. Simțeam că mă paște o predică îngrozitoare.
Citind acest fragment, mi s-a părut că Holden nu are o problemă anume cu oamenii din jur, ci mai degrabă cu ideea de a fi obligat să se comporte ca un adult. De multe ori spune că se poartă ca un copil, dar în realitate pare mai atent decât ceilalți la ce se întâmplă în jurul lui. Observă ușor când cineva este fals sau spune lucruri doar din obișnuință, fără să le creadă cu adevărat. Tocmai de aceea se simte diferit și ajunge să fie iritat de comportamentul adulților. Fragmentul arată că nesiguranța lui nu vine din lipsă de maturitate, ci din faptul că nu se regăsește în lumea în care este împins să crească. Mi se pare că Holden nu refuză să se maturizeze, ci încearcă să nu își piardă felul sincer de a vedea lucrurile, chiar dacă asta îl face să pară ciudat sau greu de înțeles pentru ceilalți.
