Agonie și extaz - Irving Stone, Editura pentru literatură universală, 1966
Traducere din limba engleză de Geo Dumitrescu și Liana Dobrescu.
Fiindcă am aflat despre această rubrică a LiterNet-ului, tocmai atunci când am început să citesc romanul lui Irving Stone și fiindcă sunt mai mult decât impresionată de această carte, voi scrie cum viața lui Michelangelo îmi pare o călătorie, unde fiecare etapă demonstrează că arta te poate duce aproape de divin.
Stone combină datele istorice și documentele reale cu dialoguri și episoade ficționale, rezultând un construct atent asamblat, perfecțiunea construcției explicându-se prin faptul că romancierul a studiat timp de șase ani epoca în care a trăit eroul, iar ca să ducă la bun sfârșit această neobișnuită biografie, a trăit o vreme în Italia, ca să se documenteze pentru crearea atmosferei renascentiste.
Romanul lui Irving Stone este o carte-epopee, care îmbină mai multe teme; pe lângă biografia lui Michelangelo Buonarroti, care este tema principală, romanul este fresca unui secol de istorie, de cultură, de religie și de artă europeană. Am descoperit nu doar artistul, ci și omul din spatele legendei, un tânăr visător plin de speranță, un geniu obsedat de perfecțiune.
Având în vedere cei aproape 90 de ani de viață ai artistului (1475-1564!), romanul creionează două secole de artă italiană, ținând cont că artiști majori ca Donatello sau Brunelleschi, deși aparținând primei părți a secolului al XV-lea, sunt prezenți pe parcursul romanului ca surse de inspirație atât pentru Michelangelo, cât și pentru contemporanii săi. În plus, sunt prezente în roman nume importante ale epocii, de la Lorenzo de Medici, primul "sponsor" al artistului, până la Da Vinci, Savonarola sau papa Iulius al II-lea (cel care i-a comandat fresca din Capela Sixtină). Nu în ultimul rând, este povestea de dragoste a lui Michelangelo cu marmura, o poveste din care s-au născut Batalia Centaurilor, Bacchus, Pieta, Madonna, Moise, David: "Michelangelo se opri o clipă, să se uite la statuia de marmură sfîntului Marcu, de Donatello, aflată într-o nișă înaltă de pe Orsanmichele.
- Sculptura e cea mai desăvîrșită dintre arte! exclamă el cu glasul vibrînd de emoție.
Granacci păru uimit că prietenul său nu-i împărtășise în cei doi ani de cînd se cunoșteau acest simțămînt față de sculptură.
- Nu sînt de aceeași părere cu tine, spuse domol. Dar nu mai căsca gura atîta, avem treabă." (pag. 18)
Povestea pare atât de reală că uneori am simțit nevoia să caut și să analizez imaginile unor sculpturi; lectura a fost ca o vizită ghidată într-un muzeu virtual. Ritmul scriiturii e mai lent față de cel din cărțile contemporane, dar e explicabil pentru că vorbim de un roman scris în 1961. Lentoarea nu m-a deranjat, așa mi-am putut imagina cu ochii minții străzile din Florența pe unde mergea micul Michelangelo, casa unde trăia familia Buonarroti, atelierul maestrului Ghirlandaio, care devine nucleul vieții sale, un spațiu magic: "Băiatul respiră adînc. Împreună intrară în atelierul lui Ghirlandaio. Atelierul era o încăpere spațioasă, cu tavanul înalt, în care domnea un miros pătrunzător de vopsele și cărbune. În mijloc se afla o masă din scînduri negeluite, așezată pe capre de lemn, în jurul căreia vreo șase ucenici somnoroși se ghemuiau pe scaune. Într-un colț lîngă ușă, un om pisa vopsele într-o piuliță, iar de-a lungul pereților laterali stăteau îngrămădite cartoane cu schițele în culori ale frescelor terminate Cina cea de Taină, pentru biserica Ognissanti, și Chemarea primilor apostoli, pentru Capela Sixtină din Roma.
Într-un colț mai ferit, in fund, pe un postament înalt, ședea un om de vreo 40 de ani în fața unei planșete întinse. Acolo era singurul loc mai ordonat din tot atelierul, cu șiruri aliniate de pene, pensule, blocuri de desen, foarfeci și alte scule atîrnînd în cîrlige, iar în spatele lui, pe rafturile din perete, tomuri de manuscrise împodobite cu motive ornamentale." (pag. 18-19)
Descrierile sunt picturale, minuțioase, precise, pline de detalii, în timpul lecturii ducându-mă la hărți, la imaginile clădirilor și astfel mi-am amintit de o vacanță la Florența; chiar dacă eram prea mică ca să fiu atentă la atâtea detalii, totuși ceva-ceva din descrierile lui Stone mă trimiteau la Palazzo della Signoria:
"Străbătînd străzile înguste, unul cu pas mai întins, celălalt cu pasul mai mic, trecură pe strada Fiarelor Vechi, cu palatele ei de cărămidă și cu șirurile exterioare de trepte tăiate în piatră, ce duc pînă la cornișele mult ieșite în afară. Își urmară drumul pe Via del Corso și zăriră la dreapta lor, prin spațiul îngust dintre case, în capul Viei dei Tedaldini, o porțiune din Domul acoperit cu țigle roșii, și după ce lăsară în stînga un alt rînd de case, se ivi Palazzo della Signoria, cu arcadele, ferestrele si crenelurile turnului de piatră roșiatică străpungînd albastrul palid al zorilor cerului florentin. Ca să ajungă la atelierul lui Ghirlandaio trebuia să treacă prin piața Vechiului Tîrg..." (pag. 17)
Romanul începe cu imaginea lui Michelangelo, un băiețel de 13 ani, pasionat de sculptura în marmură, care, încurajat de prietenul său, Granacci, își începe ucenicia în atelierul pictorului Ghirlandaio:
"Așezat în fața oglinzii din dormitorul aflat la catul al doilea, își schiță obrajii slabi, cu pomeți osoși, proeminenți, fruntea largă, teșită și urechile crescute spre spatele capului, părul negru, cîrlionțat deasupra frunții, ochii de culoarea chihlimbarului, mult depărtați, cu pleoapele grele. "Nu sunt corect modelat, gîndea cu adîncă seriozitate băiețașul de 13 ani. Capul meu nu respecta proporțiile normale, fruntea e mult prea mare față de bărbie și de gură. Ar fi trebuit să se folosească un fir de plumb."
Își schimbă cu băgare de seamă poziția trupului zvelt, ca să nu-i trezească pe ceilalți patru frați care dormeau în spatele lui, apoi ciuli urechile, ca să prindă dinspre Via dell'Anguillara fluieratul prietenului său Granacci. Cu trăsături iuți de creion, se apucă să îndrepte contururile desenate, mărind ochii, rotunjind fruntea, lărgind obrajii înguști, îngroșînd buzele, accentuînd mai puternic bărbia. "Așa, gîndi el, acum arăt mai bine. Păcat însă că o fața omenească nu mai poate fi retușată ca o schiță oarecare pentru fațada Domnului!" (pag. 17)
Încă din copilărie, Michelangelo se manifestă ca un spirit diferit, este atras instinctiv de piatră și de ideea de formă:
"Piatra era unul dintre cele mai bogate roade ale pămîntului toscan. Încă din copilărie îi cunoșteau tăria și mirosul, farmecul învelișului și al miezului, felul cum arăta în dogoarea soarelui, sub răpăiala ploii, în lumina plină a lunii, în bătaia vîntului înghețat tramontana. Timp de cincisprezece secole, străbunii lor prelucraseră pietra serena ce se găsea prin părțile acelea, clădind un oraș de o frumusețe atît de covîrșitoare, încît, ca multe alte generații dinaintea lui, Michelangelo mărturisi și el:
- Nicicînd nu voi putea trăi departe de priveliștea Domului." (pag. 23)
Tatăl său se opune acestei chemări, considerând arta o ocupație nedemnă, iar această opoziție generează una dintre primele sale suferințe:
"- A practica arta e ca și cum ai spăla capul unui măgar cu leșie, cită Francesco din puzderia de proverbe ce reprezenta înțelepciunea toscană: e păcat și de muncă, și de leșie. Fiecare își închipuie că în mîinile lui orice fleac se va preface în aur! Ce fel de idee mai e și asta?
- Singura în care cred, strigă Michelangelo. Se întoarse din nou către Lodovico. Dacă ai scoate arta din vinele mele, nu mi-ar mai rămîne sînge în mine nici cît să scuip.
- Am crezut că Michelangelo al meu va fi în stare să recîștige averea familiei Buonarroti! replică Lodovico. Ar fi trebuit să nu mă pripesc cu nădejdea! Dar te-nvăț eu minte să mai fii bădăran!
Și începu să care la lovituri asupra băiatului, slujindu-se de brațul drept, cu cotul țeapăn, ca de o măciucă. Francesco, nedorind să-și părăsească nepotul tocmai în acest critic moment al tinereții sale, se porni și el să-l izbească peste urechi cu dosul palmei.
Michelangelo lăsă capul în jos, așa cum fac ființele necuvîntătoare în urgia furtunii. Nici vorbă nu putea fi să scape cu fuga, fiindcă ar fi însemnat ca discuția să fie reluată mai tîrziu. În adîncul gîtlejului, mormăi cuvintele bunicii sale:
- Pazienza! Fiecare om se naște pe lume o dată cu menirea lui." (pag. 30)
Cred că prima parte a romanului reprezintă Extazul, este acea parte din viața lui Michelangelo în care, tânăr fiind, e avid să sculpteze, e pasionat, curajos, spiritual, viu. Anii de ucenicie ai artistului au fost grei și plini de provocări, însă pasiunea lui pentru artă l-a împins să depășească orice obstacol. Ca să înțeleagă anatomia umană, studia ani de zile cadavre, deseori în întuneric, uneori la lumina unei lumânări, pentru a putea reda corpul uman cu acuratețe și desăvârșire. Disecțiile ilegale, experimentate în tinerețe, au făcut ca sculpturile și picturile lui să fie atât de corecte din punct de vedere anatomic.
Un moment important în evoluția sa este contactul cu familia Medici; în preajma acesteia își formulează concepția despre sculptură: actul creației este un proces de descoperire, nu de invenție. Imediat ce ajunge să frecventeze acest atelier, tânărul artist se face remarcat grație talentului său, iar Lorenzo de Medici, impresionat, îl cheamă la palat, ca să învețe mai repede tainele sculpturii. Îndrumat de sculptorul Bertoldo, urmaș al lui Donatello, Michelangelo trăiește liniștit și fericit la palat. Participă la numeroase întâlniri alături de mari artiști ai epocii, printre care Niccolò Machiavelli, Giovanni Pico della Mirandola, Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael. În această perioadă, artistul sculptează Lupta centaurilor și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo de Medici, viața lui Michelangelo se schimbă complet, duce lipsă de bani, nu sunt comenzi de sculpturi, iar Lodovico, care era dependent de veniturile băiatului, îi cere din ce în ce mai mulți bani, pentru a salva familia. Atât la Florența, cât și la Roma, încep să se perinde diferiți conducători și papi, interesele politice sunt din ce în ce mai mari, încep războaie, însă Michelangelo rămâne fidel marii lui iubiri, marmura, și sculptează Il Bambino.
Agonia din titlul romanului este prezentă constant în tinerețea artistului, fie sub forma lipsurilor materiale, fie a izolării și a efortului fizic extrem. Michelangelo acceptă foamea, frigul și oboseala, convins că numai prin suferință poate ajunge la adevărata frumusețe. Extazul, cealaltă dimensiune a titlului, apare în momentele rare în care Michelangelo simte că munca sa se apropie de perfecțiune, dar aceste clipe sunt scurte și mereu precedate de efort intens.
Unii cercetători ai operei lui Michelangelo au contribuit la păstrarea acestui mit al firii artistului; este ispititor să îl consideri o personalitate tumultuoasă, pasională, care rupe punțile dintre creația proprie și tradiții. Atât cât am reușit să citesc momentan din acest roman-frescă / manual pentru arta renascentistă, m-a cucerit în mod special modul în care Irving Stone reușește să combine detaliile istorice, termenii specifici artei și frumusețea sufletului lui Michelangelo. Este greu să nu fii impresionat de voința artistului de a perfecționa fiecare detaliu, de pasiunea cu care se dedică studiului și de modul în care a transformat suferința în artă.
