Ferma animalelor - George Orwell, Editura Corint, 2023
Traducere din limba engleză de Lucian Popa
Domnul Jones, proprietarul fermei "Conacul", încuie cotețele de găini pentru noapte, dar, cum băuse peste măsură de mult, uită să astupe și deschizăturile pentru ciugulit. Cu cercul de lumină al felinarului jucînd dintr-o parte în alta, el traversă curtea împleticindu-se, își azvîrli cizmele din picioare la ușa din spate, își turnă un ultim pahar de bere din butoiul din cămară, apoi urcă scările spre dormitor, unde doamna Jones și începuse să sforăie. Imediat după ce lumina din dormitor se stinse, un freamăt și o agitație se făcură simțite prin toate colțurile fermei. În timpul zilei, circulase zvonul că bătrînul Senior, porcul Middle White premiat, avusese un vis ciudat în noaptea dinainte și că voia să-l comunice și celorlalte animale. Căzuseră de acord să se întîlnească toate în hambarul cel mare, îndată ce domnul Jones se retrăgea la o distanță sigură. Bătrînul Senior - întotdeauna era numit astfel, deși la expoziție fusese prezentat sub numele de Frumosul din Willingdon - impunea atîta respect la fermă, încît fiecare era oricînd gata să-și sacrifice o oră de somn pentru a auzi ce avea el de spus. La un capăt al hambarului cel mare, pe un fel de platformă înălțată, Seniorul stătea deja instalat pe culcușul său de paie, sub un felinar agățat de o bîrnă. Avea doisprezece ani și, în ultima vreme, crescuse cam prea lăbărțat, dar era încă un porc cu aspect maiestuos, arăta înțelept și binevoitor, cu toate că niciodată nu i se tăiaseră colții. Nu după mult timp, începură să sosească și celelalte animale, fiecare făcîndu-se comod după obiceiul său. Primii veniră cei trei cîini, Bluebell, Jessie și Pincher, apoi porcii care se așezară pe paiele din fața platformei. Găinile se cocoțară pe pervazurile ferestrelor, porumbeii se suiră, bătînd din aripi, pe căpriorii acoperișului, iar oile și vacile se așezară în spatele porcilor și începură să rumege. Boxer și Clover, cei doi cai de tracțiune, intrară împreună, mergînd foarte încet și atent, cu copitele lor mari și păroase, de teamă să nu calce vreun animal ascuns în paie. Clover era o iapă corpolentă cu aspect matern, între două vîrste, care nu-și recăpătase deloc silueta după cel de-al patrulea mînz. Boxer era un animal enorm, înalt de peste un metru optzeci și mai puternic decît oricare doi cai normali luați la un loc; o dungă albă care-i mergea de-a lungul capului pînă la nas îi dădea un aer destul de stupid și, de fapt, el nici nu era grozav de inteligent, dar toată lumea îl respecta pentru tăria lui de caracter și formidabila putere de muncă. După cai veniră Muriel, capra cea albă și Benjamin, măgarul. Benjamin era cel mai bătrîn animal de la fermă și cel mai puțin sociabil. Vorbea rar, iar cînd vorbea, o făcea, de obicei, ca să lanseze cîte o remarcă plină de cinism - spunea, de exemplu, că Dumnezeu îi dăduse coadă ca să alunge muștele, dar că el ar fi preferat să nu aibă nici coadă, nici muște. Numai el, dintre toate animalele de la fermă, nu rîdea niciodată. Dacă era întrebat de ce, spunea că nu vede nimic de rîs. Cu toate acestea, fără s-o recunoască deschis, era legat de Boxer; și unul și celălalt își petreceau duminicile, de obicei, pe mica pășune din spatele livezii, păscînd umăr la umăr, dar fără să vorbească. Cei doi cai tocmai se așezaseră cînd un cîrd de rățuște, rătăcite de mama lor, intrară în șir în hambar, măcăind în șoaptă și plimbîndu-se dintr-o parte în alta în căutarea unui loc unde să nu fie călcate în picioare: Clover făcu un fel de zid în jurul lor cu piciorul ei din față, iar rățuștele, ghemuindu-se la pămînt în spatele piciorului ei, adormiră imediat. În ultimul moment, intră și Mollie, iapa cea albă, proastă dar drăguță, care trăgea cabrioleta domnului Jones, cu un mers afectat elegant, molfăind o bucată de zahăr. Ea își alese un loc în față și începu să-și vînture coama albă, sperînd să atragă atenția celorlalți către panglicile roșii cu care o avea împletită. Ultima sosi pisica, privind în jur, ca de obicei, după locul cel mai călduros și pînă la sfîrșit se înghesui între Boxer și Clover; aici se porni pe tors, mulțumită, de-a lungul întregului discurs al Seniorului, fără să asculte nici măcar o singură vorbă. Toate animalele erau acum prezente, în afară de Moise, corbul domesticit, care dormea pe o prăjină, în umbra porții din spate a hambarului. Cînd Seniorul văzu că toate se făcuseră comode și așteptau cu atenția cuvenită, își drese glasul și începu să vorbească: - Tovarăși, ați auzit deja despre visul ciudat pe care l-am avut azi-noapte. Dar am să vorbesc despre vis mai tîrziu. Am altceva de spus la început. Nu cred, tovarăși, să mai am multe zile de trăit printre voi și, înainte de a muri, socotesc de datoria mea să vă împărtășesc înțelepciunea pe care am acumulat-o pînă acum. Am avut o viață lungă, am avut mult timp de gîndire pe cînd stăteam singur în cocina mea și cred că pot spune că am înțeles natura vieții pe acest pămînt mai bine ca oricare alt animal din ziua de azi. Acestea sînt lucrurile despre care vreau să vă vorbesc. Deci, tovarăși, care este natura acestei vieți a noastre? Să privim lucrurile în față: viețile noastre sînt mizere, pline de trudă și scurte. Ne naștem, primim exact atîta hrană cît să nu murim, iar aceia dintre noi care sînt capabili s-o facă, sînt obligați să muncească pînă la ultima fărîmă de energie; și, în clipa cînd foloasele pe care le aducem se sfîrșesc, sîntem măcelăriți cu o cruzime înfiorătoare. Nici un animal din Anglia nu cunoaște ce sînt acelea fericirea sau tihna, după ce împlinește vîrsta de un an. Nici un animal din Anglia nu este liber. Viața unui animal înseamnă mizerie și sclavie: iată adevărul curat. Dar, oare, asta ține, pur și simplu, de natura lucrurilor? Se petrece, oare, acest lucru pentru că țara asta a noastră este atît de săracă, încît nu se poate asigura o viață decentă celor care trăiesc în ea? Nu, tovarăși, de o mie de ori nu! Pămîntul Angliei este fertil, clima ei este bună, ea e capabilă să ofere hrană din abundență unui număr de animale enorm față de cele care o locuiesc astăzi. Numai ferma asta a noastră ar putea întreține o duzină de cai, douăzeci de vaci, sute de oi - toate trăind într-un confort și o demnitate care astăzi sînt aproape de neimaginat. Pentru ce, atunci, continuăm să trăim în aceste condiții de mizerie? Pentru că aproape întregul produs al muncii noastre ne este furat de ființele omenești. Iată, tovarăși, răspunsul la toate problemele noastre. El se rezumă la un singur cuvînt: OMUL! Omul este singurul nostru dușman adevărat.
Scoateți Omul din scenă și cauza fundamentală a foametei și a muncii excesive este abolită pentru totdeauna. Omul este singura ființă care consumă fără să producă. El nu dă lapte, nu face ouă, e prea slab ca să tragă plugul, nu poate fugi destul de repede ca să prindă iepuri. Cu toate astea, el e stăpîn peste toate animalele. El le pune la muncă și le dă înapoi abia cît le este necesar ca să nu moară de foame; restul păstrează pentru el. Munca noastră este cea care lucrează pămîntul, balega noastră este cea care-l fertilizează și, totuși, care dintre noi posedă mai mult decît propria-i piele? Voi, vacilor pe care vă văd în fața mea, cîte mii de litri de lapte ați dat anul trecut? Și ce s-a-ntîmplat cu laptele acela care ar fi trebuit să hrănească vițeii voștri ca să crească puternici? Pînă la ultimul strop s-a scurs pe gîtlejurile dușmanilor noștri. Iar voi, găinilor, cîte ouă ați făcut anul acesta și cîte din aceste ouă au ajuns să dea pui? Toate celelalte au ajuns la piață ca să aducă bani lui Jones și oamenilor lui. Și tu, Clover, unde sînt cei patru mînji pe care i-ai născut și care ar fi trebuit să-ți fie sprijin și bucurie la bătrînețe? Fiecare a fost vîndut cînd a împlinit un an - pe nici unul n-ai să-l mai vezi vreodată. Ca răsplată pentru cele patru nașteri și pentru toată munca ta pe cîmp, ce ai altceva, afară de rații și de un loc în grajd? Și nici măcar viețile de mizerie pe care le ducem nu ni se permite să le trăim pînă la soroacele lor naturale. În ceea ce mă privește, nu mă plîng, pentru că fac parte dintre cei norocoși. Am doisprezece ani și am avut peste patru sute de copii. Aceasta este viața naturală a unui porc. Dar nici un animal nu scapă de cruzimea cuțitului pînă la urmă. Voi, porcii cei tineri îngrășați pentru tăiere, pe care vă văd stînd în fața mea, toți o să vă sfîrșiți viețile urlînd, pe butuc, în mai puțin de un an. La această oroare toți sîntem siliți să ajungem - vaci, porci, găini, oi, toată lumea. Nici măcar caii sau cîinii nu au o soartă mai bună. Pe tine, Boxer, chiar în ziua cînd mușchii ăia tari ai tăi or să-și piardă puterea, Jones o să te vîndă tăietorului de cai, care o să-ți taie beregata și o să te fiarbă pentru cîinii de vînătoare. Iar cîinilor, cînd îmbătrînesc și le cad dinții, Jones le leagă cîte o cărămidă de gît și îi îneacă în iaz.
Senior nu descrie suferința ca pe o nedreptate accidentală, ci ca pe rezultatul unei organizări precise. Nimic nu este haotic: munca are un scop clar, hrana este strict calculată, iar moartea intervine exact în momentul în care utilitatea se termină. Această ordine rece este poate cel mai tulburător element al discursului, pentru că elimină ideea de vinovăție individuală și o înlocuiește cu responsabilitatea unui sistem.
Omul nu apare ca un tiran violent, ci ca un beneficiar calm. El nu trebuie să fie crud pentru ca exploatarea să funcționeze. Dimpotrivă, tocmai normalitatea gesturilor lui: vânzarea, sacrificarea, consumul, transformă nedreptatea într-un fapt banal. Răul devine mai greu de contestat atunci când nu provoacă șoc, ci funcționează eficient.
Animalele nu sunt apreciate pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce produc. Existența lor capătă sens doar în măsura în care aduce un beneficiu concret. În momentul în care acest beneficiu dispare, dispare și dreptul la viață. Paralela cu lumea oamenilor este subtilă, dar inevitabilă: atunci când valoarea unui individ este măsurată exclusiv prin randament, umanitatea devine negociabilă.
Și atunci, tovarăși, nu e la fel de limpede ca lumina zilei că tot răul acestei vieți a noastre izvorăște din tirania ființelor omenești? Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparțină. Aproape peste noapte putem deveni bogați și liberi. Și atunci, ce trebuie să facem? Ce? Să muncim zi și noapte, trup și suflet, pentru răsturnarea rasei omenești! Iată mesajul meu către voi, tovarăși: REVOLUȚIE!
Revoluția, așa cum o propune Senior, nu este un impuls violent, ci o consecință logică. Ea nu pornește din furie, ci din claritate. După ce mecanismul exploatării este expus, schimbarea devine inevitabilă, nu pentru că cineva o dorește, ci pentru că sistemul nu mai poate fi privit ca legitim. În acest sens, revoluția nu este un act de distrugere, ci de demascare.
Nu știu cînd o să vină această revoluție, poate într-o săptămînă, poate într-o sută de ani, dar știu, la fel de sigur cum văd paiele astea sub picioarele mele, că, mai devreme sau mai tîrziu, se va face dreptate. Fixați-vă acest lucru în minți, tovarăși, în puținul care v-a mai rămas de trăit! Și, mai mult decît orice, transmiteți acest mesaj al meu celor ce vor veni după voi, așa încît generațiile viitoare să ducă mai departe lupta, pînă la victorie. Și nu uitați, tovarăși, că hotărîrea nu trebuie să vă părăsească niciodată. Nici un argument să nu vă rătăcească. Nu ascultați niciodată cînd o să vi se spună că omul și animalele au interese comune și că prosperitatea unuia înseamnă prosperitatea celorlalte. Toate astea sînt minciuni. Omul nu servește niciodată interesele vreunei alte creaturi, în afară de el însuși. Iar între noi, animalele, să fie o unitate perfectă, o tovărășie perfectă în luptă. Toți oamenii sînt dușmani. Toate animalele sînt tovarășe.
În momentul în care suferința capătă cuvinte, ea încetează să mai fie doar destin și devine problemă morală.
