Liceu, - bibliotecă a tinereții mele (2)

(Ingrid Tofan are 18 ani și este în clasa a XII-a la Colegiul Național "Calistrat Hogaș" din Piatra Neamț. Am rugat-o pe Ingrid să scrie despre 10 cărți care au contat pentru ea în liceu. În acest articol e vorba despre ultimele cinci. Primele cinci sunt aici.)

Undeva între "mulți" și "ani", acum câteva zile, 7 ianuarie 2026 - îi scriam tocmai Oanei căreia, a naibii coincidență, îi datorez și nesațul cititului, și curajul de-a scrie (și lepădarea matematicii, dar asta ar fi venit oricum, în fine), de profesoara mea de română din gimnaziu e vorba -, m-a înghițit un episod de depersonalizare, care "face referire la deconectarea persoanei afectate de corp și minte, de parcă s-ar privi din exterior". Pățesc asta de fiecare dată când îmi citesc numele. Atunci însă nu l-am citit, ci l-am înlocuit, pe mine m-am cinstit, cum era cât pe ce, în fiecare 7 al lui ianuarie... nu se-nțelege nimic de-aici, permiteți-mi: mi-am amintit că tata-și dorise să mă numesc Ioana. "Maria" mi l-a dat el (căci Ioana Maria Tofan e numele întreg, în ciuda celui mai scurt pe care îl folosesc pe LiterNet), are-o ditamai poveste în spate - venea de la serviciu, mama îl aștepta acasă, eu îl așteptam în pântecul ei, mama poftea în fiecare zi la amandine și chipsuri Viva cu smântână și ceapă, tata venea de la serviciu cu o amandină și o pungă de chipsuri Viva cu smântână și ceapă. Era seară, ploua, ploua cu găleata, și-n fața lui, dintr-un bloc scorojit, a țâșnit o puștoaică, a luat-o la fugă, imediat în urma ei, a țâșnit și-un puști. Și puștiul a strigat-o pe puștoaică: "Maria!". Și puștoaica s-a întors la puști. Și-n capul lu' tata a răsunat așa, cu ecou de serial turcesc, "MARIA!... Maria!... maria!...", a ajuns acasă, a pus merindele pe masă, a luat-o pe mama și i-a zis "dă-i ce nume vrei, numai să o cheme și Maria". Asta dacă-mi amintesc corect povestioara de care-am aflat pe la zece ani. "Ingrid" n-are nicio istorie, nicio Bergman, nicio Thulin, nicio Vlasov, n-are decât un conflict teritorial încă viu, mama zice că ea mi l-a dat, că l-a citit într-o rubrică de recomandări de nume pentru bebeluși, într-o revistă pentru viitoare mămici (dezamăgitor), tata zice că e tot opera lui, numele preferat din copilărie. Care-a fost (probabil încă e) al unei colege de la ski, o creață, dar povestea asta nu mi-a spus-o încă, și nu cred c-o va face, băiat isteț, prețuiește liniștea în casă, poate de asta a și lăsat-o pe mama să câștige. Deși el a dat clasica "deșteptul cedează primul". Ideea e că aproape m-am numit Ioana. Care, nu mă-nțelegeți greșit, e un nume minunat, sau, oricum, mult mai bun decât acela la care visa mama: Robert. Și-acum îmi explic de ce m-a ținut până la 6 ani doar în tunsori băiețești. I-am scris asta, mult mai pe scurt, și profesoarei mele, și i-am mai scris că, stați să intru pe WhatsApp, "două lucruri urăsc pe lumea asta: fasolele păstăi și numele care nu li se potrivesc celor care le poartă.". Pentru că oricât aș iubi - și o fac, toate păpușile mi le-am botezat așa - numele "Ioana", pe nicio față a Pământului nu m-aș fi putut imagina purtându-l. Eu nu sunt o Ioana. Și totuși. Omul face numele sau numele face pe om? Am tot dat de numerologi - onomaști care explicau prin podcasturi de ce-ar fi dezastruos să-ți numești copilul după vreo rudă decedată sau vedetă controversată. Că prin nume ar moșteni, practic, problemele.

M-am oprit cu lista aceasta de lecturi, în prima parte, undeva prin clasa a zecea și, la fel, m-am întrebat - cititorul își face cartea sau cartea face pe cititor? Clasa a noua, sădită-n întregime, aproape, din poezii, mi-a manifestat (tot de la numerologi am luat și cuvântul ăsta) întâlniri multe, nechemate și neașteptate cu poeți; s-a manifestat ea însăși într-o poezie de an. Clasa a unsprezecea, toată numai o citire de studii și teatru, mi-a fost sădită-n întregime, mai ales în afara coperților, în teatru, de la început până la sfârșit, de la descoperirea LiterNet-ului până la infiltrarea-n repetițiile Teatrului Tineretului. Despre clasa a douăsprezecea nu pot, încă, să mă pronunț. Dar m-am oprit cu lista aceasta de lecturi undeva prin clasa a zecea, an al unei epopei trăite parcă prin vis, an al somnambulului, an care mi-a abolit simțurile și m-a tras anesteziată printr-un tunel. La capătul lui, lumina noul om în care, ulterior, m-am trezit. Anul acela l-am simțit ca pe-o febră și realizez, tot acum, până la finalul articolului sigur mai descopăr ceva, iată și latura terapeutică a scrisului, realizez că tot ce-am citit atunci și voi înșirui în rândurile care urmează se leagă sub semnul bolii. Și iar mă-ntreb. Cartea-ți face timpul sau timpul îți face cartea? Am citit îmbolnăvirea până mi-am declanșat-o ori alte file nici n-aș fi putut înșfăca? N-aș fi putut, fiindcă lizibilă e numai oglinda, recunoașterea, ba chiar, fotografia. Fotografia, care nu imită sau explică lumea, ci o fabrică; fotografia, mințindu-ne privirea până la nevăzutul existenței faptice, e mai vie decât (i)realitatea noastră. M-am oprit cu lista aceasta de lecturi undeva prin clasa a zecea, când am ajuns să citesc fotografia. A existat cineva care-a știut să scrie fotografia.

Către prozatorul poeziei obiectelor m-a condus însăși poezia. Nu știu de câte comenzi de la Casa de Editură Max Blecher a fost nevoie ca să mă-ntreb cine e Max Blecher, dar e îngrozitor că nu-mi spusese nimeni, niciodată, nimic despre el. (L-)am început undeva lângă Calais, ca Undeva la Palilula, în azilul care reinventează viața; (l-)am început cu Inimi cicatrizate, fișă medicală a dependenței bolnavului de boală. Și m-am îndrăgostit, iremediabil, ca tuberculoza coloanei lui Emanuel, iremediabil, ca desprinderea de solitudine, am citit-o pe nerăsuflate, într-o singură zi. Când am terminat-o, m-am simțit atât de singură, de neliniștită, a trebuit să-mi rechem viciul, dar nicio altă carte nu era el, scriitura lui Blecher îmi luase aerul din torace, bis!, "dependența bolnavului de boală". Era weekend, comanda online ar fi-ntins sevrajul pe cel puțin trei zile, așa că dimineața următoare-am colindat librăriile până l-am regăsit.

Întâmplări în irealitatea imediată de Max Blecher

Nicolae Manolescu spunea că Întâmplările sunt Amintirile din copilărie mutate în secolul următor și "rescrise într-o cheie care nu mai este aceea general umană și realistă de la Creangă, ci una strict individuală, atipică și schizoidă, amestecând realul cu visul și imaginația."...

Mă văd foarte mic, în cămeșoaică până la călcâie, plângând disperat pe un prag de ușă, într-o curte plină de soare, a cărei poartă este deschisă spre o piață pustie, o piață în amiază, caldă și tristă, cu câini adormiți pe burtă și oameni culcați în umbra barăcilor cu zarzavat. În aer un miros iute de legume putrezite, câteva muște mari vioaie bâzâie puternic pe lângă mine sorbind lacrimile căzute pe mâini și zburând în rotocoale frenetice în lumina densă și înfierbântată a curții. Mă ridic și urinez cu atenție în praf. Pământul suge avid lichidul și pe locul acela rămâne o pată întunecată ca umbra unui obiect ce nu există. Îmi șterg fața cu cămeșoaica și ling lacrimile din colțul buzelor, savurând gustul lor sărat. Mă așez din nou pe prag și mă simt foarte nenorocit. Am fost bătut. Tatăl meu adineaorea în odaie mi-a tras câteva palme peste fesele goale. Nu știu prea bine pentru ce. Mă gândesc. Stăteam culcat în pat lângă o fetiță de vârsta mea, puși acolo amândoi să dormim, în timp ce părinții noștri erau duși la plimbare. N-am simțit când ei s-au întors și nu știu ce anume făceam fetiței sub plapumă. Știu doar că, în momentul când tatăl meu a ridicat brusc plapuma, fetița începuse să accepte. Tatăl meu s-a făcut roșu, s-a înfuriat și m-a bătut. Asta e tot. Acum cum stau în soare pe prag, am plâns și mi-am șters ochii, desenez cu degetul în praf cercuri și linii, îmi schimb locul mai spre umbră, mă așez turcește pe o piatră și mă simt mai bine.

Mihail Sebastian vedea că "eroul trăiește, într-adevăr, într-o irealitate, care însă nu este a visului, ci a lucrurilor din jur, a vieții de fiecare zi și a faptelor cunoscute."...

Materia brută - în masele ei profunde și grele de țărână, pietre, cer sau ape, ori în formele ei cele mai neînțelese, florile de hârtie, oglinzile, bilele de sticlă cu enigmaticele lor spirale interioare, ori statuile colorate - m-a ținut întotdeauna prins într-un prizonierat ce se lovea dureros de pereții ei și perpetua în mine, fără sens, bizara aventură de a fi om. În orice parte mi se îndrepta gândul, el întâlnea obiecte și imobilități ca niște ziduri în fața cărora trebuia să cad îngenunchiat. Mă gândeam, terorizat de diversitatea lor, la infinitele forme ale materiei și nopți întregi mă zvârcoleam, agitat de seria de obiecte ce îmi înșirau în memoria mea, fără sfârșit, ca niște scări mecanice ce își desfășurau neîncetat mii și mii de trepte.
Câteodată, pentru a stăvili valul de lucruri și culori ce-mi inundau creierul, imaginam evoluția unui singur contur sau a unui singur obiect. Îmi imaginam de pildă - și asta ca un repertoriu corect al lumii -, lanțul tuturor umbrelor de pe pământ, ciudata și fantastica lume cenușie ce doarme la picioarele vieții.
Omul negru, culcat ca un voal peste iarbă, cu picioarele subțiri ce s-au scurs ca apa, cu brațele de fier întunecat, umblând printre pomi orizontali cu ramurile explorate.
Umbrele vapoarelor alunecând pe mare, umbre instabile și acvatice ca niște tristeți ce vin și trece, lunecând peste spume.
Umbrele păsărilor care zboară, ca niște păsări negre venite din fundul țărânii, dintr-un sumbru acvarium.
Și umbra solitară, pierdută undeva în spațiu, a rotundei noastre planete...

Eugène Ionesco a găsit sensul - "prinși în această falsă ordine, în aceste accidentale raporturi dintre lucruri, ne îndepărtăm de realitatea pură, cea de dincolo de relații. Și suntem prizonierii ametafizicului, a lipsei de libertate a materiei."...

Câteodată voiam să fiu câine, să privesc lumea aceea udă din perspectiva oblică a animalelor, de jos în sus întorcând capul. Să merg mai aproape de pământ, cu privirile fixate în el, legat strâns de culoarea vânătă a noroiului. (...) În fața mea se întindea până departe noroiul cald și moale. Ce altceva putea să-mi scalde inima de bucurie decât masa aceasta curată și sublimă de murdărie? Întâi ezitai. În mine mai luptau cu forțe de gladiatori muribunzi ultimele urme de educație. Într-o clipă ele se scufundară însă într-o noapte neagră, opacă și nu mai știu nimic despre mine. Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic și lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca țâșnit din pământ. Era sigur acum că și arborii nu erau altceva decât noroi închegat, ieșit din scoarța pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Și numai arborii? Dar casele, dar oamenii? Mai ales oamenii. Toți oamenii. Nu era vorba, bineînțeles de nici o legendă stupidă: "din pământ ai ieșit și în pământ te vei întoarce". Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în fața maidanului cu noroi. Oamenii și lucrurile țâșniseră din chiar această baligă și urinau în care eu îmi înfundam niște ghete foarte concrete.
În zadar oamenii se înveleau în alba lor piele mătăsoasă și se îmbrăcau în haine de stofă. În zadar, în zadar... În ei zăcea implacabil, imperios și elementar noroiul; noroiul cald, gras și puturos. Plictiseala și stupiditatea cu care își umpleau viața arătau și ele îndeajuns aceasta.

Iar Ion Negoițescu a găsit diagnosticul - "Fiindcă nu poate fi abolită, suferința nu este, la Blecher, combătută, ci integrată în ființa umană. (...) Suferința nu mai este doar o manifestare accidentală a nefericirii lor (a personajelor) esențiale, ci manifestarea însăși a existenței în ființa lor."...

Pentru întâia oară îmi simțeam capul strâns puternic în scheletul craniului. Îngrozitor și dureros prizonierat. (...) Ceea ce văd acum în jurul meu diferă foarte puțin de ceea ce vedeam cu o secundă mai înainte, dar are nu știu care aer de autenticitate, ce plutește în lucruri, în mine, ca o răceală bruscă a atmosferei iarna, care mărește deodată toate sonoritățile... În ce constă simțul realității mele? În jurul meu a revenit viața pe care o voi trăi până la visul următor. Amintiri și dureri prezente atârnă greu în mine și eu vreau să le rezist, să nu cad în somnul lor, de unde nu mă voi întoarce poate niciodată...
Mă zbat acum în realitate, țip, implor să fiu trezit, să fiu trezit în altă viață, în viața mea adevărată. Este cert că e plină zi, că știu unde mă aflu și că trăiesc, dar lipsește ceva în toate acestea, așa ca în grozavul meu coșmar.

Eu... eu n-am spus, n-am văzut și n-am găsit nimic; eu am simțit, am absorbit și-am scâncit în irealitate, în inesențial, în inutil și ininteresant, în libertatea iraționalului, oferită de-un irațional catalogat roman. Știam, atunci, pe de rost, pasaje-ntregi din contopirea vâscoasă și extraterestră a lentilei cu cerneala, din tablourile kinetice, din panopticumul acesta unic în toată literatura noastră. Conturul lor perfect mi-a părăsit însă memoria și mi-a rămas numai în simțuri - cu, despre și pentru care a scris Blecher. În afara lor, amuțesc de-ncerc să-l comentez, să-l prezint, să-l explic, amuțesc când îl citesc, amuțesc cuvintele însele, se preschimbă în materie, în imagine, și (se) arată. Căci a existat cineva care-a știut să scrie fotografia. Și e, deci, de înțeles - iată cartea pe care-am recitit-o de cele mai multe ori.

Lumea avea un aspect comun al ei în mijlocul căruia căzusem ca o eroare, niciodată nu voi putea deveni un copac, nici ucide pe cineva, nici sângele nu va țâșni în valuri. Toate lucrurile, toți oamenii erau închiși în trista și mica lor obligație de a fi exacți, nimic alta decât exacți, în zadar aș fi putut să cred că într-un vas erau dalii când acolo se afla o eșarfă. Lumea n-avea puterea de a se schimba câtuși de puțin, era atât de meschin închisă în exactitatea ei, încât nu-și putea permite să ia eșarfe drept flori...

Purtam numai negru. Până atunci, până-n primăvara clasei a zecea, purtam numai negru. Dar în zilele acelea de Blecher și diform, am ajuns să-mi cumpăr un tricou roșu, care-a fost, multă vreme, preferatul meu, și-apoi o rochie roșie, și-apoi mi-am făcut, fără să vreau, orice s-ar înțelege din asta, părul roșu, și roșu aprins am fost și-am simțit și-am citit. Culoarea m-a năvălit, nu știu de ce, nu știu cum, și roșie-a fost coperta Întâmplărilor, roșie coperta celei ce le-a urmat. Coincidența aceasta tot acum o sesizez - și-am spus eu că mai descopăr ceva astăzi.

Despre dragoste și alți demoni de Gabriel García Márquez

Culoarea m-a năvălit, nu știu de ce, nu știu cum, și roșie mi-a fost prima-ntâlnire cu acest autor, la care-am tânjit ani la rând, pe care-am amânat-o cu lașitate, roșu Márquez, roșu realismul magic columbian, sânge umbra Bisericii...

Uneori, atribuim diavolului anumite lucruri pe care nu le pricepem, fără să ne gândim că pot fi lucruri ale Domnului pe care nu le înțelegem.

Roșie dragostea,

Ea îl întrebă în acele zile dacă era adevărat, cum glăsuiau cântecele, că dragostea era în stare de orice.
- E-adevărat, îi răspunse el, dar ai face mai bine să n-o crezi.

Roșii demonii,

Lipsa de credință este mai puternică decât credința, fiindcă se nutrește prin simțuri.

Ca păcătuind înaintea principiilor, cu fiecare pagină tot mai adânc, așa m-am simțit, așa am simțit-o, ispititor e tempoul, seducătoare scrierea, mistificarea, culpabilitatea fiecărui personaj, a fiecărui cititor. Confesiunea istoriei, și-a Bisericii, și-a sărmanilor îndrăgostiți. Amin.

Se îndrăgostește. Un preot se îndrăgostește...

- Nu mă simt în stare să mă împotrivesc voinței Domnului.
- Păi, v-ar prinde bine, spuse Abrenuncio. Poate că Dumnezeu o să vă mulțumească într-o zi.

De aceea pe care trebuie să o scape de diavol. De copilul sălbăticit de dragoste, îmbătat de viață și frumos, de neînțeleasa Sierva Maria, fiică de marchiz, crescută-n spiritul și patima sclavilor. Un câine turbat o mușcă pe fată, leacurile nu-i trec vâlvătaia identitară, abia acum revelată tatălui, diagnosticul se mută-n orgi lugubre: e indubitabil, e posedată de diavol.

Nimic nu-i mai folositor decât o îndoială la timpul potrivit.

La mănăstirea măicuțelor clarise, un preot se îndrăgostește de aceea pe care trebuie să o scape de diavol, diavolul din carne și rozarii, din biciul și gemetele Inchiziției - roșie chintesența ultimă și picturală a Inchiziției. E cu totul altul Márquez în acest roman. De nu aș fi ales Despre dragoste... drept antreu pentru zaiafetul operei sale - și-al artelor Americii Latine, la care începusem de pe-atunci să poftesc, prag în conturarea unui gust personal -, ci l-aș fi cunoscut prin oricare altă carte, să zicem, prăfuită în biblioteca mea, de-Un veac de singurătate, surpriza mi-ar fi fost uriașă.

"Prag în conturarea unui gust personal" mi-a fost întreaga primăvară, o primăvară de experiment, tatonări și fundament, o primăvară care mi-a extins și disciplinat orizonturile. A fost primăvara-n care mi-am făcut cadou un aparat foto și-am recunoscut, dedesubtul intuiției vizuale, un gol profund. Și golul se astupă, și meseria se fură, dacă ai de la cine, dacă n-ai, meseria se și citește, astuparea se citește. Și-am promis acestui index numai ficțiune, și-am promis să-ntorc privirea de la amăgitoarele arte-nvelite-n literatură, dar e necesar, e necesar s-amintesc de filosofia lentilei lui Roland Barthes, Camera Lucida, apoi, de canonica Istoria Artei a lui E. H. Gombrich, dar mai ales, mai ales de:

Sculptând în timp de Andrei Tarkovski

Și a fost primăvara-n care m-am apropiat cu adevărat de cinematografie. Alt proces haotic, brownian nedirijat, cu câte-un film, două, pe zi, nu tu ordine, nu tu clasificare, nu tu documentare - dar am ajuns într-un târziu și-acolo, noroc de lăcomia rațională a pasiunii, de inevitabila foame de puțină stabilitate... puțină orientare-n spațiu... De Tarkovski mi-a fost / mi-e frică. Și încă-l caut, și toată viața îl voi căuta, cum pretinde umbra lui solemnă și nemuritoare. Bâlbă ar fi orice-aș scrie eu despre - auzi, "despre", eu, "despre" - Tarkovski. Hulă. Glumă. Și-atunci, spun doar atât: am pândit ghidul pe care îl reprezintă Sculptând în timp în opera lui Tarkovski, un ghid cronologic, metodic, care să mă conducă just prin universul lui. Mâna venoasă, rece și protectoare de părinte pe care s-o las, cu încrederea oarbă a copilului, să mă ducă în siguranță acolo unde știe ea, pe unde știe ea. Dar am mai găsit ceva, ceva mult mai prețios. Am găsit, aici, un ghid al artistului...

Arta pare periculoasă pentru că ne privează de liniște.
Este evident că arta nu poate fi învățată, dacă în patru mii de ani omenirea nu a reușit în niciun fel să o învețe. Am fi devenit de mult îngeri, dacă am fi fost capabili să ne însușim experiența artei și să o schimbăm în funcție de idealurile morale exprimate în creație.
Ovidiu a scris că "artă constă în a nu fi vizibilă", iar Engels a insistat că, de exemplu, "cu cât sunt mai ascunse punctele de vedere ale autorului, cu atât este mai bine pentru opera de artă". Opera de artă trăiește și se dezvoltă asemenea oricărui organism viu, prin lupta originilor contrare. Opozițiile decurg în artă una din alta, purtându-i parcă sensul spre infinit. Ideea, tendința care o definește, se ascunde în spatele echilibrului începuturilor sale contrare, din care se compune, și atunci "victoria" finală asupra operei de artă (cu alte cuvinte, clarificarea univocă a ideilor și a obiectivelor ei) se dovedește imposibilă. Iată de ce Goethe a și observat: "Cu cât opera este mai inaccesibilă analizei, cu atât este mai înaltă.". Capodopera este un spațiu închis în sine, excesiv de rece și care nu se încălzește în interior. Frumosul constă în echilibrul părților, iar paradoxul constă în faptul că, de fapt, cu cât este mai desăvârșită creația, cu atât mai clar se observă lipsa asocierilor generate de această creație. Perfecțiunea este unică. Sau poate chiar capabilă să dea naștere unui număr nesfârșit de asociații, care, până la urmă, înseamnă același lucru.

Un ghid al omului...

În lume, unde amenințarea războiului, capabil să distrugă umanitatea, este reală, unde dezastrele sociale uimesc prin amplitudine, iar suferințele omenești sunt strigătoare la cer, trebuie să căutăm drumul unul către celălalt. Aceasta este datoria sfântă a omenirii față de propriul viitor și datoria fiecăruia în parte.

Identificasem, în urmă cu câteva paragrafe, patologia ca stare colectivă a acestor cărți. De la manifestările schizoide ale conștientizării materiei lui Blecher și rabia reverberată-n demonizare, în fapt, societală, conturată de Márquez, la - urmează - autoflagelarea ulterioară auto-îndumnezeirii și cât se poate de concreta, carnala, non-metaforica orbire; de la un capăt la altul, îmbolnăvire am citit și-am notat. Dar Tarkovski? Cum rămâne cu Tarkovski? Am găsit ceva mult mai prețios. Am găsit, aici, un ghid al pacientului...

Omul contemporan, în cea mai mare parte, nu este pregătit să renunțe la el însuși și la propriile valori de dragul altor oameni sau în numele a ceea ce este Mare, Important. Mai degrabă este pregătit să se transforme în robot. Fără discuție, eu sunt conștient că ideea de sacrificiu, ideea iubirii evanghelice față de aproape nu se bucură astăzi de popularitate, ba mai mult decât atât: nimeni nu are nevoie de sacrificiul nostru. Este sau "ideal", sau nepractic. Dar, ca urmare a experienței trecute, putem vedea cu propriii ochi: pierderea individualității în beneficiul egocentrismului ostentativ manifestat, transformarea relațiilor umane într-unele care nu înseamnă nimic...

Și-am găsit tratament. Și-am găsit speranța...

Dacă doi oameni au putut să simtă, fie și o singură dată, unul și același lucru, atunci vor putea întotdeauna să se înțeleagă reciproc, chiar dacă unul dintre ei a trăit în era dinozaurilor, iar celălalt, în secolul electricității.

Sculptând în timp e argumentul prim al non-singurătății noastre; deși jurnal, argumentul oamenilor, nici o secundă al omului. E luminosul care găsește o cale spre Lumină. Poate cea mai limpede conturată din toată literatura... laică.

Am citit-o, recitit-o, am clipit o dată, o singură dată, a trecut un an. Și din înălțimile acelea de speranță, m-am trezit în adâncimi de întuneric. Școala m-a trezit în adâncimi de întuneric. Ha! Permiteți-mi...

Mi-ar trebui cenzurate deja olimpiadele (și-olimpienii), redundante (redundanți), de care, mă iertați, am tot amintit sâcâitor în prima parte. Promit, promit solemn, e ultima oară când își fac apariția, acum, necesară, în cuprinsul acesta de esențe livrești. Anul trecut, în clasa a XI-a, jocurile olimpice-ale Ministerului Educației și ziua mea de naștere s-au înghesuit pe-aceeași sâmbătă, căreia eu eram hotărâtă de mult timp să-i rezerv două nopți la Constanța, ceea ce-am și făcut, cea mai ușoară alegere din viața mea, la mulți ani cu sănătate!, huiduiți-mă, arenelor. Sau... găsiți-mi compromis? Cineva nu s-a înghesuit atunci, cu toate celelalte, ci, răbdătoare, m-a așteptat la prima noastră întâlnire, la care-am întârziat, la care nici n-am vrut să m-arăt, care trebuia să rămână formalitate și ocolire elegantă a supărărilor, ea, OLAV, Olimpiada "Lectura ca abilitate de viață", m-a așteptat. Și-n lehamitea mea a citit provocare, a vrut răzbunare, a vrut să n-o uit, și m-a dus, contrar așteptărilor, contrar dezinteresului - la un moment dat, chiar nu-ți mai trebuie... -, m-a dus la națională. Sau, în fine, a adus naționala la mine - la mine, în Piatra-Neamț.

Olimpiada asta e mai cu moț - din toate punctele de vedere, de la cerințe și punctaj la organizare și țel. Nu fac analiză pe subiecte, pentru că, ce să mai, nu-mi plac, de nicio culoare nu-mi plac. Parcursul ei însă vreau să îl explic: elevii de-a XI-a și cei de-a XII-a rezolvă același subiect și concurează pe un singur loc, la fel cei de-a IX-a cu cei de-a X-a, la fel, cei de-a VII-a cu cei de-a VIII-a - ați înțeles. După ce, din participanții selecționați la etapa județeană, adică primii de la etapa locală, se alege unul, primul, ăl' cu moț, ăl' care să-și reprezinte județul la etapa națională, apare-o divizie... interesantă. Și la română, și la "Cultură și Spiritualitate Românească", olimpiadele naționalele presupun o probă scrisă și-una orală, pentru toți și toate. La OLAV însă, proba scrisă a etapei naționale e un procedeu de departajare, o semi-finală, dacă vreți, din care primii (20? 25? Mă lasă memoria...) ajung să se întâlnească pentru ultima bătălie: proba orală. Aici voiam să ajung. E vorba despre o dezbatere, o dezbatere în doi, care-și decide oponenții, prin tragere la sorți, cu o zi înaintea confruntării. O dezbatere pe baza unei singure cărți, asupra căreia se decide cu trei săptămâni înaintea confruntării. O dezbatere pe baza uneia dintre cele trei moțiuni posibile, de care participanții află și din care fiecare pereche trage la sorți - sper că nu v-am pierdut pe drum - cu zece minute înaintea confruntării. Pe scurt - ar cam fi cazul -, așa am ajuns eu să citesc istoric zguduitorul, al literaturii SF întemeietorul; goticul, canonicul, despre progresul amețitor al științei moralizatorul:

Frankenstein de Mary Shelley

OLAV, 2025:
Moțiunea 1: Creatorul pierde controlul asupra creației sale de îndată ce o oferă lumii.
Moțiunea 2: Progresul științific implică renunțarea la constrângeri morale.
Moțiunea 3: Suferința anulează capacitatea unei ființe de a alege binele.

Progresul în articolul ăsta implică renunțarea la constrângerile morale pe care le am eu acum și trebuie să mărturisesc - suferința mi-a anulat capacitatea de a alege binele. Însă mi-a oferit capacitatea de a alege. Ea și cavalerismul! Care, bucurați-vă, nu e mort! Adică... Oponentul meu a fost (să repet gluma cu "probabil încă e"?) băiat, singurul de-acolo, mare avantaj, se decupa oricum din peisajul feminin pursânge, dar nu-i ajungea, mai avea și o prezență, se îmbrăca numai la costum... Ei, și cavalerul meu m-a lăsat pe mine să extrag, pentru amândoi, moțiunea, adică una din cele trei foi subțiri, care, deși întoarse pe dos pentru siguranță maximă, îmbibate-n tușul ieftin al unei imprimante mai bătrâne decât mine, oricât aș fi eu de bătrână, și luminate de un soare orbitor, puteau fi, cu puțin efort, citite. Iar eu, în sfârșit cu ochelarii pe nas - pe care nu prea îi port, deși mi-s permanenți și necesari -, cu veleitățile mele actoricești și-un joc ex-tra-or-di-nar, conținut, rusesc, de-a chioara și neștiutoarea, ce să mai?!, mi-am luat prag, și-am nimerit, băi, ce coincidențe fantastice!, tocmai moțiunea pe care mi-o doream! Se poate spune același lucru despre partenerul meu de dezbatere? Ziceam că am nimerit tocmai moțiunea pe care mi-o doream! Iartă-mă, David...

Pentru Moțiunea 1 îmi pregătisem momeala, căci Frankenstein se scaldă, pentru mine, într-un registru profund spiritual. Sigur, apare în acest post-iluminism, al răzvrătirii împotriva autorității divine, al înlocuirii ei cu știința și rațiunea. Dar Mary Shelley e o romantică. Și monumentul ei de roman nu-și asumă această năzuință spre progres, ci, culmea, o privire... profund spirituală. Moțiunea 1: Creatorul pierde controlul asupra creației sale de îndată ce o oferă lumii. Am avut la dispoziție 10 minute de brainstorming interior și silențios. Încerc să le redau aici, poate, mai coerent... Iată anatomia unei ciorne: Dorian Gray! Merge... Luceafărul! Da, așa, despic în patru, în cinci, în patruzeci și cinci co-dependența dintre Creator și creație, pe care e construit Luceafărul, pe care, în Frankenstein, sinuciderea planificată de Monstru (spoiler?), imediat după moartea lui Victor, o confirmă - creația există pentru că cineva a creat-o, iar cineva, pentru că a creat, e creator. În afara creației, "creator" nu-i; în afara creatorului, creație nu-i. Bun... bun... Și totuși... Deși nu-l numește deloc pe Dumnezeu, Mary Shelley demonstrează, aici, că numai Lui îi poate reveni rolul de Creator. Că noi, creația Lui perfectă, numai prin continua legătură cu El, Creatorul, MAI SUNT CINCI MINUTE?!, putem exista. Or, odată cu ruperea acestei legături, Frankenstein stă mărturie că atât creația, cât și creatorul, ajung la autodistrugere. Iov! Iov, din Biblie! Și el, ca și Monstrul, se rupe de Creatorul său! Dar Iov se poate salva, poate reface legătura aceea, pentru că el a rupt-o, și nu Creatorul său, Dumnezeu, singurul capabil de iubire necondiționată, singurul care rămâne. Dar Monstrul, Monstrul a fost creat de un om, nu din dragoste, nu cu responsabilitate, ci din orgoliu; de un om care, prin natura lui, a fugit, a destrămat. Asta-i diferența dintre ei! Noi existăm deoarece Creatorul, singurul, unicul, nu pierde controlul asupra creației sale niciodată UN MINUT?!

Doar atât îmi mai amintesc.

Frankenstein, doamnelor și domnilor. Zilnic, timp de trei săptămâni, n-am făcut altceva decât să-l întorc pe toate părțile, să-l dezbat cu profesoara mea de română, să-i schițăm împreună toate detaliile... Și-a fost magic, am învățat din nou să citesc, am învățat să citesc cu adevărat. Zilnic, timp de trei săptămâni, am mers cu drag la liceu.

Prea târziu am ajuns la romanul ăsta, la bucla amăgitoare de paradoxuri, dualitate și revoltă, la viața ca prezumție de vinovăție, la jumătățile de oameni care suntem. Când minciuna începe să semene atât de mult cu adevărul, cine mai poate fi cât de cât sigur că e fericit?

Și-am înțeles atunci numele olimpiadei, Lectura ca abilitate de viață, și-am fost recunoscătoare că am pornit pe drumul acesta cu Frankenstein. Doamnelor și domnilor:

Nu e pe lume nici o vină, nici o ticăloșenie, nici o răutate, nici o nenorocire care să se poată asemăna cu ale mele. Când îmi înșir unul câte unul păcatele, nu-mi vine să cred că sunt una și aceeași făptură cu cea ale cărei gânduri erau cândva străbătute de sublime și transcendente viziuni ale frumuseții și măreției binelui. Dar chiar așa e: îngerul căzut devine un diavol înrăit. Și totuși, acel vrăjmaș al Domnului și al omului avea prieteni și tovarăși în adânca sa deznădejde; eu însă sunt singur.

Voiam acum să sar la cea din urmă carte din listă, dar mi-am dat seama că n-ar trebui să las în aer povestioara asta. O închei în doi timpi și trei mișcări: noroc de oponent, de chimia și de farmecul pe care absoluta noastră contradicție - în tot, în personalitate, chip și abordare - îl aducea, ne-am scos frumos unul pe celălalt, eu am trăncănit cât am vrut, bucuria mea, am luat și mențiune, frumos, elegant, cât de cât. Cam atât. Sfârșit. Iertați-mă, cam din topor... Mi-amintesc că am mai scris asta într-un articol: eu nu știu să pun punct. În general, în viață. La fel, cu povestioara asta. La fel, cu articolul ăsta... De fapt, stați așa:

Soția făcu legătura, știa pe dinafară numărul de telefon al spitalului, Medicul își declină identitatea cînd i se răspunse, apoi rosti repede, Bine, mulțumesc, fără îndoială telefonista îl întrebase, Ce mai faceți, domnule doctor, așa vorbim cînd nu vrem să părem slabi, spunem, Bine, și murim, vulgul zice că facem haz de necaz, fenomen de conservare viscerală care doar la specia umană s-a constatat, Cînd directorul veni la telefon, Deci, ce se întîmplă, medicul îl întrebă dacă era singur, dacă era cineva în apropiere care ar fi putut auzi, de telefonistă nu trebuia să se teamă, avea altă treabă decît să tragă cu urechea la conversații despre oftalmopatii, n-o interesa decît ginecologia, Relatarea medicului a fost scurtă, dar completă, fără ocolișuri, și prezentată cu o asemenea răceală clinică încît, avînd în vedere situația, directorul fu surprins, Însă dumneata chiar ești orb, întrebă, Complet orb, Oricum, ar putea fi o coincidență, s-ar putea să nu fie, în sens exact, o contaminare, De acord, contaminarea nu e demonstrată, dar problema nu e că el a orbit și am orbit și eu, fiecare la el acasă, fără să ne fi văzut, omul era orb cînd a venit la consultație, iar eu am orbit după cîteva ore, Cum îl putem găsi, Am numele și adresa lui la cabinet, Voi trimite imediat pe cineva acolo, Un medic, Da, un coleg, sigur, Nu credeți că ar trebui să comunicăm imediat ministerului ce se întîmplă, Mi se pare prematur deocamdată, gîndește-te la panica publică pe care asemenea știre ar provoca-o, pe toți dracii, orbirea nu se ia, Nici moartea nu, dar murim cu toții

Na. Acum a pus punct, în locul meu, un altul care nu știe să pună punct. La propriu. Amândoi ne-am clădit reputația pe asta. Numai unuia pare să-i și meargă bine. N-am modificat nimic, de majuscule nu m-am atins, iată, nici de tasta ".", doar am citat din:

Eseu despre orbire de José Saramago

Săpasem cu unghiile-n internetul jilav ca să găsesc niște cursuri de scriere creativă, mai exact, niște clipuri live ale lui Cristian Fulaș. Într-unul din ele, propusese ca exercițiu (foarte, foarte bun) scrierea dialogurilor fără linie de dialog și, inevitabil, numele José Saramago i s-a așezat pe buze; spusese, apoi, că orice proză e o descriere, iar cea mai mare trădare în descriere este punctuația și, inevitabil, numele José Saramago i s-a așezat pe buze; continuase, apoi, cu maparea alineatelor ca schimbări ale spațiului în care se scrie, dar mă pierduse, inevitabil, José Saramago se așeza, în timpul ăsta, la mine în search bar. Și dacă scrierea era cea cu care portughezul mă ademenise, scrierea ca reproducere exactă a tempoului vocii interioare, curgere perfectă a percepției personajelor, care, permanent și neapărat, se întâmplă în același timp cu trăirea... dacă, în fine, l-am căutat pentru stil, am rămas (mai ales) pentru poveste.

Frica orbește, (...), Sînt bune cuvintele, eram orbi în clipa cînd am orbit, frica ne-a orbit, frica ne va ține orbi... Sunt lucrări horror terifiante datorită numai și numai coloanei sonore, mai sunt lucrări horror terifiante numai întru neliniște și neînțeles, întru așezarea lor calculată, care strivește toracele - Rabbits al lui Lynch e singurul film pe care nu am putut să îl urmăresc niciodată până la capăt -, și mai sunt lucrări horror de-atâta sinceritate. Obiectivitate. Lipsă de menajamente, de ipotetic. Saramago e franc până și-n auz, și-ar imagina o brățară de aur din litere care alcătuiesc "munca", sau așchii de copac tot sărind, întrecându-se care ajunge mai departe de trunchi, pentru că Saramago s-a împiedicat de obositul You are who you are when nobody's watching, l-a văzut, i-a plăcut și l-a luat, l-a luat doar pe el, fără subtext, fără criptic, l-a luat așa cum e el și l-a făcut carte. Și-n carte, rând pe rând, oamenii încep să orbească. Știm, orbirea e (cea mai) contagioasă. Guvernul carantinează orbii într-un azil dezafectat, lucrurile scapă de sub control, orbii scapă de sub controlul guvernului, regulile se topesc până la instinct, moralitatea, până la dezumanizare. E tot ce trebuie să știți despre romanul ăsta, încăpățânat să reducă umanitatea însăși la o mână de oameni fără nume, să reducă societatea la coridoare duhnind a urină la fiecare pagină. Duhnind a urină fiecare pagină. Duhnește fiecare încăpere unde cineva a citit, la un moment dat, din Eseu despre orbire. Eseu brutal, fiindcă brut, eseu (re)inventator al descrierii și-al senzorialului literar. O capodoperă. Păstrată de mine la urmă, pentru că e singura, dintre-aceste 10 cărți ale adolescenței mele, pe care aș putea recomanda-o - nu, dac-aș putea, aș cumpăra-o și în mâini așeza-o -, cu adevărat, fiecărui om în parte, indiferent de gust și preocupare. E imperativă, astăzi, mai ales. You are who you are when nobody's watching și, ei bine, nobody's watching. Eseu despre ignoranță.

Mi-e greu să sfârșesc orice. Și-astea au fost zece cărți care m-au sfârșit pe mine în liceu. Care m-au sfârșit când s-au sfârșit. Ah - să fie asta explicația? Explicația faptului că nu știu să pun punct, în general, în viață, stă în cărți? Și iar mă întreb: cititorul își face cartea sau cartea face pe cititor? Și-astea au fost cele zece cărți care mi-au marcat anii de liceu. Nu pot încheia cu un punct. Deci, iar mă întreb: Cartea-ți face timpul sau timpul îți face cartea?