N-au trecut decât trei, hai, trei jumate, dar știu că pân' la patru o să continui - ca-n ultimele luni - s-o țin doar într-un dramatic și-ntr-un teoretic, de la Vîrîpaev la Sarah Kane, de la brechtienele Scrieri despre teatru la Mereu spre un nou început, atelierul ținut de Andrei Șerban, în 2005, la naționalul clujean, permanentizat (de Eugenia Sarvari) într-o carte. Castellucci și Stanislavski. George Banu și Alina Nelega. Pentru că am pierdut echilibrul în lecturi, pentru că mi-e dor de proză și de ficțiune, mă ridic din teatru, dintre studii și eseuri, și privesc înapoi cu mânie la cei trei ani și jumătate ai mei de liceu, îi numesc "patru", rotund, să sune complet, compleți, cum nu mi-i simt, și-ncerc să-i îndes în zece cărți. Zece titluri, zece instantanee reprezentative pentru ceea ce-ar trebui să fi fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, eu aleg să nu fiu așa pesimistă, continui, continui menționând că nu-ntocmesc un top, poate, o listă, ce trivial!, nu... (Re)chem o ordine cronologică, și nu valorică, dar nici în asta nu mă-ncred să reușesc, înșir - și nu prea - cărămizile unei lumi interioare, care (m-)ar putea explica multe, pe care le recomand, la care m-aș întoarce, cărămizi iubite de mine chiar și separate de momentele ori de oamenii cu care le-asociez - exercițiu pe care-ar trebui să-l practic mai des. O bibliografie eterogenă, integrată-ntr-o biografie narativă. Dacă întrezăriți o legătură, un spațiu comun celor zece, m-ați găsit pe mine, m-ați cunoscut unde oglinda n-are loc.
În ziua de Crăciun, m-am gândit la munți și m-a podidit plânsul. De dor. Până să-ncep liceul, în munți mi-erau toate vacanțele, toate weekendurile, diminețile lor; în munți, cu tata. Și când, inexplicabil, rămâneam acasă, printre betoane, ne trezeam devreme și mergeam până-n capătul opus al orașului, la gară. Ne luam o cafea și-o ciocolată caldă de la automatul din fața ghișeului, le beam pe peron, în liniște, de-acolo se vede-n toată splendoarea ei Cernegura, deal cu pretenții de munte, mister al copilăriei mele, o priveam, negura eponimă ajungea pân' la noi, o prindeam în paharele goale și-o gustam, apoi plecam spre casă. Toată sporovăiala asta ajunge acum să se justifice, vă promit... Pe drumul de întoarcere, treceam tot timpul pe lângă librăria mea preferată. Când puteam, intram și-mi cumpăram câte-o carte. Treceam și pe lângă bibliotecă, dar ce nu pot păstra și adnota nu m-a interesat niciodată. Din librăria aceea, în clasa a șaptea, mi-am cumpărat Maestrul și Margareta (Mihail Bulgakov). În clasa a șaptea nu citești Maestrul și Margareta. Sau o faci, ca să te-ntorci și reîntorci la ea, de fiecare dată ca la o nouă carte, ca să-i înțelegi târziu geniul și să te-ntrebi ce rost mai are să scrii după Bulgakov. N-o includ în lista aceasta. E bonusul de căpătâi, formatoarea și indispensabila, an de an recitită, și nenumirea ei aș fi simțit-o sacrilegă.
Un an mai târziu, în clasa a opta, prima mea olimpiadă națională de română m-a trimis tocmai la Târgoviște. Era aprilie, dimineața dinaintea rezultatelor, aprilie amorțit, nimeni pe străzi, profesoara care ne-nsoțea și răspundea de sănătatea lotului din Neamț ne-a scos la plimbare. La Muzeul Scriitorilor Dâmbovițeni, la Casa Romanței, la o librărie frumoasă, Fragilistic îi spune, am căutat acum, unde-am văzut-o:
Zenobia de Gellu Naum
Nu trișez când o includ în listă: am cumpărat-o atunci, dar de citit, am citit-o mai târziu, înainte de miezul clasei a noua. Nu știu de ce am luat-o, cred că voiam să plec cu ceva acasă, voiam neapărat ca acel ceva să fie o carte, trebuia să mă orientez spre colecția TOP 10+ a Poliromului, cele mai ieftine și mai mici, din peretele imens, albit de cotoarele inconfundabile, mi-a căzut privirea pe titlul ăsta; Zenobia suna, cânta, am luat-o, am uitat de ea. Dar și când am regăsit-o...
Zenobia îmi devansa gesturile și intențiile; nu știu dacă punctul ei de vedere coincidea cu al meu, deși s-ar putea spune că nu trăiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decât coincidență.
Aveam impresia că până și tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl știam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simțit de obicei ca o împăcare, ca o știință totală și liniștită.
Ea mă ferea de explicații; știam amândoi că nu e nevoie să reformulăm, ci să trăim conform lumii aceleia presimțite, devenind, astfel, disponibili pentru ea; când izbuteam, conflictul haotic al unor elemente și idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerență; aceasta cerea însă destul chin și suferință: ca să le pot suporta, suprafața mea de contact pe atunci încă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerența și echivocul intrau în joc doar ca aparente ale posibilului, pe când, dimpotrivă, înțelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută.
Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimțită, dar care mă îndreptățea să mă îndoiesc de realitatea percepțiilor mele; această natură constituia pentru ea câmpul firesc al existenței.
Ininteligibilă impresie; nu știu s-aduc în concret senzorialul căruia s-adresează acest nici roman - nici poem, nici autobiografic - nici suprarealist - nici de dragoste. Să-l prezint generic drept un roman - "pohem" de dragoste, suprarealist, cu note autobiografice din viața cuplului Gellu-Lyggia - ori, la fel de bine, Dante-Beatrice, Adam-Eva, în fine, perechea primordială, într-un final demascată, odată cu iubirea însăși, ni se cutremură literaturi întregi între paginile capitolului al cincilea, în fine, în fine... Asta ar însemna clasificare, șablonizare, coerență, și nu pot. Pentru că nu se poate. Dacă am putea identifica, și nu doar simți, coerență în Zenobia, meritele (rigid - stilistice) ar aparține unui umor absurd, de-o înălțime rară, a însușirii pure a avangardei, a poetului însușit, de fapt, de avangardă. Româneasca, onirica, suprarealista Cântarea Cântărilor. Oglindă fidelă - și-atunci de ce trebuie s-o numesc "suprarealistă", când mi-o simt atât de firească, de personală...? - a conștiinței, a timpului interior, a vocii interioare - pentru unii, pentru câțiva, pentru mine. Muzicală, pentru că lirică; vizuală, până la tablou. Am spus că nu voi ordona cărțile după criterii apreciative, dar Zenobia s-a așezat, fără să-i fi șoptit eu nimic, la locul ei. În listă și-n piept, prima. Zenobia e, poate, cartea cea mai dificil de recomandat. Își alege ea cititorii, își cere lentoarea și reluarea, e pretențioasă, e, de fiecare dată, alta.
În norul care ne trăia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor și a mărturiilor; acolo, solicitările, mai ales cele privind starea și mișcarea lumii, se dezlegau ca să se lege altfel, iar noile lor legături făceau loc altora, infinit îmbogățite, deveneau altceva, rămânând într-un fel aceleași.
Știam că obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice obsesie, se datora în cea mai mare parte indisponibilității și că starea obsesivă, ca și explicarea sensului, nu poate duce decât la o nouă miopie, la o nouă eroare sistematizată.
Zenobia cunoștea mânia și frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele.
Dicționarul se zgârcește când e-ntrebat de dragoste și, ca să acceptați că v-ați molipsit de la el, că ați uitat-o, că nici n-ați cunoscut-o, citiți-o. Citiți dragostea, locuindu-și corpul, distorsionând memoria, spațiul, aerul, citiți-o în Zenobia. Și dacă nu vă place, dacă vă pierde sau vă sperie, fiindcă alienează sau pur și simplu bate câmpii, e bine, e minunat, așa face ea. Dragostea.
Sar înapoi între parantezele de câteva luni dintre achiziție și lectură, ca să sar și la o altă carte. Clasa a noua, n-o să uit, îmi simt carnea strângându-se-a revoltă acum, când se joacă barbut cu noua programă pentru limba română, clasa a noua, n-o să uit, am început-o cu Cărtărescu. În prima zi de liceu, ne-am cunoscut, ne-am pupat și-am dat flori. În a doua, pe bănci, trebuia să avem toți:
Rem de Mircea Cărtărescu (pe care eu am citit-o în volumul Nostalgia, colecție canonică de cinci proze scurte, zic eu, imperative tuturora, de-aceea și această paranteză-recomandare-implorare)
Pe Cărtărescu l-am cunoscut la aceeași librărie din drumul spre gară. Clasa a șasea, Frumoasele străine. Pare că librăria aia e singurul numitor comun al cărților mele neinspirat și dureros de devreme alese. Nici nu-mi amintesc dac-am gustat-o atunci - iar dacă neutrul și uitarea sunt mult, mult mai jignitoare și mai dăunătoare decât disprețul, vina, se-nțelege, a fost a mea, a vârstei, și nu a cărții. Eu am avut norocul orb - astăzi, fragil, negat și deplâns - de-a fi fost reîndrumată chiar în școală către acela care mi-a deschis ulterior porii și-a picurat în ei pofta pentru literatura contemporană. Atunci a fost, de fapt, adevăratul început al dragostei mele pentru literatură, în liceu, - cimitir al tinereții mele. Lucru de o raritate catastrofală.
Timpul exterminator, timpul care nu lasă răniți. Și cu asta ți-am cam spus "preafrumoasa mea poveste". Mi-au trebuit ani de zile, a trebuit să mă maturizez, să devin, uite, aproape o babă, ca să încep să cred că înțeleg cu adevărat ce este REM-ul, că el nu se află acolo, înăuntrul magaziei, ci în afara ei, că de fapt noi suntem REM-ul, tu și cu mine, și povestirea mea, cu toate locurile și personajele ei, și Bloody Mary, și cățelul lovit de mașină, că lumea noastră e o ficțiune, că suntem eroi de hârtie și că ne-am născut în creierul și mintea și inima lui, pe care eu l-am văzut. Că până și el s-a cuprins pe sine în REM. Că poate până și el, în lumea lui (unde eu am pătruns, asta fiind poate singura rațiune a vieții mele), nu este decât un produs al unei minți mult mai vaste, din altă lume, ea însăși fictivă. Și el, da, sunt sigură acum, caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară, căci visul nostru, al tuturor, este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi ființa care ne-a dat viață. Dar, vai! poate că REM-ul nu e totuși nimic din ce cred eu despre el. Poate că el e doar un sentiment, o strângere de inimă în fața ruinării tuturor lucrurilor, în fața a ceea ce-a fost și nu va mai fi niciodată. O amintire a amintirilor. REM-ul e, poate, nostalgia. Sau altceva. Sau toate acestea deodată. Nu știu, nu știu.
În Nostalgia celor cinci nuvele care-și împart coperta și genialitatea, Cărtărescu a dresat o nouă rasă a ficțiunii și-a turnat psihedelicul însuși în cuvinte. Dintre cele cinci experiențe hipnotice, înrămată-ntr-o poveste de dragoste, înrămată și ea, la rândul ei, de o exterioară supraveghere/narare, un glas demiurgic - deopotrivă scriitor și Dumnezeu, într-o, iată, neașteptat de spirituală ars poetica -, claustrofobic întrupat de-un păianjen - permanent țesându-ne drumurile, viețile, permanent pitit, permanent privind -, Rem este un coming of age feminin fără egal întru precizia-i plastică, întru referențialitate, întru scriitură și simboluri. Mărit la scară onirică, pasul inopinat care desparte copila de femeie, biologic, psihologic, sexual, devine un întreg sistem. Sistem de șapte jocuri, ținute-n șapte zile, de către șapte fete, voalate-n simbolurile a șapte flori și șapte culori. Sistem diurn, prin care Svetlana, protagonista (urmărită de-a lungul acestui fir narativ la vârsta de 12 ani, după ce o cunoaștem, la începutul nuvelei, trecută deja de 30), accede inconștient către maturitatea simțurilor. Sistem dublat nocturn, de șapte vise, prin care Svetlana accede REM-ul, această matrice cosmogonică la capătul căreia toate planurile narative se vor dizolva într-unul singur, rearanjându-și personajele și intersectându-se cu autorul însuși, în timp ce le scrie, în timp ce se scriu. Într-o permanentă comutare între planuri și niveluri ficționale, găsim aici fascinația pentru realitățile alternative care substituie general-valabilul și științific-demonstratul, metatextualitatea și labirintul borgesiene, viața extraordinară a obiectelor lui Blecher, buclele timpului cosmic eminescian. Iar dedesubtul cifrului pe care Rem îl constituie, dincolo de chestionarea realității realului și-a planului oniric, a locului ficțiunii în viața omului, a Creatorului și-a țesăturii sale din care nu ne putem desprinde, stă cea mai curată, mai corect și spiritual conservată privire spre momentele ultime ale copilăriei, ale hormonilor încă nenumiți; interiorul (cel mai adânc) - muzeu al femeii la tinerețe.
Tot în clasa a noua, în februarie, am ieșit pentru prima oară din țară. Și-mi amintesc zăpada care, aproape de graniță, umplea de lumină autocarul și nu mă lăsa, cu frumusețea munților pe care s-așezase, să mă concentrez la ce citeam. Portretul lui Dorian Gray. Pe care l-am devorat, ulterior, la întoarcere, undeva în orele dintre Strasbourg și Budapesta. Mă grăbesc către (și tot scormonesc în memorie, dar nu găsesc) zilele când am ajuns acasă. Pentru că atunci, nechemată, a început alimentația mea bazată exclusiv pe poezie românească contemporană. De atunci și până în clasa a zecea, toate alocațiile mele s-au evaporat către OMG Publishing House și - mai ales - Cartier. Mai ales, Cartier de colecție. Așa-mi explic sinestezia, care colorează februarie-n alb și poezie. Chiar în timpul acelei deplasări, aflasem de calificarea la naționala de română care urma în aprilie. Și care se ținea la Sibiu. Și care avea să mi-i aducă în față, într-un dialog despre poezie (mai port și azi în mulțumiri organizatorii acelei ediții de concurs), pe Svetlana Cârstean, Dan Coman, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu și Radu Vancu, proaspăt descoperiți de mine, după două luni în care-au fost integral citiți și recitiți. Sau timpul le știe pe-ale lui și, de ce să mint, îl las să mă joace pe degete. La finalul întâlnirii aceleia tatuată-n memorie, am rămas pentru autografe, cărora nu le-aș fi putut găsi un loc mai potrivit decât prima pagină din:
Îngeriada de Judith Mészáros (într-o ediție îngrijită de Claudiu Komartin)
Iar când am nevoie de încurajare, trebuie doar să o deschid. Mulțumesc, Radu Vancu:
Mai personal decât actul de-a o scrie, a citi poezia înseamnă a te-ntâlni cu neștiutul din tine, cu substanța pe care-o simți întâia oară în cuvintele străinului, cuvinte - oglinzi până la suspiciune, până la legământ nevăzut. Legământul nevăzut dintre scriitor și cititor. Mi-e greu, adică, să vorbesc altfel decât tehnic despre cartea aceasta - adevărat tezaur, rezultatul unui îndelungat și sinuos proces de elucidare și păstrare a ceea ce a fost Judith Mészáros, extraordinara poetă care, după două volume și, s-ar crede, deja luptând cu o tulburare schizofrenică, a dispărut din lumea literară. Cuprinse aici sunt debutul ei literar, Îngeriada (1993), cu ciclurile Ritualul primăverii și - preferatul meu, cu paginile efectiv mărunțite sub degete - Noapte bună, Nino, volumul We all live in a yellow submarine (1994) și cinci poeme publicate în 2002, sub pseudonim - ion paul sebastian, cum, aflăm din notele lui Claudiu Komartin despre "dispariție, căutare și poezia restituită", scriitoarea își semnează acum proza, căreia s-a dedicat, renunțând la poezie: Când am reușit în cele din urmă să-i dau de urmă lui Judith Mészáros (prin intermediul criticului Dan-Liviu Boeriu, care locuiește la Salonta), am aflat numărul ei de telefon (bibliotecarele de la Biblioteca Municipală o cunoșteau - și s-a adeverit astfel că poeta Îngeriadei trăia retrasă în orașul natal). Au urmat câteva schimburi stranii de mesaje - nu dorea să vorbim la telefon, ci doar să ne scriem, motivul invocat fiind că nu aude -, în care J.M. mi-a transmis că nu mai scrie poezie, ci s-a dedicat prozei, pe care o semnează Ion Paul Sebastian. Am făcut atunci legătura cu grupajul de la începutul secolului: am bănuiala că trimisese României literare cele cinci texte cu acest heteronim masculin, însă redacția nu a înțeles sau nu i-a acceptat deghizarea. Ce a urmat este întristător cu toate că am mai sunat-o și i-am tot scris, nu am mai primit niciun răspuns, explicația fiind că a fost internată la Spitalul de Psihiatrie Nucet, unde se găsește (dacă veștile pe care le-am primit de curând sunt exacte) și astăzi.
Închiderea în sine, în timpul subiectiv, în dez-golirea de simțuri, ca reacție înaintea istoriei și-a sângelui ei, care-nvinovățește nevinovatul până la delir (căci Îngeriada este mai ales un manifest), alunecă, în formal-experimentalul yellow submarine în dez-golirea de sine, în capitulare. Stă la capul meu Îngeriada, carnala, hipnotica, nevrotica mea Îngeriadă.
the show must go on
somnul rațiunii a născut monstrul său
un fiu rătăcitor al unor vremi rătăcite
(...)
(nu uit, nino, ei sunt prietenii noștri, cu ei am vegheat în spitalul mirosind a formol două nopți în șir trupul tău ciopârțit, cu ei am dus acele buchețele de ghiocei la mormântul tău proaspăt, surpat sub zăpadă)
mai bine să nu facă paradă, să tacă
(dar eu tac, eu, jidovul româno-maghiar, rătăcitorul, eu tac. nu e întâmplătoare limba în care visăm? numai visul nu poate fi întâmplător.
o, da, îi văd: oameni de lac negru pe caii lor de lac roșu venind în noapte, săbiile lor de lac gălbui, gulerul fluturând obraznic plin de dispreț, unicul lor ochi imens, dilatat fixându-ne, îi văd.
cine erau?
nu-i a mea acea istorie - aruncat în ea ca într-o groapă comună - a mea e doar asta, pe care acum, cu voi, încep s-o trăiesc, aceasta, sau tocmai termin? termin de trăit?)
râd, râsul meu brusc, ploaie de trandafiri, fețele lor o clipă mirate, pentru a izbucni apoi cu toții în râs, râsul nostru ca un tânăr și răcoros nechezat, grădini boltite de trandafiri
aici, împreună, aici
(...)
Olimpiada care-a urmat la un an distanță nu mi-a mai adus o astfel de întâlnire. Oricum, amintirile mele de-atunci stau sub un văl opac; primăvara clasei a zecea m-a purtat pe drumuri nebănuite și, ca să le-nving, căci trebuiau învinse, m-a sedat, m-a amorțit și, mai ales, m-a schimbat. Nimic special, spuneam, la olimpiada aceea, nimic, în afara reveriei de-a fi înconjurat timp de o săptămână, neîntrerupt, de pasionați. Nu mă limitez la pasionații de literatură, bucuria mea era să-mi pierd aerul în conversații de tot felul cu oameni tineri pasionați. Și să plec de-acolo epuizată, schimbată, ambiționată, cu prietenii (care încă rezistă!) și, mai ales, cu recomandări incitante de lectură. Dintre acestea, două mă trag de mânecă să le dau, la rându-mi, mai departe:
Scara lui Iakov de Ludmila Ulițkaia
Sădit aici e un arbore genealogic stufos, secular, aplecat sub povara istoriei căreia îi stă mărturie, istoria poporului evreu rus; 600 de pagini de portret al unei familii de intelectuali, sistematic, acronologic, generațional structurat, dificil de urmărit, întins pe multiple niveluri narative și epistole. Salturile amețitoare prin timp încep când Nora, protagonista, descoperă un cufăr cu jurnale și scrisori, ce-au aparținut bunicului său, Iakov. Despre destin și acceptarea lui, despre arte și oamenii lor, despre iertare, dragoste și timp. Roman țesându-și singur coloana sonoră, cu extraordinare trimiteri muzicale, roman - bibliotecă de titluri stringente, roman - caiet de regie și scenografie, roman - corespondență tulburătoare de scrisori. Nu mi-a fost recomandat, ci impus; insistențele (pentru care îi sunt recunoscătoare) profesoarei care ne-a însoțit, de această dată, la Suceava, nu m-au silit, ci m-au intrigat. Eu, influențabilă, eu, care răbdare nu cunosc, nu dețin, cu câteva ore înainte de-a pleca spre gară, căutam Scara lui Iakov într-un Cărturești imens, una singură mai era, una singură, cu care m-am întors casă. Ăla mi-a fost mie adevăratul premiu.
Cu gândul de-a căuta un fragment relevant / revelator, am deschis acum cartea asta, doldora de însemnările mele albastre, și-n panica de-a nu mă putea rezuma la o simplă secvență, privirea mi-a căzut peste următoarele cuvinte: "Cultura e prin natura ei făcută din citate". Am zâmbit, m-am gândit la Jean-Luc Godard ("Iau citate de oriunde le găsesc. E același lucru ca atunci când filmez un copac, un lac sau o stradă cu mașini - nu le-am inventat eu"), și-am respirat ușurată. Fertilitatea scriiturii Ludmilei îmi permite să vă servesc niște prăjituri cu răvaș, probabil, mult mai apetisante decât orice sinopsis mi-ar ieși mie:
M-am rugat Domnului în care nu prea cred și n-am simțit decât o uriașă distanță, nimic mai mult.
Câți oameni - atâtea religii.
Viața noastră, atât de plină de promisiuni, singura care ne e dată, se desfășoară pe fondul marii nebunii a întregii lumi...
Revoluția îi iubește pe cei înflăcărați, foarte vocali, și nu îi suportă pe cicălitori, pe cei care mârâie sau murmură, pe molatici. Numai Tolstoi e bun pentru toate vremurile.
Există o eroare în Biblie. Nu din coasta lui Adam a fost făcută Eva, ci din inima lui. Simt fizic locul din inima mea.
Dragostea e un sentiment mare, dar primitiv. Și cerințele ei sunt primitive.
Nora era înconjurată de tot felul de oameni, pictori, artiști, oameni de teatru pe jumătate sau pe sfert, talentați, interesați, demonstrându-și talentele în fel și chip, dar nu exista printre ei nici măcar unul excepțional, care să nu fie banal sau superficial chiar și într-o mică măsură. Toți voiau să fie geniali, dar nu erau.
O singură idee, acum am înțeles. Trebuie să faci ceva unic. Are forță ideea când e unică în lume. M-am lămurit. Trebuie să regizezi în așa fel încât să se sfârșească lumea cu spectacolul tău. Punct. Asta înseamnă teatru. O singură idee, dar jucată fără rest, să nu mai rămână nimic de spus.
Fără să vreau, mi-am văzut corpul și mi s-a făcut dor de tine.
Lucrurile plăcute se sfârșesc și ele, apoi vin neplăcerile îngrozitoare. La început e foarte, foarte plăcut, dar când e foarte-foarte, nimerești din rai în iad.
Dacă gnosticii susțin că lumea poate fi cunoscută în esența ei, iar agnosticii susțin că lumea nu poate fi cunoscută în esența ei, atunci eu aleg Gnoza ca fiind Dumnezeu, și atunci contradicția nu mai există.
Dacă criticii sunt în dezacord, asta e cel mai bine. Înseamnă că autorul nu e în dezacord cu sine însuși.
Evenimentele similare se produc succesiv de două ori. O dată în ciornă, a doua oară în formă finită. O lege cunoscută oamenilor cu spirit de observație și mai ales femeilor.
În aceeași zi, în aceeași grabă și-n același Cărturești, o prietenă mi-a făcut cadou:
Un om sfârșit de Giovanni Papini
La care am ridicat din sprânceană. Pentru că-i știam viața lui Papini și nu-mi așteptam empatia și structurile nervoase să ducă atâtea pagini de autobiografie scrisă la doar 31 de ani, atâtea pagini din zborul cel mai înalt al unui pseudo-semizeu, după ce aflasem deja de fericita lui cădere liberă, de ulterioara întoarcere la Dumnezeul pe care-aici îl arată cu degetul. Pentru că, în ciuda repulsiei viscerale față de snobismul și narcisismul protagoniști aici, știam că în revolta fără scop a tinereții lui Papini, pe care aveam s-o ridiculizez, mă voi regăsi. Pentru că nu voiam să mă văd în confuzia dintre vocație și pretenție, în contracurentul ispititor, de care, amintindu-mi, știam și încă mai știu că mă voi jena într-o zi. Mă temeam să mă-ntâlnesc din nou cu unicul, nemaiîntâlnitul, de-nimeni-înțelesul tras la indigo, mă săturasem sadică s-aștept chinul însinguratului de-a realiza că nu e singurul. Și el să nu mai vină.
[Dragostea mea] În loc să se aprindă mai tare în apropierea celui iubit, tocmai atunci se risipește; în loc să se manifeste în dovezi de iubire, în cuvinte calde, ia chipul dojenii și biciul invectivei. Dragostea mea e făcută din scuipături și din bătăi. Nu puteți nici s-o înțelegeți, nici s-o acceptați. În aceste clipe de nemiloasă sinceritate, nu pot să vă învinovățesc pe voi. Vina se află înăuntrul meu: sunt prea rece pentru a fi în stare să mă contopesc într-adevăr cu voi, ca iubitul cu iubita. În surâsul meu citiți o batjocură. În strângerea mea de mână e un pumn care fremătă. În zestrele celor violenți intră și omenia, iar eu n-am știut nici să vă iubesc, nici să vă biciuiesc îndeajuns. În mine există numai intenții lipsite de forță și trebuie să-mi sfâșii pieptul de durere fără să am dreptul să vă cer un singur cuvânt de mângâiere. Sunt un mic Prometeu care-și poartă în piept vulturul remușcării pentru că, furând focul, n-a știut să se ardă cu el decât pe sine însuși.
Dar astea-s umbre pe care lumina orbitoare a unor minunate pasaje le risipește. Ce captivează aici e ambivalența lui Papini, tranzițiile scăpate de patetism, vulnerabilizările scăpate între odă și autoflagelare. Dacă nu satisfăcător, disprețul față de sine al unui Dumnezeu închipuit și self-made e cel puțin subliniabil, în scriitura, contrar așteptărilor mele, deloc plictisitoare, ci chiar devorabilă, de nenumărate ori recitibilă. Am simțit nevoia s-amintesc de omul sfârșit, pentru că trebuie păstrat și citit la toate vârstele, întru auto-chestionare și reflecție, ca un joc lăuntric de-a vânătoarea - de schimbări și (ne)credințe. Și pentru că nimeni până la el, nimeni după el, nu a reușit să mă amăgească într-o atât de densă ceață și să nu mă mai scoată de acolo. Căci nu pot să văd, vreau să spun, nu pot să disting dacă-l iubesc sau îl disprețuiesc, dacă-l compătimesc sau vreau să-i astup mai repede gura. Și mie-mi plac contradicțiile. Îmi place indefinibilul. Și-mi place că pot încheia astfel această primă parte din textul acesta, și el, vreau să cred, indefinibil (fie și numai din încăpățânarea mea de-a-l numi "top").