Papagalul verde - Martha Bibescu, Editura Polirom, 2014
Traducere din limba franceză de Constantin Popescu
S-a întâmplat în anul când am ajuns la vârsta fratelui meu fără să fi făcut ceva remarcabil. Aș fi plâns de rușine în fața portretului noului Alexandru. Surorile mele mai mari, Anne și Elizabeth, îi fuseseră inferioare în toate privințele: istorie, geografie, dictare și conduită. Acum știam că nici eu n-aveam să-l egalez vreodată.
Ce-aveau să facă cu mine mai târziu? Aveau să mă trimită, ca pe surorile mele, la acea mănăstire din Belgia unde își desăvârșeau educația? Mă temeam să le urmez soarta. Fuseseră îndepărtate de noi cu un an în urmă și, de la plecarea lor, casa construită de tatăl meu "pentru a fi fericit înăuntru și pentru a avea în ea o groază de copii" răsuna la fel de găunoasă ca o scoică goală.
- Fetele au crescut și au nevoie de disciplină, spunea mama.
- Ar trebui cumpărată niște plictiseală ca să le dăm, spune Nianca.
Știm deja ce se întâmplă cu un copil, o coală albă de hârtie, când ai pretenții prea mari de la el, dar cum evoluează acesta când așteptările încetează să existe? Părinții vor doar să le țină pe linia de plutire, să bifeze câteva reguli de conduită, pentru că nu își pot egala fratele, întruchiparea copilului bun la toate. Dacă ar mai fi trăit, chiar și portretul lui ar fi o imagine mai demnă de numele familiei decât ele.
Rămăseseră prea vesele, prea zgomotoase; voiau să trăiască. De asemenea, nu se născuseră, ca Olga, după nenorocirea noastră și nu fuseseră deloc marcate de ea. Singură, fetița răutăcioasă, veșnic plângând și țipând, veșnic supărată, a găsit milă pe lângă mama; în această fiică tristă, mama și-a recunoscut lacrimile.
Dacă prezența mea în casă i se părea încă suportabilă era din cauză că mergeam pe vârful picioarelor și eram întotdeauna cu capul în nori. Mama înțelegea în mod neclar că din pricina unor motive necunoscute nu țineam de acest pământ.
S-a întâmplat într-o dimineață de duminică; mă revăd în drum spre biserică împreună cu mama; merge grăbită și cu privirea lăsată în jos; încerc să mă țin după ea. Trecem prin niște câmpii; vom asculta slujba la Saint-Martin, vechea parohie a ținutului. Tata lipsește, plecat din nou în Rusia; de altfel, chiar și întors nu avea să fie cu noi la acea oră și pe acel drum: religia lui nu e religia noastră. De mai mulți ani mama a părăsit religia greco-ortodoxă pentru cea catolică și am fost convertite o dată cu ea. Biserica ortodoxă nu i-a păstrat fiul; credea că cea catolică i-l va reda.
Mergând împreună cu mama înseamnă să mă simt singură alături de o umbră mai mare ca a mea; înaintează rapid, fără să vorbească. (Prezența fetei se rezumă, de multe ori, doar la fizic, mama ei fiind legată de un singur copil; din ipostaza ei, existența sa se simte aproape ca un vis, nu pare reală.) Tăcerea care o întovărășește e întretăiată de clinchetul de argint al brățărilor care se ciocnesc pe încheietura mâinii; brățările conțin păr al fratelui meu și primul dinte de lapte pe care l-a pierdut. Astfel încât această mamă creștină e o cutie de moaște vii.
Mama folosește moaștele copilului său pentru a se simți mai aproape de el, chiar și după moarte - niște icoane ale durerii, ale unui trecut la care nu se va mai putea întoarce.
Urmăm o cărare acoperită cu spumă de mare și aflată între două taluzuri; cel de la răsărit e umbră, iar celălalt e soare. Atenția mea, pe care mama n-o reține niciodată, e liberă să rătăcească unde vrea. Instinctul meu pândește ici și colo, adulmecă timpul și câmpia, ochii îmi sunt peste tot, și descopăr la marginea drumului găunos bruma albă de pe iarbă și stânci, urme feerice ale iernii; de cealaltă parte a drumului, una, două, trei ciuboțica cucului, ca și părăluțe, primele care se deschid micuțe și mă urmează pe furiș. Căci florile sunt pentru mine ca ochii prietenilor. Mă spionează, îmi fac semne și schimb cu ele lungi priviri complice.
Rusoaică, fără a ști însă cât de mult, și născută în acest ținut basc unde nu ninge aproape niciodată și unde iernile sunt dulci, devin sensibilă la schimbarea anotimpurilor, așa cum nu pot fi decât sălbaticii din nord, cum erau fără îndoială strămoșii mei îndepărtați din munții Urali și de pe Volga.
Uitându-mă pe o parte a drumului la brumă și pe cealaltă la iarba verde, simt că încep să tremur! Aș dori să-mi pot exprima surpriza, să strig fericirea simțită de-a merge între iarnă și primăvară, despărțite doar de acest mic drum acoperit cu spumă de mare! Aș vrea să pot fugi și să sar peste un obstacol, să dansez și să mă aplaud de-a fi dansat, dar nu îndrăznesc. Aș dori să pot îngenunchea pe pământ, să-mi apropii de el chipul, să culeg aceste priviri, să sărut toți acești ochi care se deschid, să-i fac să clipească și apoi să-i văd cum se deschid din nou la sărutările soarelui. Îmi stăpânesc însă aceste mișcări dezordonate, inspirate de vederea ierbii fragede. Știu că primăvara trebuie considerată de către noi drept epoca cea mai tristă a anului, că se apropie aniversarea, că bucuria jignește și că trebuie să te păzești s-o arăți în fața aceleia care n-o mai are. Anne și Elizabeth, exilatele, au fost pedepsite pentru că au fost fericite.
Cum poți să fii fericit atunci când l-ai pierdut pe Sașa?
Pentru cineva care a fost îndoliat, simpla revenire la simbolurile perioadei respective o pot întrista. Pentru niște copii, primăvara, iarna, trecerea de la un anotimp la celălalt, reprezintă noul, un prilej de a descoperi, prin observarea elementelor care preschimbă.
Tristețea este atât de adânc înrădăcinată, încât fiecare zâmbet al altei persoane pare jignitor. Cum poți zâmbi când acel cineva nu mai este? El nu a apucat să vadă acest an, nu mai poate zâmbi. Lor de ce li s-a oferit acest privilegiu?
Mama spune deseori: "Fiicele mele n-au inimă!" Neliniștită, încerc să-mi aud inima noaptea, când totul e tăcut în casă.
Gonesc veselia care urcă în mine în dimineața asta ca un abur asurzitor. Simt că am inimă fiindcă explodează. Am părăsit drumul scorburos; ne apropiem de o zonă urâtă, despărțită în bucăți de teren de construcție și panouri pe care citesc: DE VÂNZARE. Câteva vile nou-construite se înalță în centrul pătratelor pline de pietriș și cărămizi pisate. Așa s-a întâmplat că dinăuntrul uneia din aceste case noi și urâte, unde se făcea curat și se deschiseseră ferestrele, a scăpat un papagal verde exact în clipa când treceam noi pe acolo. Mi-a apărut în plin zbor, cu aripile desfăcute, strălucitor și rapid, ca un înger cu cioc, ca un șoim verde care se repede la mine, atât de asemănător cu ceea ce îmi închipuiam eu a fi un mesager divin, încât mi-a tăiat respirația. S-a învârtit o clipă deasupra capului meu, iar apoi s-a așezat comod pe manșonul meu de lucru. Am fost aleasă!
Astfel mi s-a întâmplat ceva ca niciodată mai înainte: un moment de fericire. Și din clipa care a urmat minunii, l-am acceptat ca un lucru firesc. O persoană care vede un miracol nu se mai miră de nimic. Mama e martora acestei Bune Vestiri care mi se aduce. Vede extazul meu.
Zâmbește până și ea vizitatorului înaripat de pe brațul meu, a cărui greutate încântătoare face să-mi bată inima de emoție.
O femeie s-a apropiat de noi. Fără s-o privesc, știu c-a venit să ia pasărea. N-am s-o apăr împotriva ei; și nici el nu se apără. Femeia îl ia în mâini, ca și cum n-ar fi fost decât un porumbel mare și docil.
- E domesticit, spune ea.
Amortizorul viselor apasă pe vocile lor și le aud cum vorbesc cu glas scăzut, mama și ea:
- Nu, doamnă, nu-i de vânzare, răspunde femeia.
"DE VÂNZARE, DE VÂNZARE", strigă panourile din jurul nostru, căci pământul se poate cumpăra, dar nu și cerul.
E cu putință ca mama să fi crezut că fericirea se poate cumpăra?
