Pescărușul Jonathan Livingston - Richard Bach, Editura Humanitas, 2016
Traducere din limba engleză de Anca Nemoianu
Era dimineață și un soare proaspăt strălucea de aur peste clipocitul mării domoale.
La o milă de țărm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scânteiase în aer până când apărură o mie de pescăruși care încurcau, zvâcnind și zbătându-se, să obțină câteva firimituri de hrană.
Dar, departe și singur, străin de orice barcă și țărm, Pescărușul Jonathan Livingston exersa. La trei sute de picioare înălțime, el își coborî picioarele palmate, își ridică ciocul străduindu-se să-și mențină, cu greutate, aripile întru-un arc dureros. Acesta îi îngăduia să zboare nespus de încet, și-acum el încetinise până ce vântul îi devenea doar o șoaptă-n obraz, iar oceanul stătea neclintit sub el. Își îngusta ochii într-o concentrare cumplită, își ținea răsuflarea, își încorda aripile... încă... încă puțin. Penele i se zburliră, atinse limita de viteză și căzu.
Pescărușii, după cum știți, nu șovăie, n-ating niciodată acest prag. A se poticni in zbor este pentru ei rușine și mare ocară.
Dar Pescărușul Jonathan Livingston, fără a se rușina, întinzându-și din nou aripile în cercul acela tremurător- mai încet, și mai încet, și poticnindu-se din nou, nu era o pasăre ca oricare.
Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi. Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș zborul era totul, nu hrana. Mai mult decât orice pe lume, Pescărușului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.
Acest fel de a gândi, observase el, nu era deloc mijlocul prin care să devină popular printre celelalte păsări. Chiar și părinții lui se îngroziseră văzând că Jonathan își petrecea zile întregi de unul singur, făcând sute de planări joase, exersând.
Dar poate Jonathan era doar introvertit. De ce nu le păsa celorlalți pescăruși că zburatul îl ajuta psihic?
Iată dar și paradisul, se gândea el și zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepți spre el.
Pe măsură ce se-nalță de la Pământ, pe deasupra norilor, în formație strânsă cu cei doi pescăruși, vedea cum propriul său trup începea să strălucească. E adevărat, se afla acolo același tânăr Pescăruș Jonathan, care trăise dintotdeauna îndărătul ochilor săi aurii, numai că aspectul exterior se schimbase.
Era tot un trup de pescăruș, dar care începea acum să zboare mult mai bine ca-nainte. Ei, se gândea el, cu jumătate de efort am să zbor de două ori mai iute și o să-mi dublez recordul celor mai bune zile ale mele de pe Pământ!
Penele i se făcuseră albe și strălucitoare, iar aripile-i erau netede și fără cusur, ca niște foi de argint șlefuit. Începu să le pună la încercare cu voluptate, pulsând vigoare în aripile acelea noi.
La două sute cincizeci de mile pe oră, simți că se apropie de viteza maximă pe orizontală. La două sute șaptezeci și trei de mile pe oră, i se păru că nu poate zbura mai repede și încercă o ușoară dezamăgire. Deci chiar și acest trup nou își avea limita lui și, deși zbura mult mai iute ca înainte, exista totuși o limită de viteză pe care cu greu ar fi putut-o depăși. În paradis, se gândea el, nu ar trebui să existe limite.
Norii se desfăcură, cei doi însoțitori îi strigară "Noroc la coborâre, Jonathan" și dispărură fără urmă.
Plutea deasupra mării, spre un țărm crestat. Rarii pescăruși aduceau peștele prins pe stânci. Mai încolo spre nord, chiar la orizont, zburau alți câțiva. Priveliști noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puțini pescăruși? Paradisul ar trebui să fie înțesat de pescăruși. Și oare de ce sunt atât de obosit, dintr-odată?! În paradis pescărușii n-ar trebui să se simtă obosiți și nici să doarmă niciodată.
Dar de unde știa el toate lucrurile astea? Memoria vieții de pe Pământ îl părăsea. Pământul fusese, fără îndoială, locul unde învățase atâtea lucruri, dar detaliile nu-i mai erau clare - parcă lupta pentru hrană, parcă era Proscris.
Cei câțiva pescăruși de pe mal îl întâmpinară fără să-i adreseze nici un cuvânt. Simțea doar că era bine-venit și că aici e acasă. Fusese o zi mare pentru el; nu-și mai amintea cum începuse.
Execută o întoarcere, pentru a ateriza pe plajă, în văzduh, după care coborî lin pe nisip. Ceilalți pescăruși aterizară și ei, dar fără ca vreunul să miște măcar o pană. Se legănaseră în vânt, cu aripile luminoase desfăcute, apoi își schimbaseră cumva unghiul aripilor, oprindu-le chiar în clipa în care atingeau pământul cu picioarele. Control admirabil, dar Jonathan era prea obosit ca să mai exerseze. Stând acolo, pe plajă, fără să schimbe vreun cuvânt, a adormit.
În zilele următoare, Jonathan a văzut că și acolo avea de învățat la fel de multe lucruri despre zbor ca în lumea pe care-o lăsase în urmă. Cu o deosebire. Aici pescărușii gândeau ca el. Pentru fiecare dintre ei cel mai important lucru din viață era să năzuiască să se atingă desăvârșirea în ceea ce le plăcea mai mult: zborul. Erau niște păsări magnifice, toți până la unul, și își petreceau fiecare zi exersând, testând metode avansate în aeronautică.
Pentru toți este foarte importantă integrarea într-un grup de persoane cu aceleași interese. Aceste persoane apar adesea când te aștepți cel mai puțin.
Pentru mine, acest grup este format din colege de la liceu. În prima zi, după festivități, câteva fete m-au întrebat dacă vreau să merg în parc alături de ele. Am spus da, neștiind că această alegere simplă va duce la formarea celui mai strâns grup de prietene din care am făcut parte vreodată. Chiar dacă suntem diferite și nu avem aceleași interese, mereu înțelege măcar o persoană fix la ce ne referim. Cred că această comunicare ușoară este cheia înțelegerii între mai multe persoane.
Jonathan se rotea încet, peste Stâncile îndepărtate, urmându-l pe Pescărușul Fletcher.
Acest tânăr neinstruit era un elev aproape perfect. În văzduh, era puternic, ușor și iute, dar, cu mult mai important decât toate acestea, o dorință arzătoare îl îndemna să zboare.
Iată-l acum venind, o siluetă cenușie, neclară, țâșnind cu forță dintr-un picaj, trecând ca un fulger pe lângă instructorul său, cu o suta cincizeci de mile pe oră. Se angajă brusc într-un alt tonou lent de șaisprezece puncte, numărând cu glas tare.
... opt... nouă... zece... vezi, Jonathan, sunt în pierdere de viteză... unsprezece... vreau să capăt siguranță în opriri, ca tine... doisprezece... pe dracu', nu merge deloc... treisprezece... ultimele trei puncte... fără... paisr... au!
Pierderea de viteză fu cu atât mai nereușită cu cât Fletcher era peste măsură de furios la gândul eșecului. Căzu pe spate, se rostogoli, se izbi într-o vrie inversă și își reveni într-un târziu, gâfâind, la o sută de picioare mai jos de instructorul său.
- Îți pierzi vremea cu mine, Jonathan! Sunt un dobitoc! Sunt un prost! Încerc și încerc și nu iese nimic!
Pescărușul Jonathan se uită în jos la el și dădu din cap.
- N-o să-ți iasă atâta vreme cât pornești prea brusc. Fletcher, ai pierdut patruzeci de mile pe oră la pornire. Trebuie să pornești mai lin! Hotărât, dar lin, nu uita! Coborî și el la nivelul pescărușului mai tânăr: Hai să încercăm împreună, în formație. Și fii atent la pornire. O pornire ușoară, lină.
*
După trei luni, Jonathan mai avea șase elevi, toți Proscriși, dar curioși să afle ce înseamnă zborul, bucuria pe care ți-o poate oferi.
Le era mai ușor să exerseze zborul la înălțimi mari decât să înțeleagă sensul zborului.
- Fiecare dintre noi este, în adevăr, o idee a Marelui Pescăruș, o nesfârșită idee de libertate, le spunea Jonathan seara, pe plajă, și zborul perfect este numai un pas în direcția exprimării adevăratei noastre naturi. Trebuie să înlăturăm tot ce ne poate limita. De aceea, toate aceste exerciții de zbor rapid sau lent, acrobația aeriană...
... dar elevii lui dormeau, extenuați în urma unei zile de zbor. Le plăcea să exerseze, pentru că iubeau viteza care le dădea senzații tari și le domolea foamea de învățătură, care creștea, cu fiecare lecție. Dar nici unul dintre ei, nici măcar Pescărușul Fletcher Lind, nu ajunsese să creadă că zborul ideilor putea să fie la fel de real ca zborul vântului și al penelor.
Această idee de zbor al gândului mi se pare foarte interesantă. Cunosc acele momente, cele în care cuvintele curg fără oprire în capul meu. Chiar se simte ca și cum zbor printre sutele de experiențe care mă fac persoana care sunt acum.
Cam la jumătatea picajului spre moarte, cu valurile crescând tot mai mari, auzi un șuierat pe lângă aripa lui dreaptă, de la un pescăruș care îl depășise în zbor... depășise de parcă el ar fi stat nemișcat pe plajă. Celălalt pescăruș era o masă albă de pene, un meteor difuz, descinzând din spațiu.
Mingea de pene zburlite încetini deasupra apei, cu privirea spre creasta valurilor, și apoi se desprinse brusc și puternic, cu ciocul îndreptat către cer.. se ridică apoi încet și se opri cu un cerc perfect în văzduh.
Anthony se opri în zborul lui spre valuri, se uită cu atenție; uitase unde era.
- Oare văd bine? Un pescăruș! strigă Anthony, apoi se îndreptă spre cealaltă pasăre care nici măcar nu-l văzuse. HEY! strigă el cât putu de tare. AȘTEAPTĂ-MĂ!
Pescărușul se întoarse spre el, într-o viteză amenințătoare, zbură lateral și se opri brusc în aer, precum un schior la capătul unei pârtii abrupte.
- Hey! Anthony gâfâia. Ce... ce faci acolo?
Ce întrebare tâmpită, dar nu-i trecea prin cap nimic mai bun.
Îmi pare rău că te-am luat prin surprindere, spuse străinul cu o voce clară și prietenoasă, precum vântul. Nu-ți fie teama, te văzusem. M-am jucat și eu puțin... Nu a fost nici un risc de ciocnire.
- Nu de asta mi-era teamă.
Anthony era treaz și viu, viu cum nu mai fusese niciodată, entuziasmat.
Totul se termină așa cum începe.. cu un profesor care îi demonstrează unui elev entuziasmat ce ar putea face.
