Pe aripile vântului - Margaret Mitchell, Editura Univers, 1970
Traducere din limba engleză de Mary Polihroniade-Lăzărescu.
Pentru Scarlett, oricât de departe ar fi căutat în amintire, mama ei fusese întotdeauna aceeași. Întrebuințase întotdeauna același ton măsurat, fie pentru o rugăminte, fie pentru o mustrare; făcuse întotdeauna ceea ce trebuia cu aceeași seninătate, cu toate grijile pe care i le impunea în fiecare zi greaua povară a unei case ca aceea a lui Gerald O'Hara; își păstrase întotdeauna calmul și nu se lăsase niciodată abătută; nici chiar la moartea celor trei băieți, Scarlett n-o văzuse niciodată pe maică-sa rezemându-se de speteaza scaunului pe care stătea. De asemenea, n-o văzuse niciodată stând jos fără să aibă ceva de cusut în mână, în afară de timpul meselor, sau când îngrijea pe bolnavi, sau se ocupa de contabilitatea plantației. Când avea musafiri, lua o broderie, altfel cosea cămășile cu volane ale lui Gerald, croia rochii fetelor sau făcea haine pentru sclavi. Scarlett nu-și putea închipui mâinile mamei sale fără degetarul ei. Când se gândea la ea, îi auzea foșnetul rochiei și o vedea umblând prin casă, urmată de mica negresă al cărei unic rol era de a scoate ațele dintr-o rochie însăilată și de a duce din odaie în odaie cutia de palisandru cu lucruri de cusut, în timp ce Ellen supraveghea bucătăria, ori spălatul și cusutul hainelor pentru toți cei de pe plantație.
N-o văzuse niciodată pe mama ei decât austeră și calmă, îmbrăcată cu o corectitudine perfectă, oricare ar fi fost ceasul din zi sau din noapte. Când Ellen se pregătea să meargă la un bal, sau să primească musafiri, sau chiar să se ducă la vreo serbare la Jonesboro, îi trebuiau deseori două ceasuri, două servitoare și pe Mammy pentru a se găti așa cum dorea, dar iuțeala cu care se îmbrăca la nevoie era surprinzătoare.
Fragmentul mi se pare sugestiv și bine construit, deoarece o prezintă pe mama lui Scarlett ca pe o femeie extrem de disciplinată, calmă și puternică, care își ascunde emoțiile în spatele datoriei zilnice. Autorul insistă pe gesturi repetitive și pe rutina ei, ceea ce sugerează seriozitatea și responsabilitatea cu care își asumă rolul de stăpână a casei. Mi-a atras atenția faptul că, deși a trecut prin tragedii, ea nu își pierde niciodată controlul, ceea ce o face să pară distantă, dar respectabilă. Fragmentul evidențiază contrastul dintre durerea interioară și aparența de ordine perfectă, ajutând cititorul să înțeleagă mediul rigid în care a crescut Scarlett.
Învăță de la ei ceea ce socotea indispensabil, iar restul nu-l luă în seamă. Socoti că pocherul și obișnuința whisky-ului, pentru cei cu capul solid, erau cele mai prețioase obiceiuri ale Sudului; și, de altfel, înclinația pentru jocurile de cărți și pentru licoarea de culoarea chihlimbarului îi aduse lui Gerald două din cele trei bunuri la care ținea mai mult pe lume: servitorul și plantația. Al treilea bun era soția lui și era sigur că o datora numai tainicei bunătăți a lui Dumnezeu.
Pork, servitorul său, un negru de un abanos strălucitor, foarte demn și cunoscând toate practicile artei vestimentare, era rezultatul unei nopți albe petrecute jucând pocher cu un plantator de pe insula St. Simon, a cărui îndrăzneală în materie de cacialmale o egala pe aceea a lui Gerald, dar care nu rezista atât de bine ca el romului de New Orleans. Cu toate că, mai târziu, fostul proprietar al lui Pork se oferi să răscumpere servitorul plătind îndoitul valorii sale, Gerald refuză cu încăpățânare, căci stăpânirea primului său sclav, și a unui sclav care era "un admirabil servitor, cel mai bun de pe coastă", însemna și primul pas spre realizarea dorinței sale celei mai scumpe: Gerald voia să stăpânească sclavi și să fie moșier.
Hotărâse să nu-și petreacă toată viața negustorind, ca James și Andrews, și nici nopțile la lumina unei lumânări aplecat peste lungi coloane de cifre. Spre deosebire de frații săi, resimțea foarte viu disprețul pentru toți cei ce "făceau comerț". Gerald voia să fie plantator. Cu lăcomia aprigă a unui irlandez care fusese silit să se mulțumească a fi arendaș pe pământul pe care familia sa îl stăpânise odinioară, voia să-și vadă întinderile verzi ale moșiei desfășurându-se în fața ochilor săi. Mânat de această unică dorință, urmări fără preget să-și aibă casa lui, plantația lui, sclavii și caii lui, care să fie cu totul și cu totul ai lui. Și aici, în această țară nouă, la adăpost de dubla primejdie care l-ar fi pândit în patrie - impozitele care mâncau recoltele și fermele și amenințarea permanentă a unei confiscări totale - hotărî să-și realizeze scopul. Dar, cu timpul, descoperi că nici ambițiile lui și nici realizarea lor nu erau ușoare. Georgia aceasta era prea gelos păzită de o aristocrație puternică, spre a putea nutri vreodată speranța de a ocupa locul pe care-l dorea! În acel moment, o lovitură a soartei și o lovitură la pocher îi procurară plantația pe care, mai pe urmă, o boteză Tara și, în același timp, îl făcură să plece de pe coastă pentru regiunea deluroasă din nordul Georgiei.
Asta se petrecu într-o caldă seară de primăvară, într-o tavernă din Savannah, când Gerald surprinse conversația unui necunoscut așezat nu departe de el. Necunoscutul, un om din Savannah, revenise în orașul său natal după o ședere de doisprezece ani în interiorul țării. Câștigase la loteria funciară organizată de stat pentru împărțirea vastului teritoriu al Georgiei centrale, cedat de indieni în anul care precedase venirea lui Gerald. Se dusese acolo și pusese bazele unei plantații, dar casa îi fusese distrusă de foc și, cum se săturase până peste cap de "locul acela blestemat", ar fi fost încântat să scape de el.
Fragmentul mi se pare important deoarece conturează foarte bine personalitatea lui Gerald O'Hara și explică originea ambiției sale puternice. Autorul îl prezintă ca pe un om dominat de dorința de a reuși, dispus să riște totul pentru a deveni stăpân pe propriul destin. Mi-a atras atenția faptul că visul lui de a avea pământ, casă și autoritate devine o obsesie, simbol al mentalității Sudului, unde pământul însemna putere și siguranță. În același timp, fragmentul evidențiază dificultățile sociale și economice ale epocii, arătând că succesul nu era ușor de atins, chiar și pentru cei ambițioși. Consider că acest fragment ajută cititorul să înțeleagă mai bine contextul în care va apărea Tara și valorile care vor influența destinul lui Scarlett.
Mammy avea un fel al ei de a face cunoscute stăpânilor părerile ei precise. Știa că demnitatea lor îi împiedica pe albi de a acorda cea mai mică atenție cuvintelor pe care le mormăia o negresă ca ea. Știa că, spre a-și păstra această demnitate, albii se prefăceau că n-aud, chiar de-ar fi țipat din odaia de alături. Era astfel la adăpostul oricărei observații și, în același timp, nimeni nu avea îndoieli asupra părerii ei în diferite probleme.
Pork intră aducând o farfurie, tacâmuri de argint și un șervet. Pe urmele lui călca Jack, un negrișor de vreo zece ani, care tocmai sfârșea de încheiat, cu o singură mână, nasturii hainei sale de pânză albă, ținând în cealaltă mână o apărătoare de muște, făcută din benzi înguste de hârtie tăiată din ziare și legate de o coadă de lemn mai mare ca el. Ellen avea și o superbă apărătoare de muște din pene de păun, dar nu se folosea de ea decât în împrejurări foarte speciale și asta după un adevărat război civil împotriva lui Pork, a bucătăresei și a lui Mammy, care erau convinși că penele de păun aduc nenoroc.
Ellen se așeză pe scaunul pe care i-l oferi Gerald și de îndată patru glasuri o asaltară cu întrebări:
- Mamă, dantela rochiei mele de bal s-a desfăcut și aș vrea s-o port mâine seară la Doisprezece Stejari. Poți să mi-o aranjezi, te rog?
- Mamă, rochia nouă a lui Scarlett e mai frumoasă ca a mea și sunt îngrozitoare în roz. De ce n-ar fi ea îmbrăcată în roz? Aș purta eu rochia ei verde. Ei rozul îi stă foarte bine.
- Mamă, pot să merg la balul de mâine seară? Am treisprezece ani acum.
- Doamnă O'Hara, ai să mă crezi?... Tăceți fetelor, altfel vă așteaptă cravașa!... Cade Calvert a fost la Atlanta azi dimineață. Zice că... dar tăceți odată, că nu ne putem înțelege... zice că toate sunt talmeș-balmeș acolo, că nu se vorbește decât de război, de instrucția pe care o face miliția, de adunări de trupe. Și zice că după știri sosite de la Charleston, nu vom mai tolera să fim insultați de yankei.
În mijlocul acestui zgomot, Ellen zâmbi obosită și răspunse întâi bărbatului său, așa cum se cuvenea unei soții bune.
- Dacă oamenii bine din Charleston sunt de părerea asta, sunt sigură că nu vom întârzia să gândim ca ei, zise ea.
Căci era adânc convinsă că, în afară de Savannah, pe tot continentul nu puteai întâlni lume de neam mai bun decât în acest mic port, și lumea din Charleston împărtășea punctul ei de vedere.
- Nu, Carreen, la anul, draga mea. Atunci vei putea merge la bal și vei purta rochii de domnișoară mare. Și ce bine are să se distreze fetița mea! Nu fi necăjită, draga mea. Vei merge la picnic, nu uita, vei asista și la supeu, dar nu la bal înainte de paisprezece ani!
- Dă-mi rochia ta, Scarlett, după rugăciune o să-ți cos dantela.
- Dragă Suellen, nu-mi place tonul ăsta. Rochia ta roz e fermecătoare și ți se potrivește foarte bine la ten, după cum rochia lui Scarlett îi vine bine la tenul ei. Dar îți dau voie să porți mâine seară colierul meu de granate.
În spatele mamei sale, Suellen se strâmbă triumfător către Scarlett, care vrusese să ceară colierul pentru ea. Scarlett îi scoase limba. Suellen era de nesuferit cu smiorcăielile și cu egoismul ei și, dacă Ellen n-ar fi intervenit, Scarlett i-ar fi tras de multe ori câte o palmă.
- Și acum, domnule O'Hara, mai povestește-mi ce ți-a mai spus domnul Calvert despre Charleston, zise Ellen.
Scarlett știa că pe maică-sa nu o interesa deloc războiul, nici politica, pe care le considera treburi pentru bărbați și care nu puteau să intereseze nici o femeie deșteaptă. Dar lui Gerald îi plăcea să-și spună părerile, și Ellen căuta mereu să-i facă plăcere bărbatului ei.
În timp ce Gerald vorbea, Mammy așeză în fața stăpânei ei biscuiți rumeniți, piept de pui prăjit și un ignam fierbinte, înotând în unt topit. Mammy îl ciupi pe micul Jack, care începu să miște din nou fâșiile de hârtie deasupra lui Ellen. Mammy stătea lângă masă și urmărea cum Ellen ducea fiecare dumicat la gură, ca și cum la primul semn de oboseală ar fi avut de gând s-o facă să mănânce cu sila. Ellen se străduia să mănânce, dar Scarlett vedea că era prea obosită ca să-și dea seama ce mânca. Numai chipul neîndurător al lui Mammy o silea să se execute. Când farfuria fu goală și pe când Gerald era încă în mijlocul expunerii asupra ticăloșiei yankeilor care voiau să-i elibereze pe negri fără să dea un ban spre a plăti libertatea lor, Ellen se sculă.
- Spunem rugăciunea? întrebă bărbatul ei cu jumătate de gură.
- Da. E așa târziu... oh, e zece!
Cu un zgomot de fierărie hodorogită, ceasornicul din perete bătu de zece ori.
Fragmentul mi se pare interesant deoarece surprinde viața de familie a O'Hara și scoate în evidență relațiile dintre personaje. Mi-a atras atenția contrastul dintre autoritatea calmă a lui Ellen și firea impulsivă a lui Gerald, dar și rolul important al lui Mammy, care veghează ordinea și bunăstarea familiei. Dialogurile dintre copii arată atmosfera animată din casă și diferențele de caracter, mai ales egoismul lui Suellen și spiritul neastâmpărat al lui Scarlett. De asemenea, fragmentul sugerează apropierea războiului, prin discuțiile despre yankei, ceea ce creează o stare de tensiune. Consider că acest fragment contribuie la conturarea mediului social și familial în care crește Scarlett.
