Logodnica. Schițe și povestiri - A.P. Cehov, Editura Polirom, 2013
Traducere din limba rusă de Anda Boldur.
Săptămâna aceasta am decis să încep aventura "marilor autori din literatura rusă" cu Cehov, Logodnica, Schițe și povestiri, publicată la Polirom, în traducerea Andei Boldur. În volum sunt publicate schițe și povestiri din perioada de maturitate artistică a autorului, abordând teme esențiale ale operei cehoviene: stagnarea existențială, criza interioară, conflictul dintre convențiile sociale și dorința de autenticitate, anularea individului sub presiunea ierarhiei sociale. Schițele lui Cehov m-au dus cu gândul la aceeași lume a slujbașilor mărunți din târgurile de provincie, prinși în vieți mărunte, interesați de bârfe, de lefuri, de moșteniri, de căsătorii aranjate.
Schița Moartea unui slujbaș, cu doar două personaje principale, Ivan Dmitrici Cerveakov, "un slujbaș deosebit de conștiincios", și consilierul de stat de la Ministerul Comunicațiilor, Brizjalov, om important, cu funcție, pornește de la un incident banal și realizează o critică profundă a societății birocratice, dominată de frica de autoritate și de conformism util.
Într-o seară "deosebit de frumoasă", când cele două personaje erau la operetă, Cerveakov strănută și îl stropește pe Brizjalov pe chelie și pe ceafă, și astfel un gest neînsemnat, strănutul, devine declanșatorul unei drame, căci personajul principal trăiește într-o lume în care rangul și autoritatea au o importanță exagerată. Este speriat, terifiat, dar se încurajează, cum că strănutul nu ar fi ceva atât de nepoliticos, că este omenesc, că i se putea întâmpla oricui: "Nicăieri nu este oprit să strănuți. Strănută și mujicii, și prefecții de poliție, ba cîteodată chiar și consilierii de stat. Oricine strănută. Cerveakov nu se descumpăni, așadar, defel; își șterse liniștit nasul cu batista și, fiind un om bine-crescut, privi în jur, ca să vadă dacă nu cumva supărase pe cineva cu strănutul său." (pag. 5)
Ivan Dmitrici Cerveakov este tipul "omului mic", funcționar mărunt, dominat de teamă și lipsit de încredere, faptul că nu poate accepta iertarea consilierului, arată cât de adânc este interiorizată frica de autoritate. "Spune că a uitat și îi citesc perfidia în ochi, gindi Cerveakov, trăgînd bănuitor cu coada ochiului la consilier. Nici nu vrea să stea de vorbă cu mine. Ar trebui să-i explic că a fost cu totul fără voia mea, că este o lege a naturii. Altfel, e în stare să-și închipuie că l-am scuipat într-adins. Și chiar dacă nu și-o închipuie acum, și-o va închipui mai tîrziu!..." (pag. 6)
Brizjalov reprezintă autoritatea impersonală, deși nu este intenționat crud, indiferența și iritarea sa accentuează starea de panică a slujbașului.
"- Nu pentru a-mi îngădui o glumă, cum ați binevoit a spune, am venit ieri să tulbur liniștea Excelenței Voastre, începu el să bolborosească, văzând privirea nedumerită a consilierului. Voiam numai să-mi cer iertare pentru faptul că v-am stropit cînd am strănutat. Nici prin gînd nu mi-ar fi trecut să glumesc. Cum aș îndrăzni să glumesc? Dacă am glumi, ar însemna că nu avem nici un sentiment de respect față de persoanele cu vază...
- Ieși afară!!! zbieră deodată consilierul, făcîndu-se stacojiu la față și tremurînd din tot trupul.
- Cum? întrebă Cerveakov în șoaptă, aproape leșinat de spaimă.
- Ieși afară!!! urlă din nou consilierul, bătînd din picior." (pag. 8)
Conflictul este psihologic și social, dar nu se manifestă printr-o confruntare directă, ci prin tensiunea interioară a lui Cerveakov, care se autodistruge din cauza fricii. Cerveakov a fost victima propriilor temeri și limitări, înfricoșat de strănut, dar și de răspunsurile consilierului; acesta aproape a considerat că nu mai merită să trăiască, se vedea atât de insignifiant, încât nu și-a putut accepta umanitatea. "Care glumă? își spuse Cerveakov. Unde vede el glumă? E cogeamite consilier de stat și nu poate să înțeleagă atîta lucru! Dacă-i așa, n-am să-i mai cer iertare! Naiba să-l ia de încrezut! Am să-i scriu o scrisoare, dar de venit nu mal vin pe la el nici mort! Zău că nu mai vin!"
Așa se gîndea Cerveakov, îndreptîndu-se spre casă. Nu-i scrise însă consilierului nici o scrisoare, fiindcă, deși își stoarse creierii, nu izbuti cu nici un chip să aștearnă pe hîrtie ceea ce ar fi vrut să spună. A doua zi se văzu deci nevoit să se ducă din nou, în persoană, la consilier, ca să-i explice totul." (pag. 8)
Acțiunea se desfășoară în mai multe spații - opereta, biroul și locuința personajului -, sugerând că presiunea socială îl urmărește peste tot, iar timpul scurt și concentrat accentuează caracterul absurd al situației.
Cehov utilizează ironia, exagerarea și contrastul dintre cauza banală și efectul tragic. Finalul este brusc și lipsit de patetism, ceea ce intensifică forța mesajului. "Cerveakov simți că în măruntaiele lui plesnește ceva. Fără să mai vadă și să mai audă nimic, se trase îndărăt spre ușă, coborî năucit în stradă și o porni pe jos, abia putînd să-și mai miște picioarele. Ajuns în neștire acasă, se întinse pe divan, fără să-și scoată uniforma, și... muri." (pag. 8)
Tema schiței este anularea individului sub presiunea ierarhiei sociale, acest fapt reieșind chiar din expresia folosită ca titlu, Moartea unui slujbaș, impersonală și generalizatoare; Cehov sugerează astfel că personajul reprezintă o tipologie socială, nu un caz izolat.
Schița Grasul și slabul, o capodoperă a conciziei, aduce revelații importante. Are caracter satiric, autorul criticând deformarea relațiilor umane sub influența ierarhiei sociale, modul în care statutul social anulează prietenia, demnitatea și autenticitatea. Tema este servilismul și umilința voluntară a individului în fața autorității; arată cum diferențele de rang distrug egalitatea firească dintre oameni și transformă relațiile sincere în raporturi artificiale, bazate pe frică și interes.
"Doi prieteni se întâlniră într-o gară de pe linia Nicolaevskaia. Unul era rotofei, celălalt, pirpiriu", foști colegi de liceu, cei doi se îmbrățișează, își amintesc lucruri din timpul școlii. Apoi, grasul spune că e consilier secret, are, deci, un grad funcționăresc înalt, și slabul se schimbă brusc, devenind, din familiar, de o servilitate inimaginabilă. Întâmplarea este semnificativă pentru stâlcirea personalității în Rusia țaristă, împărțită în caste rigide, birocratică până la nivelul conștiinței.
Cehov pune în lumină câteva mici semne, fapte semnificative, capabile să dezvăluie întreaga lume a funcționarului umil. Slabul coboară din vagon "încărcat de geamantane, boccele și cutii de carton", care vorbesc despre situația sa materială stânjenitoare, obligat să-și care singur lucrurile. Când slabul își prezintă grasului fiul, Nafanail, băiat de liceu, Cehov aduce acest amănunt: "Nafanail stătu o clipă pe gânduri, apoi își scoase șapca". Exuberant, pentru că nu știe încă rangul fostului coleg, slabul îl cheamă pe Nafanail mai aproape. Autorul precizează: "După o clipă de gândire, Nafanail se ascunse după tatăl său". Sunt mici gesturi, care dezvăluie umilința în care trăiește familia slabului: timiditatea lui Nafanail dezvăluie un fiu educat în spaime față de lumea străină. De altfel aflând rangul grasului, "Nafanail luă poziția de drepți și își încheie toți nasturii tunicii (...)". Tot el, la despărțire "făcu o temenea și scăpă șapca din mână".
"- Am fost colegi de liceu! repetă slabul. Îți aduci aminte, Mișa, cum ne porecliseră băieții? Pe tine. Erostat. fiindcă arseseși cu țigara o carte a liceului, iar pe mine Efialte, fiindcă îmi plăcea să torn... Ha-ha-ha! Păcatele tinereții...! Nu te teme, Nafanea! Vino mai aproape... Și asta e nevasta-mea, născută Wanzenbach... luterană... După o clipă de gîndire. Nafanail se ascunse după tatăl său.
- Ei, dar tu cum o duci, dragul meu prieten? întrebă rotofeiul, privindu-și încîntat fostul coleg Al o slujbă undeva? Ai un post bun?
- Da, dragul meu, am o slujbă. Sînt de doi ani asesor de colegiu, am și ordinul Stanislav. Leafa e cam mică... dar ce să-i faci! Nevasta-mea dă lecții de muzică, eu fac în orele libere tabachere de lemn. Tabachere foarte bune! Le vînd cu o rublă bucata. Dacă cineva ia zece bucăți sau mai multe, îi fac reducere. Ne descurcăm, de bine, de rău. Am lucrat înainte la un minister, și acum sînt mutat aici, ca șef de birou... Am să fac serviciul aici. Dar tu? Nu cumva ai și ajuns consilier de stat? Ai?" (pag. 10)
Alte semne care desemnează alterarea ființei umane sunt despărțirea familiei Slabului de fostul coleg: "tustrei erau extrem de impresionați și măguliți", cei trei nu erau triști fiindcă trăiesc la limita sărăciei, nu erau invidioși pe fostul coleg, ci impresionați și măguliți că stătuseră de vorbă cu un consilier de stat.
"- Eu. Excelență... sînt încîntat! Un coleg de școală, ca să zic așa, să ajungă la o situație atît de înaltă! Hi-hi-hil
- Ia lasă prostiile! se încruntă grasul. Ce înseamnă tonul ăsta? Sîntem doar prieteni din copilărie, ce rost are respectul ăsta față de grad?
- Vai de mine... Se poate?.... continuă să rîdă stînjenit slabul, împuținîndu-se și mai mult. Atenția binevoitoare a Excelenței Voastre... e ca un fel de vlagă dătătoare de viață... Excelență, acesta e fiul meu, Nafanail... Soția mea, Luiza, e luterană întrucîtva...
Grasul voi să spună ceva, dar fața celui slab căpătă o expresie atît de servilă și respectuoasă, încît consilierului intim i se făcu silă. Întoarse capul într-o parte și îi întinse slabului mîna de rămas-bun.
Slabul i strînse respectuos trei degete și, frîngîndu-și trupul într-o plecăciune adîncă, rîse subțire, ca un chinez: "Hi-hi-hi". Nevastă-sa zîmbi și ea. Nafanail făcu o temenea și scăpă șapca din mînă. Tustrei erau extrem de impresionați și măguliți." (pag. 11)
Grasul este sigur pe sine, degajat și natural, are o funcție mai înaltă decât a celui Slab și un comportament constant pe tot parcursul schiței. Slabul întruchipează omul mic, lipsit de demnitate, care inițial se comportă familiar și prietenos, dar devine umil și slugarnic după ce află poziția socială a fostului coleg.
"- Nu, dragul meu, caută ceva mai sus, răspunse grasul. Sînt consilier intim... Sînt și decorat. Am două stele.
Slabul păli deodată și încremeni, apoi fața i se lăți într-un zîmbet pînă la urechi. Ai fi zis că toate trăsăturile începuseră să i se topească. Trupul i se sfriji, se gîrbovi și parcă i se făcu și mai puțintel... Geamantanele, boccelele și cutiile de carton se sfrijiră, se zbîrciră și ele..." (pag. 10)
Conflictul se naște din contrastul dintre egalitatea umană și ierarhia impusă de societate; momentul revelării rangului rupe definitiv relația dintre cei doi.
Precum în schițele lui Caragiale, și la Cehov acțiunea se desfășoară într-un spațiu public, gara, simbol al întâlnirilor întâmplătoare, al vieții cotidiene, iar timpul foarte scurt accentuează ideea că relațiile umane se degradează cu rapiditate. Titlul are valoare simbolică: "grasul" sugerează puterea, siguranța, "slabul" precaritatea, lipsa demnității.
Grasul și slabul, împreună cu Moartea unui slujbaș, mărturisește uriașa revoltă a scriitorului față de acceptarea fatalistă de către ruși a realității social-politice existente în vremea sa. Mare maestru în economia de mijloace, Cehov își alcătuiește capodoperele din semne mici, care ne dezvăluie realități importante. Datorită lor, o schiță de numai câteva pagini e în stare să reflecte lumea unui roman.
În schița Majurul Prișibeev, autorul critică abuzul de autoritate și mentalitatea represivă a celor care confundă disciplina cu violența și surprinde deformarea morală produsă de exercitarea unei puteri lipsite de umanitate. Arată cum un individ investit cu o funcție minoră ajunge să își impună autoritatea în mod abuziv, transformând viața comunității într-un spațiu al fricii și constrângerii.
"- Nu e! Sigur că nu e! se aud strigăte din toate colțurile sălii. Nu mai putem trăi de răul lui, Înălțimea Voastră! De cincisprezece ani pătimim! De cînd s-a întors in sat, ne vine să ne luăm lumea în cap. Sufletul ni l-a scos!
- Așa e. Înălțimea Voastră! întărește primarul, citat ca martor. Tot satul se plînge. Nu mai e de trăit din pricina lui. Fie că ieșim cu icoanele, fie că e vreo nuntă, fie că e altceva, mereu e cu gura pe noi, mereu face gălăgie și vrea să rînduiască totul. Pe copii îi urechează, pe femei le socrește, să nu cumva să calce pe alături... Deunăzi, ce credeți că a făcut? A umblat din casă-n casă și le-a poruncit oamenilor să nu mai cînte și să nu mai țină luminile aprinse. Și ii tot dădea zor că în nici o lege nu stă scris că oamenii au voie să cînte." (pag. 43)
Majurul Prișibeev este un personaj caricatural, autoritar și agresiv, obsedat de ordine și disciplină, intervine constant în viața oamenilor, impune reguli absurde și sancționează orice abatere, demonstrând lipsă totală de empatie. Personajul devine simbolul autorității exercitate fără măsură. Conflictul se manifestă între autoritatea abuzivă a maiorului și dreptul oamenilor la o viață normală.
"- Dar înțelege odată că nu e treaba dumitale!
- Cum? Adică de ce să nu fie a mea? Asta-i bună! Oamenii își fac de cap și eu să-i las? Să le cînt în strună? Vedeți și dumneavoastră: vi se plîng că nu le îngădui să cînte... Dar la ce folosesc cîntecele lor? În loc să se țină de vreo treabă, el cîntă... Ba au mai luat și năravul să stea seara cu lumina aprinsă. În loc să se culce, stau la taifas și se veselesc. Am notat totul!
- Ce ai notat?
- Cine stă cu lumina aprinsă.
Prișibeev scoate din buzunar o hîrtiuță soioasă, își pune ochelarii pe nas și începe să citească:
- Țăranii care stau seara cu lumina aprinsă: Ivan Prohorov, Savva Mikiforov, Piotr Petrov. Văduva lui Șustrov, soldatul, trăiește în nelegitimă desfrînare cu Semion Kislov. Ignat Sverciok face farmece, iar nevastă-sa, Mavra, e vrăjitoare: se duce noaptea să mulgă vaci străine.
- Ajunge! rostește judecătorul și începe să ia depozițiile martorilor." (pag. 46)
Lipsa opoziției din partea comunității accentuează atmosfera de teamă și resemnare, Cehov subliniind că autoritarismul, abuzul de putere și disciplina impusă prin frică distrug relațiile umane și viața comunității.
Cehov utilizează satira, ironia și grotescul pentru a evidenția absurditatea comportamentului autoritar, limbajul fiind simplu, dominat de comenzi, reflectând mentalitatea militarizată a personajului. Titlul Majurul Prișibeev subliniază identificarea totală a personajului cu rangul său militar, puterea devenind identitatea sa.
"Majurul Prișibeev își ridică ochelarii pe frunte și privește cu uimire la judecătorul de pace, care se vede cît de colo că nu-i ține partea. Ochii holbați ai majurului se aprind, nasul i se face stacojiu. Se uită la judecător, apoi la martori, și nu poate înțelege deloc de ce magistratul este atît de enervat și de ce din toate colțurile sălii se aud cînd șoapte pline de năduf, cînd rîsete înăbușite. Nu înțelege nici sentința: o lună de închisoare!" (pag. 47)
Ionîci surprinde degradarea morală a individului sub influența banului, a conformismului și a lipsei de idealuri, toate acestea transformându-i existența într-o rutină searbădă și lipsită de profunzime. Ionîci este un personaj-tip, reprezentativ pentru burghezul mic, pragmatic și egoist, viața sa fiind dominată de muncă mecanică și de acumulări materiale; deși este doctor / medic, o profesie prin definiție nobilă, totuși nu accede la un nivel de spiritualitate. Personajul nu evoluează, se închide în sine, este incapabil de empatie. Cehov utilizează ironia discretă și detaliul semnificativ pentru a evidenția golul interior al personajului. Resemnarea Ekaterinei Ivanovna, o potențială logodnică, devine un semn al salvării; în spațiul claustrofob al vieții există amânarea, o împăcare cu soarta.
Această povestire reprezintă critica lucidă a unei existențe fără idealuri, adevărata tragedie fiind golirea sufletească și pierderea sensului vieții.
Textul care dă titlul volumului, Logodnica, este una dintre ultimele creații ale scriitorului și concentrează temele esențiale ale operei cehoviene: stagnarea existențială, criza interioară, conflictul dintre convențiile sociale și dorința de autenticitate. Tema nuvelei este evadarea dintr-o viață inertă, lipsită de sens.
Logodna Nadiei nu reprezintă împlinirea, ci intrarea într-un tipar social rigid, repetitiv, moștenit din generație în generație. Nadia este un personaj în devenire: inițial confuză și influențabilă, ajunge să conștientizeze goliciunea vieții care o așteaptă și ia decizia de a pleca la studii, gest ce simbolizează dorința de schimbare. Logodna nu marchează începutul fericirii, ci momentul conștientizării unei captivități sociale și necesitatea ruperii de un destin impus.
"- Scumpa mea, draga mea, frumoasa mea! șoptea el. Ah, ce fericit sînt! Sînt nebun de fericire!
Iar ei i se părea că auzise cuvintele acestea cîndva, demult, foarte demult, sau că le citise undeva... într-un roman, un roman vechi, cu file rupte, aruncat cine știe în ce ungher." (pag. 286)
Sașa funcționează ca un catalizator al crizei Nadiei; deși înțelege inutilitatea vieții burgheze, nu este capabil să acționeze, spre deosebire de Nadia, care transformă neliniștea în decizie. Sașa tratează cu dispreț traiul familiilor înstărite, mai ales al Suminilor, unde bărbații și femeile își pierdeau timpul cu superficialități, confundând tihna cu lipsa de profunzime.
"În salonul cel mare, Sașa ședea la masă și bea ceai, ținîndu-și farfurioara cu degetele lui lungi și osoase; buna făcea o pasiență, Nina Ivanovna citea. Candela pîlpîia molcom, toate păreau a fi tihnite și la locul lor. Nadia le ură tuturor noapte bună și se duse sus, în odaia ei, unde se culcă și adormi numaidecît. Dar, ca și noaptea trecută, se trezi cînd începeau să mijească zorile. Nu-i mai era somn și în suflet simțea aceeași neliniște, aceeași apăsare. Ședea în capul oaselor, cu fruntea pe genunchi, și se gîndea la logodnic, la nuntă... Fără să știe cum, îi veni deodată în gînd că mama ei nu-l iubise pe răposatul ei soț, că acum nu avea nici o avere și trăia de pe urma și la cheremul soacrei sale, al bunei. Și oricît se străduia Nadia, nu putea pricepe cum de văzuse pînă atunci în mama ei ceva deosebit, care ieșea din comun, de ce nu-și dăduse seama că era o femeie ca oricare alta, o biată femeie nenorocită." (pag. 286)
La început, Nadia îl trata cu ironie, însă cu cât ziua nunții se apropia, conștientiza tot mai mult că prietenul ei avea dreptate, că se simțea prizonieră în propria viață.
"- Nu mai pot..., spuse ea. Nu pricep, nu pot să înțeleg cum de am putut răbda pînă acum! Pe logodnicul meu îl disprețuiesc, pe mine mă disprețuiesc, disprețuiesc toată viața asta de trîndăvie, lipsită de sens....
- Ei, ei..., spuse Sașa neînțelegînd încă despre ce era vorba. Asta nu-i nimic... Asta-i bine.
- Acum mi-e silă de viața asta, continuă Nadia. Nu mă simt în stare să mai stau aici nici o singură zi. Am să plec chiar mîine. Ia-mă cu dumneata, te rog din suflet!
Cîteva clipe Sașa se uită la ea nedumerit; apoi înțelese și se bucură ca un copil. Ridică brațele în sus și începu să tropăie în tact din papuci, ca și cum ar fi jucat de bucurie.
- Minunat! spuse el, frecîndu-și mîinile. Doamne, ce bine!
Nadia îl privea vrăjită, fără să clipească, cu ochi mari, drăgăstoși, așteptînd să-l audă spunînd ceva esențial, covîrșitor; dar Sașa nu-i spuse nimic. Totuși, în clipa aceea ea simți limpede cum i se deschide înainte un drum nou, larg și necunoscut, pe care se avîntă plină de nădejdi, gata de orice, chiar și de moarte.
- Eu plec mîine, rosti el după o scurtă gîndire, și dumneata ai să vii la gară, să mă însoțești... Am să-ți pun bagajul în cufărul meu și am să-ți iau un bilet; cu cîteva clipe înainte de pornirea trenului, ai să te sui în vagon și... vom fi plecați. Ai să mă însoțești pînă la Moscova, iar de acolo, ai să te duci singură la Petersburg. Pașaport ai?
- Am.
- Îți jur că n-o să-ți pară rău și că n-ai să te căiești, adăugă Sașa înflăcărat. Ai să pleci, ai să-ți faci studiile, iar mai departe soarta va hotărî. Cînd îți vei schimba viața dumitale de-acum, toate se vor schimba. Principalul e să-ți schimbi viața, de altceva nu-i nevoie. Vasăzică, mîine plecăm? (pag. 292-293)
Deși este personaj secundar, Sașa reprezintă vocea auctorială, comentează comportamentul personajelor principale, care îl tratează ca pe un inadaptat.
"- Lasă măritișul! La ce e bun măritișul?
Ieșiră în grădină și făcură cîțiva pași.
- Oricum ar fi, draga mea, trebuie să cauți să pătrunzi lucrurile, trebuie să înțelegi cît de ticăloasă, cît de imorală e viața de trîndăvie pe care o duceți, continuă Sașa. Înțelege odată că, dacă dumneata, bunăoară, și mama dumitale, și buna dumitale nu faceți nimic, înseamnă că pentru voi muncește un altul, că voi irosiți viața altuia. Asta nu-ți pare josnic, murdar?
Nadia ar fi vrut să-i spună: "Da, așa-i", ar fi vrut să-i mărturisească în sfîrșit că înțelege, dar ochii i se umplură de lacrimi, nu mai reuși să rostească o vorbă, se zgribuli și plecă în odaia ei." (pag. 285)
În salonul familiei, spiritul individului care își risipește timpul în forme elegante, dar sterile, apasă tot mai mult aerul încăperii. Prin această scenă, Cehov mă trimite cu gândul la romanul lui George Călinescu, Enigma Otiliei, la scena inițială, tabloul familiei; astfel, cititorul înțelege cum vor evolua personajele, gesturile mărunte și vestimentația oferind indicii prețioase.
"Cînd intrară în salonul cel mare, lumea se așeza la cină. Bunica, sau buna, cum i se spunea în casă, grasă, urîtă, sprîncenată și mustăcioasă, vorbea tare și, atît după glas, cît și după felul ei de a vorbi, se cunoștea că în casă ea e stăpîna. Era proprietara unui șir de prăvălii în piață și a casei străvechi, cu coloane și grădină, în care locuiau, dar în fiecare dimineață se ruga la Dumnezeu s-o ferească de sărăcie și, în timp ce înălța această rugăciune, plîngea. Nora ei, Nina Ivanovna, mama Nadiei, blondă, strînsă tare în corset, cu pince-nez și cu briliante pe fiecare deget, părintele Andrei, un bătrîn uscățiv, știrb, părînd mereu că se pregătește să povestească ceva foarte hazliu, și fiul său, Andrei Andreici, logodnicul Nadiei, un tînăr rotofei și frumos, cu păr cîrlionțat, care aducea cu un artist sau cu un pictor, discutau cu toții despre hipnotism." (pag. 280)
Orașul de provincie este un spațiu al stagnării, dominat de rutină și conformism, iar casa bunicii devine un loc claustrofobic, unde timpul pare suspendat, iar existența se desfășoară mecanic.
În Reguli pentru scriitorii începători, Cehov ironizează ideea existenței rețetelor fixe pentru creația literară, textul reprezentând o critică a superficialității și a imposturii literare. Prin această formă de eseu, Cehov parodiază stilul normativ al ghidurilor literare.
"Orice prunc nou-născut trebuie spălat cu grijă, apoi, după ce l-ai lăsat să-și vină în fire de pe urma primelor impresii, îi tragi o bătaie bună la spate, spunîndu-i de mai multe ori: "Să nu scrii! Să nu scrii! Să nu te faci scriitor!". Dacă, în ciuda acestui tratament, pruncul în chestiune începe să dea totuși semne de înclinări scriitoricești, trebuie luat cu duhul blîndeții. Dacă însă nici cu blîndețea nu ajungi la nici un rezultat, lasă-l în plata Domnului și scrie la catastif "pierdut". Mîncărimea scrisului e, într-adevăr, de nevindecat.
Calea celui care scrie e presărată de la început pînă la sfîrșit cu spini, cuie și urzici, de aceea orice om cu scaun la cap trebuie să fugă cît poate de scris. Dacă totuși, în ciuda tuturor măsurilor de precauție, soarta nemiloasă împinge pe vreunul pe calea scrisului, nenorocitul acela, pentru a-și ușura întru cîtva ursita, trebuie să se conformeze următoarelor reguli:(...)" (pag. 17)
Autorul arată că talentul nu poate fi dobândit prin reguli rigide și că imitația și clișeele duc la texte lipsite de autenticitate. Ideea centrală este că literatura adevărată nu se supune unor reguli fixe. Creația artistică se bazează pe sinceritate, observație atentă a realității și experiență umană, nu pe formule prestabilite.
"10) Fii om cumsecade. Nu căuta să dai lucruri furate drept ale tale, nu publica aceeași operă la două edituri deodată, nu te da drept Kurocikin' și nu-l da pe Kurocikin drept persoana dumitale, nu prezenta drept lucrări originale traduceri din autori străini, În general, nu uita cele zece porunci.
11) În publicistică există bună-cuviință. În acest domeniu, ca și în viață, nu-i recomandabil să calci pe bătăturile sensibile, să-ți sufli nasul în batista altuia, să-ți bagi cele cinci degete în farfuria vecinului ș.a.m.d.
12) Dacă vrei să scrii, procedează în felul următor: Alege-ți mai întîi o temă. În această privință, ai deplină libertate. Poți să folosești bunul-plac și chiar samavolnicia. Dar pentru a nu descoperi din nou America și a nu inventa pentru a doua oară praful de pușcă, ferește-te de temele prea des tratate.
13) După ce ți-ai ales tema, pune mîna pe un condei cu penița neruginită și așterne tot ce poftești, cu un scris citeț, fără bucle și codițe, pe o singură parte a coalei, lăsînd cealaltă parte neatinsă. Acest din urmă lucru e de dorit nu atît pentru sporirea veniturilor fabricanților de hîrtie, cît pentru alte considerente, superioare.
14) Dînd frîu liber fanteziei, strunește-ți mîna. N-o lăsa să se lăcomească la numărul de rînduri. Cu cît scrii mai scurt și mai rar, cu atît ești publicat mai des. În general, concizia nu strică. O gumă întinsă nu șterge nicidecum mai bine creionul decît una neîntinsă." (pag. 20)
Tonul aparent serios ascunde o critică subtilă, iar limbajul simplu și precis subliniază opoziția dintre arta autentică și scrisul artificial; literatura trebuie să fie vie, naturală și lipsită de exagerări, adevărata literatură născându-se din onestitate și libertate creatoare.
Cehov nu și-a dorit să fie profet și nici educator, nu a aderat la o estetică a angajării ideologice, evitând discursul moralizator. Pentru el, natura umană întruchipează complexitatea deznădăjduită a iubirii, a morții și a singurătății. Proza lui Cehov se redeschide ori de câte ori pare epuizată; este asemenea vieții, încărcată de promisiuni neîmplinite în tinerețe și de tristeți la maturitate.
