Metamorfoza - Franz Kafka, Editura Cartex, 2025
Traducere din limba germană de Lucian Pricop
"Trebuie să ne descotorosim de el, se adresa Grete acum exclusiv tatălui său, întrucît mama nu mai auzea nimic din cauza tusei, altfel parcă văd c-o să vă bage pe-amîndoi în mormînt. Cînd cineva muncește din greu, așa cum facem noi, nu mai poate îndura această veșnică tortură, ori de cîte ori se întoarce acasă. M-am săturat pînă-n gît." Și izbucni într-un asemenea plîns, încît lacrimile începură să-i picure de sus pe fața mamei, de pe care le șterse cu gesturi mecanice.
Grete spune "Trebuie să scăpăm de el" și parcă simt că ceva se rupe definitiv. Este mai mult decât doar frustrare și teamă acum Acesta este ultimul apel. Chiar ustură pentru că Grete a fost singura care i-a dat o șansă inițial i-a adus mâncare, i-a făcut ordine în camera, ea a fost legătura dintre Gregor și toți ceilalți. Și acum, ea este cea care îl cheamă. Acesta este ceea ce mă frapează cel mai mult: faptul că nu este un străin cel care l-a iubit, ci ea, care l-a iubit. Și nu pot să o urăsc complet pentru asta, pentru că înțeleg. Epuizarea te face monstru, chiar dacă tu crezi că doar supraviețuiești.
"Dar ce să facem, fata mea?" spuse tatăl înduioșat, vădind o surprinzătoare înțelegere.
Grete ridică din umeri, exprimînd astfel ne-hotărîrea care o cuprinsese o dată cu plînsul și care destrămase atitudinea fermă dinainte.
"Dacă ne-ar înțelege", reluă tata oarecum întrebător; dar Grete, continuînd să plîngă, făcu un gest violent din mînă, în semn că nici gînd nu poate fi de așa ceva.
"Dacă ne-ar înțelege, repetă bătrînul Samsa și închise ochii, ca pentru a-și reprezenta mai limpede convingerea fetei despre imposibilitatea acestui lucru, atunci poate că ar fi posibil să ne învoim cu el. Dar așa..."
"Să dispară, strigă sora, este singura cale, tată! Trebuie să te eliberezi de gîndul că el este Gregor. Toată nenorocirea noastră provine din faptul că am crezut atîta vreme acest lucru. Dar cum ar putea să fie Gregor? Dacă ar fi fost el, ar fi înțeles de mult ca nu e posibilă conviețuirea între oameni și astfel de animale și ar fi plecat de bunăvoie. Atunci n-am mai fi avut nici un frate, dar ne-am fi putut continua viața și i-am fi cinstit memoria. Dar așa, animalul ăsta ne urmărește, ne gonește chiriașii, parc-ar vrea să pună stăpînire pe întreg apartamentul și să ne silească să înnoptăm pe uliță. Uite, tată, țipă ea deodată, iar începe!" Cuprinsă de o groază pe care Gregor nu și-o putea explica, Grete o părăsi chiar și pe mama, smulgîndu-se de lîngă fotoliul ei, părînd gata s-o lase pradă monstrului, și se refugie în grabă îndărătul tatălui ei, care se sculă enervat, ridicînd brațele în lături, ca pentru a o apăra. Dar Gregor nici nu se gîndea să sperie pe cineva, și cu atît mai puțin pe Grete. începu doar să se întoarcă, pentru a se îndrepta spre camera lui; iar mișcarea aceasta produse stupoare, firește, întrucît slăbiciunea îl obligă să se ajute, în momentele dificile, cu capul, pe care-l ridica de mai multe ori, izbind apoi cu mandibulele în podea. Se opri și privi în jur. Familia părea să-și fi dat seama de bunele lui intenții; spaima nu dăinuise decît o clipă. Acum îl priveau cu toții, în tăcere și abătuți. Mama zăcea în fotoliu cu picioarele întinse și lipite strîns. abia mai ținînd ochii deschiși de istovită ce era; tatăl și Grete ședeau pe scaun unul lîngă altul, iar fata își petrecuse brațul pe după gîtul bătrînului.
«Acum mă vor lăsa, probabil, să mă întorc", gîndi Gregor și-și reluă truda. Nu se putea stăpâni să nu gîifîie de oboseală și, din cînd în cînd, trebuia să se odihnească. De altfel nimeni nu-l grăbea, îl lăsau în voia lui. După ce termină întoarcerea, porni îndată drept înainte spre camera lui. Era uimit de distanța pînă acolo și nu înțelegea cum putuse face atîta drum, cu puțin timp înainte, dat fiind halul de slăbiciune în care se afla. N-avea în gînd decît cum să se tîrască mai repede îndărăt, așa că nici nu observă tăcerea familiei, care nu-l tulbură cu nici un cuvînt, cu nici o exclamație. Abia cînd ajunse în pragul ușii, întoarse capul, dar nu de tot, întrucît simțea cum începe să i se înțepenească gîtul; mai văzu, totuși, că nu se schimbase nimic în urma lui, doar Grete se ridicase în picioare. Ultima lui privire fu pentru maică-sa, care adormise de-a binelea.
Nici nu ajunse bine în cameră, cînd cineva și închise ușa precipitat, în urma lui, zăvorînd-o bine și încuind-o. Zgomotul neașteptat, din spate, îl sperie pe Gregor atît de tare, încît i se tăiară picioarele. Sora lui fusese cea care se grăbise astfel. Ea se sculase numaidecît, pentru a fi pregătită, apoi se repezise în vîrful picioarelor după el, atît de ușor, încît Gregor nici n-o auzise venind, "în sfîrșit!" strigă ea părinților, răsucind cheia în broască.
"Și-acum?» se întrebă Gregor, uitîndu-se în jur prin beznă. Curînd făcu descoperirea că nu se mai poate mișca de loc. Nu-l miră cîtuși de puțin, mai degrabă i se păru neverosimil că fusese într-adevăr în stare, pînă acum, să se urnească din loc cu piciorușele lui firave. De altfel, îi era destul de bine. E drept că-l săgetau dureri prin tot corpul, dar avea impresia că nu mai simțea nici mărul putred înfipt în spinare, nici inflamația din jurul lui, care era acoperită de praf scămos. își aminti din nou de familie, cu duioșie și dragoste. Știa și el că trebuie să dispară și hotărîrea lui era mai fermă chiar decît cea a surorii sale. Rămase astfel, în starea aceasta de meditație pașnică și vană, pînă cînd orologiul din turn bătu al treilea ceas spre dimineață. Mai apucă să vadă și mijitul zorilor, afară, în fața ferestrei. Apoi, fără să vrea, lăsă capul să-i cadă în jos și, din nările lui, mai adie slab o ultimă suflare.
Când Grete spune "Trebuie să te eliberezi de gândul că el este Gregor", îmi îngheață sângele. Asta e condamnarea. Asta e moartea lui Gregor spusă cu voce tare. Pentru că în clipa în care nu îl mai numesc Gregor, nu mai e o persoană. E "animalul ăsta". E socant cât de ușor e pentru oameni să facă asta: transforma un nume într-un cuvânt și să creadă că astfel nu mai sunt vinovați. Și cred că asta e cea mai amară parte: Grete nu e crudă fiindcă e rea. Grete e crudă fiindcă vrea să se salveze.
În faptul zilei veni femeia de serviciu care deși fusese rugată în repetate rînduri să nu facă zgomot trîntea ușile cu putere, grăbită, astfel încît după sosirea ei nu mai era chip de somn liniștit în tot apartamentul; deschizînd ușa camerei lui Gregor, pentru obișnuita-i vizită scurtă, nu observă la început nimic extraordinar. își închipui că Gregor sta cu bună intenție astfel nemișcat și că face pe ofensatul; îl credea în stare de astfel de acțiuni deliberate. Cum, întîmplător, avea în mînă o mătură cu coada lungă, încercă din ușă să-l gîdile. Cînd văzu că nici cu asta n-are succes, se enervă și-l ghionti cu coada măturii; abia cînd își dădu seama că trupul lui alunecă fără nici o rezistență, deveni deodată mai atentă. Și, cînd înțelese realitatea, făcu ochii mari, fluierînd încetișor; dar nu rămase mult timp pe loc, ci deschise brusc ușa dormitorului și strigă în întunericul dinăuntru:
"Ia veniți să vedeți, a crăpat; zace pe jos, mort de-a binelea!"
Și apoi vine partea care mă rupe: Gregor descoperă că nu se mai poate mișca. Și nu-l miră. Asta e atât de trist, pentru că înseamnă că el deja știa că o să ajungă aici. Îi e "destul de bine". A ajuns în punctul acela în care durerea nu mai contează. Nici mărul putred de pe spinare nu-l mai deranjează. Nici inflamația. E ca și cum corpul renunță înaintea lui.
Și totuși, în ultimele gânduri, își amintește de familie. Vreau să subliniez: Gregor îi iubește până la capăt. În ciuda a tot ce au făcut. În ciuda respingerii, în ciuda temerii lor, în ciuda faptului că l-au tratat ca un gunoi. El tot îi iubește. Și își spune că trebuie să dispară. Hotărârea lui e mai fermă decât a surorii. Asta e sacrificiul suprem, dar și cea mai mare tragedie: omul care a fost folosit de toți ajunge să creadă că singura lui valoare e să nu mai existe.
Nu Gregor a murit. "A crăpat". Ca un lucru. Ca un animal. Ca ceva de aruncat.
Soții Samsa se ridicară în capul oaselor, în patul conjugal, și, mai înainte de a înțelege sensul veștii aduse, încercară să-și potolească spaima produsă de strigătele femeii. Apoi domnul și doamna Samsa se dădură grabnic jos din pat, fiecare pe partea sa; domnul Samsa își aruncă pledul pe umeri, doamna Samsa apăru doar în cămașă de noapte, și amândoi năvăliră în camera lui Gregor. între timp se deschisese și ușa sufrageriei, unde dormea Grete de la venirea chiriașilor; Grete era complet îmbrăcată, ca și cum n-ar fi închis ochii toată noaptea; de altfel și fața ei trasă părea să confirme acest lucru. "Mort?" îngăimă doamna Samsa și cată întrebător spre femeia de serviciu, cu toate că ar fi putut să verifice singură și chiar să-și dea seama fără să mai verifice. "De-a binelea!" spuse femeia și, ca dovadă, împinse cît colo, cu mătura, hoitul lui Gregor. Doamna Samsa schiță un gest, de parcă ar fi vrut să rețină mătura, dar renunță. "Ei, spuse domnul Samsa, acu putem să-i mulțumim lui Dumnezeu!" își făcu cruce, iar cele trei femei îi urmară exemplul. Fără a-și lua ochii de la cadavru, Grete murmură: "Ia uitați-vă, cît era de slab! De altfel nu mai mînca nimic de multă vreme. Mîncarea o luam din camera lui așa cum o aduceam." într-adevăr, corpul lui Gregor era supt de tot și uscat; abia acum, cînd trupul nu se mai sprijinea pe piciorușe și cînd privirile nu mai erau abătute de altceva, se vedea cu adevărat cît era de slab.
Și atunci mi-am dat seama că Gregor n-a murit în clipa în care și-a dat ultima suflare.
Gregor a murit mai devreme. A murit când n-a mai fost numit pe nume.
Când a devenit "el".
"animalul".
"nenorocirea".
A murit când cei pe care îi iubea au început să se uite la el ca la o rușine. Și cel mai tragic nu e că a fost respins. Ci că a înțeles.
Și-a cerut iertare fără cuvinte.
Și s-a târât înapoi în întuneric, ca să le fie lor mai ușor.
Iar ei... ei au numit asta salvare.
Uneori nu te omoară singurătatea. Te omoară momentul în care îi vezi pe cei pe care îi iubești... ușurați că ai dispărut.
