Institutul - Stephen King, Nemira Publishing House, 2020
Traducere din limba engleză de Ruxandra Toma
Următorul citat e din Institutul, una dintre cărțile mele preferate de Stephen King, autor care recent m-a pasionat extrem de tare, după părerea mea fiind unul dintre cei mai buni autori din lume. Institutul este o carte cu suspans care reușește să mă țină în tensiune pe tot parcursul poveștii, surprinzându-mă la fiecare pagină.
Am ales acest citat deoarece prezintă un tip de element surpriză care apare foarte mult în această carte, dar și în toate cărțile lui Stephen King.
Pentru copiii și adulții deopotrivă care iubesc serialul Stranger Things, acestă operă transmite aceeași senzație pe care o transmitea și laboratorul din serial, același suspans și elementul de putere supranaturală.
Aceste cărți, contrar părerii părinților, nu sunt atât de horror, majoritatea celor scrise de acest autor nu au decât câteva elemente de thriller, dar acel suspans reprezentativ reușește să transmită o senzație pe care eu am găsit-o doar în cărțile lui Stephen King. Recomand acest autor din tot sufletul și pentru liceeni și chiar un pic mai repede. Inclusiv adulții pot descoperi lumi noi citind aceste cărți.
- Nu mi-am ales bine cuvintele. Spune-ne tu cum a fost, Luke.
Băiatul se gândi puțin, după care zise:
- Vrei să faci mai întâi ceva pentru mine?
- Dacă pot, răspunse Tim.
- Uită-te afară! Spune-mi dacă tipul ăla mai e aici!
- Norbert Hollister? zâmbi Tim. I-am zis să se care. Probabil că acum deja își cumpără bilete de loterie. E convins că o să fie următorul milionar din Carolina de Sud.
- Uită-te, te rog!
Tim îi aruncă o privire lui Wendy, care ridică din umeri și spuse:
- Mă duc eu să mă uit.
Se întoarse după un minut, încruntată.
- Uite că nu-și ia niciun bilet de loterie. Stă pe un balansoar în fața haltei și citește o revistă.
- Cred că e unul dintre "unchi", murmură Luke. Am avut "unchi" din ăștia și în Richmond, și în Wilmington. Poate și în Sturbridge. Habar n-aveam că am atât de mulți "unchi".
Încercă să râdă. Hohotele lui aveau un zăngănit metalic.
Tim se ridică și se duse la ușă. Chiar atunci, Norbert Hollister se sculă din balansoar și porni agale în direcția motelului lui prăpădit. Nu se uită în urmă.
- Acum chiar a plecat, băiete.
- Poate s-a dus să-i sune, spuse Luke, lovind nervos cu degetul în cutia de cola. N-am să-i las să mă ia înapoi. Era să mor acolo!
- Unde? vru să știe Tim.
- La Institut.
- Începe cu începutul și spune-ne tot, îl rugă Wendy.
Iar Luke le spuse.
Când termină de povestit - după aproape o jumătate de oră și încă o cutie de cola - urmară câteva clipe de tăcere profundă, apoi Tim șopti:
- Imposibil! În primul rând pentru că, dacă au fost atât de multe răpiri, s-ar fi aflat de ele și lumea ar fi intrat în stare de alertă.
Wendy clătină din cap.
- Ar trebui să știi că nu-i așa, doar ai fost polițist. Acum câțiva ani s-a făcut un studiu care a demonstrat că, în Statele Unite, dispar anual cam cinci sute de mii de copii. Șocantă cifră, nu crezi?
- Știu că cifrele sunt mari. În ultimul meu an de activitate în poliția din Sarasota au dispărut de acolo aproape cinci sute de copii, însă mulți dintre ei, majoritatea, s-au întors singuri acasă.
- Dar tot mai rămân mii, zise Wendy. Zeci de mii.
- De acord, dar câți dintre părinții lor sunt uciși?
- Nu știu. Și mă îndoiesc că s-ar fi făcut vreun studiu pe tema asta.
Wendy se întoarse spre Luke, care le urmărise discuția cu privirea, aidoma unui spectator la un meci de tenis. Ținea mâna în buzunar, pe stick-ul de memorie, mângâindu-l de parcă ar fi fost un talisman norocos.
- Poate, interveni el, ei fac în așa fel încât să pară niște accidente.
Din senin, Tim și-l imagină pe puștiul ăsta alături de Annie-Orfana, în cortul ei, ascultând aiureala aia de emisiune de la radio și discutând amândoi despre conspirații. Discutând despre ei.
- Zici că ți-ai tăiat lobul urechii pentru că îți implantaseră acolo un dispozitiv de urmărire, spuse Wendy. Chiar așa a fost, Luke? Nu minți?
- Așa a fost. Nu mint.
Wendy nu mai știa ce să spună. Se uită la Tim, rugându-l din priviri să continue el.
Tim puse cutia goală de cola în punga în care fusese mâncarea și unde acum nu mai erau decât ambalaje și oase de pui.
- Tu vorbești despre o structură secretă, care desfășoară un program secret pe pământ american, și că programul ăsta ar dura de foarte mulți ani. Poate că pe vremuri așa ceva ar fi fost posibil, în teorie. Însă nu și acum, în era computerelor. Cele mai mari secrete ale guvernului sunt publicate pe internet de organizația aia de ticăloși care se cheamă...
- WikiLeaks, am auzit despre WikiLeaks, îl întrerupse Luke pe un ton iritat. Știu cât de greu e să mai păstrezi un secret în zilele astea și știu că vi se pare o aberație tot ce vă spun. Pe de altă parte, în Al Doilea Război Mondial, nemții au omorât șapte milioane de evrei în lagărele lor. Și țigani, și homosexuali.
- Dar se știa de existența acelor lagăre, spuse Wendy, încercând să-l ia de mână.
Luke se feri de atingerea ei.
- Aș fi în stare să pariez pe un milion de dolari că locuitorii din Dennison River Bend, care-i localitatea cea mai apropiată, știu că se petrece ceva acolo. Ceva rău. Nu știu ce anume, pentru că nu vor să știe. De ce ar vrea? Îi ține pe linia de plutire și, la urma urmei, cine i-ar crede? În fond, și astăzi mai există oameni care nu cred că nemții au ucis atât de mulți evrei. Atitudinea asta se cheamă negare.
Da, își spuse Tim, puștiul ăsta are dreptate. Încearcă să ascundă ce s-a întâmplat cu adevărat folosind o poveste elucubrantă, însă e clar că e extrem de inteligent.
- Vreau să-mi dau seama dacă am înțeles bine, spuse Wendy.
Vorbea cu foarte multă blândețe. Amândoi îi vorbeau cu foarte multă blândețe. Nu trebuia să fii copil-minune ca să știi că așa vorbesc oamenii cu cineva care dă senzația că ar avea ceva probleme la mansardă. Da, sigur că se simțea dezamăgit. Dar surprins? Nu prea. La ce se aștepta?
- Oamenii ăia descoperă, prin nu se știe ce metode, copii cu puteri telepatice și... din alea... tele...
- Telekinetice. Li se spune TK acelor copii. De obicei, talentele astea sunt destul de slabe - nici măcar cei TK-pozi nu sunt în stare să facă prea multe, dar doctorii de la Institut le dezvoltă cu "injecții pentru puncte", așa le zic ei, numai că punctele alea sunt Luminile Stasi despre care v-am spus. Injecțiile care provoacă apariția luminilor trebuie să ne intensifice abilitățile. Poate printre ele sunt și unele care ar trebui să ne facă să rezistăm mai mult. Sau...
Nu se mai gândise la asta până acum.
- Sau să ne împiedice să ni le dezvoltăm prea mult, pentru că așa am fi un pericol pentru ei.
- Ca un fel de vaccin?
- S-ar putea spune și așa, da.
- Înainte să te răpească, erai capabil să miști obiectele cu puterea minții.
- Obiecte mici.
- Și de când te-au scufundat în bazinul ăla cu apă, când aproape ai văzut moartea cu ochii, ai început să poți citi gândurile.
- Puteam mai dinainte. Bazinul doar... mi-a mărit un pic abilitatea asta. Însă tot nu pot...
Începu să-și maseze ceafa. Era greu de explicat, iar vocile lor, atât de scăzute... Simțea că își va pierde curând mințile. Oricum, cei doi credeau deja că e nebun.
- Însă tot nu pot să le citesc prea bine. Niciun copil nu era atât de puternic, poate doar cu excepția lui Avery. El e foarte tare.
- Hai să văd dacă am priceput, spuse Tim. Răpesc copii cu puteri paranormale mediocre, îi îndoapă cu steroizi mintali, după care-i pun să omoare oameni. De exemplu, pe politicianul ăla care voia să candideze la funcția de președinte. Mark Berkowitz.
- Da.
[...]
- Dar de ce organizația asta secretă nu folosește asasini profesioniști? N-ar fi mai simplu?
- Doar în filme pare simplu, zise Luke. Cred că în viața adevărată asasinii dau greș de foarte multe ori sau sunt prinși, așa cum era să se întâmple cu tipii care l-au omorât pe Bin Laden.
- Hai să facem o demonstrație, spuse Tim. Uite, eu acum mă gândesc la un număr. Spune-mi numărul.
Luke încercă. Se concentră și așteptă să vadă punctele colorate, însă nu văzu nimic.
- Nu pot.
- Atunci, mișcă ceva. Ziceai că ăsta-i talentul tău, că din cauza asta te-au răpit.
Wendy clătină din cap. Tim nu era telepat, dar știa ce gândește. Nu-l mai necăji. E un copil fugar tulburat și dezorientat. Însă Tim era de părere că, dacă ar fi aflat ce se ascundea în spatele poveștii fantasmagorice a puștiului, poate reușeau să își dea seama ce ar trebui să facă în continuare.
- Ce zici de punga aia de hârtie? Că nu mai are mâncare înăuntru. E ușoară și ar trebui să poți s-o miști.
Luke se uită fix la pungă. O secundă, Tim avu senzația că simte ceva, ca o adiere pe piele. Atâta tot. Punga nu se mișcă. Normal că nu.
- În regulă, interveni Wendy. Cred că ajunge pentru mo...
- Știu că sunteți iubiți, zise Luke. Asta știu.
- Nu mă dai pe spate cu chestia asta, puștiule, zâmbi Tim. Ai văzut că m-a sărutat la venire.
Luke se întoarse cu fața la Wendy.
- Pleci într-o călătorie. La sora ta, corect?
Femeia făcu ochii mari.
- De unde...
- Nu te lăsa păcălită, zise Tim... dar cu tandrețe. Este o șmecherie veche, pe care o folosesc așa-zișii clarvăzători. O presupunere bazată pe ceva informații pe care le-a căpătat înainte, deși, trebuie să recunosc, puștiul e bun, tare bun.
- De unde să fi avut eu vreo informație despre sora lui Wendy? întrebă Luke, dar fără să-și facă speranțe.
Își jucase cărțile una câte una și ajunsese la ultima, dar era îngrozitor de obosit. În tren dormise prost și somnul îi fusese bântuit de coșmaruri, mai ales coșmaruri în care se afla din nou în bazinul cu apă.
- Scuză-ne puțin, spuse Tim.
Fără să-i aștepte răspunsul, o luă de mână pe Wendy și o duse lângă ușa care dădea în birou. Îi spuse ceva. Femeia dădu din cap, își scoase mobilul din buzunar și ieși. Tim se întoarse la Luke.
- Cred că ar fi bine să plecăm de aici.
În primul moment, băiatul crezu că au de gând să-l ducă la gară și să-l urce în alt marfar, ca să nu mai aibă nimic de-a face cu el, un copil fugar, și cu povestea lui absurdă, apoi înțelese că voiau să-l ducă la secția de poliție.
[...]
- Bine, dar mai întâi trebuie să-ți spun ceva și să-ți arăt o chestie.
- Dă-i drumul! spuse Tim.
Se aplecă spre băiat, privindu-l drept în ochi. Poate că doar voia să facă pe plac unui nebun, își zise Luke, dar părea că vrea să-l asculte. Măcar atât.
- Vor veni după mine dacă află că sunt aici. Probabil că vor avea arme, pentru că le e îngrozitor de teamă că m-ar putea crede cineva.
- Am înțeles, spuse Tim, dar să știi că avem niște polițiști tare buni, chiar dacă nu prea mulți. Cred că ești în siguranță, Luke.
N-ai idee cu cine te pui, îi replică băiatul în gând.
Doar în gând, pentru că nu mai avea energie ca să încerce să-l convingă de adevărul spuselor sale. Wendy se întoarse și-i făcu un semn din cap lui Tim, însă Luke era mult prea amețit ca să-i mai pese.
