Am locuit cândva aici - Marcus Kliewer, Editura Bookzone, 2025
Traducere din limba engleză de Cristina Jinga
Ceva ascuns în cel mai adânc și întunecat cotlon al minții ei a intervenit. O voce aproape audibilă, cu care se pricopsise de mai multă vreme decât al șaselea simț. Îi era atât de familiară, această voce care spunea că "orice ar putea merge prost va merge prost", încât îi dăduse chiar un chip și un nume: Mo. În urmă cu mai mult de zece ani, un consilier bine intenționat îi sugerase că, dacă va personifica vocea înfricoșătoare, o va dezarma. "Fă din ea ceva inofensiv, ceva familiar", i-a spus el. Și atunci Eve își imaginase jucăria preferată, dar demult pierdută, din copilărie, Mo.
Mo era o maimuță cu ochi nebuni, cu chimvale. Nu cea la care s-ar gândi cei mai mulți, nu binecunoscutul "Cimpanzeul Vesel". Nu, Mo era o imitație ieftină a acelei jucării clasice. Blana sa era albă, nu maro-închis. Și în loc de obișnuita vestă galbenă și pantalonii cu dungi roșii, Mo purta o salopetă albastră și o pălărie de paie ferfenițită și găurită. "Cimpanzeul Țărănoi", îl numea tatăl lui Eve.
Pe când talerele Cimpanzeului Vesel erau din alamă, ale lui Mo erau dintr-un plastic ieftin și fragil. Scoteau un țăcănit jalnic de înfundat când era pornit. Ca un semnalizator de mașină stricat: țac-țac-țac-țac-țac. Și când era lovit la cap, deschidea gura și o închidea, o deschidea și o-nchidea, scoțând la vedere un set de dinți supradimensionați și niște gingii roșii ca sângele. Cei mai mulți spuneau despre Mo că e înfiorător, dar, când era Eve mică, Mo era jucăria ei preferată. Poate pentru că întrucâtva îi era milă de Mo, de cum toată lumea îl ocăra. În orice caz, Eve cea din copilărie nu putea adormi fără să-l țină în brațe. Și acum, după atâția ani, Mo, Cimpanzeul Țărănoi cu ochi nebuni, era întotdeauna vocea paranoiei ei. O paranoie în creștere în timp ce familia stătea înghesuită în vestibul, la ușa de la intrare.
- Odată intrați, a șoptit Mo, în veci nu mai pleacă.
Cred că Mo știe mai multe decât am crede noi. Avertismentul lui pare să se potrivească și cu trecutul familiei. Poate că el vrea să spună că familia este cea care a mai fost acolo și atunci mințile lor încă sunt legate de acel loc, spunându-le să se întoarcă.
Shylo, la fel ca Eve, nu avea niciodată încredere în străini, și pe bună dreptate. Cu aproximativ patru ani în urmă, Eve o găsise ghemuită in spatele unei benzinării de pe autostradă, abandonată și înghețată, aproape moartă.
O cățelușă de rasă mixtă, cu blană neagră și pată albă pe piept. Deasupra ochiului stâng avea un soi de romb alb, neregulat. Urechile ei nu se ridicară cu vârsta, ca să devină mari și ascuțite, tipic rasei - dreapta îi stătea în sus, iar stânga îi cădea in față, pleoștită într-un unghi amuzant. Avea ochii de culori diferite: unul albastru-pal, celălalt maro-închis. Heterocromie era denumirea științifică pentru asta. Și Charlie o avea. "Ochi de vrăjitoare", îi numea ea. Se pare că unele ramuri ale bisericii considerau ochii colorat diferiți un blestem. Cum a spus odată Charlie: "Nu înțelegi ceva? Vrăjitorie."
După ce Eve a adus bietul cățeluș acasă, a durat săptămâni ca să-i câștige încrederea. O lungă perioadă, Eve a fost singura persoană în preajma căreia Stylo s-a simțit în siguranță. Nimeni altcineva, nici măcar Charlie, nu putea să se apropie de cățelușă fără ca ea să tremure de frică. De parc-ar fi avut doar foarte puțină încredere de dat și i-o dăduse pe toată lui Eve.
Dar Charlie era hotărâtă. Punea o bucățică de mâncare pe jos, făcea zece pași înapoi și-o lăsa pe Shylo s-o ia. De fiecare dată, centimetru cu centimetru, reducea distanța. Durase luni de zile, dar în cele din urmă, Shylo a putut tolera ca Charlie să stea la un metru distanță, apoi la o jumătate de metro, apoi la două palme. Alte câteva săptămâni, și Charlie a putut chiar să o scarpine pe Stylo după urechi. Acum, patru ani mai târziu, atât Eve, cât și Charlie erau singurele persoane din lume în care cățeaua avea încredere.
Așa câine, așa stăpân. Mi se pare foarte drăguț când două ființe au ceva în comun, în special ceva așa de observabil ca ochii de culori diferite. Cred că suntem sortiți să ne găsim un suflet care să semene cu noi într-un mod sau altul.
Aici nu este cazul, dar de obicei văd cupluri sau grupuri de prieteni care seamănă fiindcă au stat foarte mult împreună. Faptul că oamenii încep să semene fără să își dea seama cu persoanele iubite este cel mai frumos efect psihologic în opinia mea. Văd acest efect des, în obiceiuri care poate nu ni se par importante. Modul în care o persoană vorbește, gesticulează sau se aranjează ne spune multe nu doar despre aceasta, ne arată că noi, oamenii, suntem rezultatul iubirii strămoșilor noștri, dar și a noastră. Personalitatea unui om este formată din interesele sale și alte bucățele din personalitatea persoanelor din trecutul și din prezentul său.
Ceva s-a prăbușit la pământ, un zgomot strident, un pocnet care a făcut-o să se răsucească brusc cu fața spre el. La vreo zece metri distanță, o cutie de conserve se rostogolea într-un semicerc leneș. În jurul ei o explozie de cuie și șuruburi împrăștiate, unele încă învârtindu-se în loc. "Grozav", s-a gândit Eve, "acum copilul ăsta o să calce într-un cui, o să facă tetanos, iar noi o să fim dați în judecată".
Furioasă, s-a dus până acolo și s-a lăsat pe vine. A pus lanterna jos și a adunat cuiele înapoi în cutie, având grijă să nu se înțepe. Atunci s-a ivit, în sfârșit, o întrebare neplăcută:
"Cum a căzut cutia?"
Nu era niciun copil acolo, așa că nu se putea ca... Mo, maimuța paranoică de pe umărul ei, era gata să preia conducerea, când: dușumeaua. Desigur. Greutatea ei trebuia să fi mișcat scândurile, care au clătinat raftul și au făcut să cadă cutia. Briciul lui Occam. Acesta era un termen pe care îl știa de la Charlie: cea mai simplă explicație era de obicei cea corectă. Eve a zâmbit, simțindu-se mândră, deși cu o oarecare stânjeneală.
Când a terminat de strâns cuiele, lanterna s-a rostogolit încet. "Podele denivelate, grozav." A întins piciorul, i-a blocat calea și... ceva din cercul de lumină i-a atras privirea. La un rând de rafturi distanță, înșiruite de-a lungul podelei, era o dâră subțire de mici puncte negre. A înșfăcat lanterna și s-a strecurat până acolo. Și mai multe furnici.
Se revărsau dintr-o crăpătură din dușumea. Toate mergând în aceeași direcție, mărșăluiau pe culoarul dintre rafturi și dispăreau din vedere. "Ăsta-i un comportament normal al furnicilor?" s-a întrebat Eve. Amintiri vagi dintr-un documentar despre natură se derulau în mintea ei - David Attenborough pontificând despre cum ar trebui să fie comportamentul normal al furnicilor. Curioasă, a mers mai departe, nimerind într-un alt hol strâmt. Acesta avea uși verzi pe ambele părți, se întindea pe vreo douăzeci de metri, apoi se bifurca la stânga și la dreapta. Mult prea multe ascunzători aici, jos.
În pragul altui val de anxietate, s-a oprit, a inspirat adânc, și a expirat. S-a uitat în jur. La detaliile pe care le putea vedea, simți, auzi, mirosi și gusta. Zumzetul scăzut al unui orificiu de aerisire din apropiere, curenții de aer rece de pe umărul ei stâng. "Rămâi prezentă", și-a amintit ea. Zidurile de beton, întunecați și gri. Asta era o altă tehnică pe care o învățase de la acel consilier: să revină cu picioarele pe pământ.
"În situațiile de stres, ia notițe mintale despre mediul tău, despre simțurile tale. Rămâi concentrată pe momentul prezent."
Și-a notat mirosul de mucegai, gustul persistent al unui ceai de mentă pe care îl băuse mai devreme în acea seară.
Puțin mai calmă, și-a îndreptat lanterna în jos. Șirul de furnici se întindea ca o pată de ulei pe podeaua prăfuită, curbându-se pe după colțul îndepărtat. Eve aproape că le auzea piciorușele tropăind pe dușumea. A simțit o nevoie irezistibilă să afle încotro se duc, de ce se mișcau toate în aceeași direcție.
Înaintând, a trecut de colț și a dat peste o ușă albă complet. Furnicile se strecurau pe sub ea, înlănțuindu-se într-o linie subțire de întuneric. A apăsat pe clanță și a intrat. Încăperea asta se potrivea stilului casei, care nu avea o temă unificatoare. Aici, pereții de cărămidă erau vopsiți într-un roz cărnos, iar pe jos era gresie alb-negru, familiară. Furnicile o străbăteau în linie dreaptă până în colțul din stânga și dispăreau sub un dulap vechi, vopsit în albastru-deschis, crăpat și scorojit. Avea uși ca obloanele, cu lamele prin care un copil viclean putea vedea cine vine. Ascunzătoarea perfectă.
Chiar atunci, lumina ei a prins sclipirea ochilor clipind, privind prin obloane. Bingo. Jenny era încolțită acum. Uitând de furnici, Eve s-a apropiat tiptil, a pus mâna pe mânerul dulapului, l-a deschis și...
Gol.
Niciun copil. Era doar un tablou, sprijinit de panoul din fund, întors cu spatele. O ramă de un metru pe o jumătate de metru, poleită cu argint decojit. Asta explica sclipirea ochilor.
- Dar nu clipeau acei ochi? a întrebat Mo.
Trebuie să fi fost o iluzie, creată când a mișcat lanterna. Briciul lui Occam. A tras de tablou înapoi. Pictura era ascunsă sub un strat gros de praf. S-a aplecat și l-a șters cu mâneca.
Era o pictură în ulei - marginea unei păduri luminată de un soare mohorât. Culorile erau reci, verde-pal, gri-deschis și maro-albăstrui. În prim plan, un labrador ciocolatiu stătea cu fața spre pădure. Coada îi era dreaptă, urechile ciulite, simțind o amenințare nevăzută. Pe pământ, în stânga lui, era un felinar roșu care arunca raze portocalii spre pădure, dezvăluind doar ramuri, copaci și umbre.
Oricare fusese intenția creatorului, imaginea evoca fără îndoială un sentiment de groază. Nu era genul de tablou pe care Eve l-ar fi atârnat pe perete prea curând, dar artistul, oricine fusese, avea cu siguranță talent. Dacă asta era opera mamei lui Thomas, el o subestima. Era genul de pictură care aproape c-o făcea pe Eve să vrea să se întoarcă la școala de arte. Aproape. Cu grijă, respectuoasă, a pus-o la loc și a închis ușa.
Într-un așa moment, eu aș fi mai atentă la ce îmi spun propriile instincte. Aș asculta orice semn, ca tabloul acesta, dacă eram în locul protagonistei. Dar eu și sunt mai paranoică decât majoritatea oamenilor, așa că la primul semnal aș fi plecat.
