Pe aripile vântului - Margaret Mitchell, Editura Univers, 1970
Traducere din limba engleză de Mary Polihroniade-Lăzărescu.
Era o situație parcă anume creată pentru speculanți și profitori, și mulți oameni nu scăpau prilejul de a se îmbogăți. Pe măsură ce alimentele și articolele de îmbrăcăminte deveneau mai rare și prețurile creșteau, protestele publicului împotriva acestor speculanți deveneau mai puternice și mai violente. La începutul anului 1864 nu puteai deschide un ziar fără să dai de articole pline de injurii, care-i denunțau pe speculanți ca pe niște ulii și lipitori lacome de sânge, cerând guvernului să pună capăt activității lor. Guvernul își dădea osteneala, dar eforturile lui nu duceau la nici un rezultat, fiindcă avea prea multe probleme chinuitoare de rezolvat. Și nimeni nu stârnea mai multă ură ca Rhett Butler. Își vânduse vapoarele, când devenise prea riscant să mai importe mărfuri. În ciuda blocadei, și acum se ocupa pe față cu specula alimentelor. Circulau povești în privința lui, de la Richmond și Wilmington la Atlanta, care-i făceau pe cei ce-l primiseră în casă să se cutremure de rușine.
În ciuda tuturor încercărilor și tribulațiilor, populația de zece mii de suflete a Atlantei se dublase în timpul războiului. Chiar și blocada adăugase ceva prestigiului ei. Dintotdeauna orașele de pe coastă dominaseră Sudul în toate privințele, mai ales în cea comercială. Acum însă, cu unele porturi închise de blocadă, cu altele cucerite sau asediate, sudiștii trebuiau să caute salvarea numai în ei înșiși. Acum, dacă Sudul voia să câștige războiul, trebuia să conteze pe interiorul țării, și Atlanta devenise un centru însemnat. Locuitorii orașului îndurau mari greutăți și lipsuri, bolile și moartea îi loveau tot atât de mult ca și pe ceilalți, dar Atlanta, ca oraș, câștigase de pe urma războiului. Atlanta, centrul Confederației, bătea ca o inimă încă rezistentă, iar căile ei ferate, asemenea unor artere, purtau valuri neîncetate de oameni, muniții și materiale.
În alte timpuri, Scarlett s-ar fi plâns de rochiile ei jerpelite și de pantofii peticiți, dar acuma nu-i păsa de ele, fiindcă singura ființă care conta nu putea s-o vadă. Se simți fericită în aceste două luni, cum nu mai fusese de ani de zile. Nu-și dăduse ea oare seama cum tresărise inima lui Ashley când îl luase de gât? Nu văzuse oare privirea disperată a ochilor lui, care mărturisise mai mult decât ar fi putut-o face cu cuvintele? Ashley o iubea. Acum era sigură de lucrul acesta, și certitudinea era atât de plăcută încât putea să se poarte drăguț cu Melanie. Îi era milă de Melanie acum, un fel de milă amestecată cu un vag dispreț pentru orbirea ei, pentru prostia ei.
- Când războiul se va sfârși, se gândi ea, când se va sfârși, atunci... uneori, cu o tresărire speriată, se întreba: "Atunci ce?" Dar imediat alunga gândul din minte. Când războiul se va sfârși, toate se vor aranja într-un fel. Dacă Ashley o iubea, nu se putea să trăiască mai departe alături de Melanie.
Dar nu se putea gândi la divorț. Ellen și Gerald, catolici convinși, nu i-ar îngădui să se mărite cu un bărbat divorțat. Ar însemna să plece din sânul bisericii! Scarlett se gândi mult la lucrul acesta și hotărî că, dacă va trebui să aleagă între biserică și Ashley, îl va alege pe Ashley. O, dar ce scandal va fi! Oamenii divorțați erau puși la index nu numai de biserică, ci și de societate.
Nici o persoană divorțată nu era primită de nimeni. Totuși, pentru Ashley va îndrăzni chiar asta. Ar sacrifica orice pentru el!
Fragmentul este dens și expresiv, cu o atmosferă apăsătoare, dominată de haosul și nesiguranța războiului. Mi se pare interesant felul în care autoarea îmbină planul social cu cel psihologic: pe de o parte, este prezentată degradarea vieții economice și morale (speculanții, lipsurile, ura publică), iar pe de altă parte, trăirile intime ale lui Scarlett, care contrastează puternic cu suferința generală.
Personajul Scarlett apare ca o figură egoistă, dar foarte umană. În timp ce orașul Atlanta este descris ca un centru al rezistenței și sacrificiului, ea rămâne concentrată aproape exclusiv asupra sentimentelor ei pentru Ashley. Mi se pare că acest contrast scoate în evidență firea ei puternică, dar și lipsa de empatie față de ceilalți. Dragostea ei pentru Ashley este obsesivă și o face să minimalizeze normele sociale, religioase și chiar suferința celor din jur.
Un aspect care mi-a atras atenția este modul realist în care sunt prezentate mentalitățile epocii: divorțul este văzut ca un scandal de neacceptat, iar presiunea societății și a bisericii apasă greu asupra alegerilor personale. Aceasta face fragmentul credibil și ajută la înțelegerea conflictului interior al personajului.
Sosise și luna mai a anului 1864 - un mai uscat și călduros care usca bobocii florilor, și yankeii, sub ordinele generalului Sherman, erau din nou în Georgia, mai sus de Dalton, la o sută de mile nord-vest de Atlanta. Umbla zvonul că o mare bătălie era iminentă prin părțile acelea, de-a lungul graniței dintre Georgia și Tennessee. Yankeii își concentrau forțele în vederea unui atac asupra liniei ferate care lega vestul de Atlantic, între Atlanta și Tennessee, apoi mai spre vest, chiar împotriva liniei pe care o folosiseră trupele sudiste în toamna trecută spre a câștiga victoria de la Chickamauga.
Cu toate acestea, perspectiva unei bătălii în apropierea Daltonului nu impresiona peste măsură pe locuitorii Atlantei. Locul de concentrare al yankeilor se afla doar la câteva mile spre sud-est de câmpul de bătălie de la Chickamauga. Fuseseră respinși o dată, când încercaseră să treacă prin trecătorile acestei regiuni muntoase, și vor fi cu siguranță respinși încă o dată. Atlanta, și împreună cu ea întreaga Georgie, știa că acest stat avea prea multă importanță pentru Confederație pentru ca generalul Joe Johnston să-i lase prea multă vreme pe yankei în el. Bătrânul Joe și armata sa nu vor îngădui nici măcar unui singur yankeu să ajungă la sud de Dalton, căci era indispensabil ca sudiștii să aibă mișcările libere în Georgia. Acest stat, care nu suferise de pe urma războiului, era în același timp grânarul, atelierul și antrepozitul Confederației. El fabrica în mare parte pulberea și armele necesare armatei, ca și majoritatea țesăturilor de bumbac sau de lână. Între Atlanta și Dalton se afla orașul Roma, cu fabrica lui de tunuri și alte industrii, ca și orașele Etowah și Allatoona cu cele mai mari oțelării de la sud de Richmond. În fine, chiar în Atlanta erau grupate nu numai fabrici de șei și revolvere, corturi și muniții, dar și laminoarele cele mai importante din întreg Sudul, atelierele principalelor companii de căi ferate, precum și nenumărate spitale. În sfârșit, la Atlanta se încrucișau cele patru linii de cale ferată de care depindea însăși existența Sudului. De aceea nimeni nu-și făcea griji prea mari. La urma urmei, Daltonul era departe, colo sus înspre Tennessee. De trei ani se tot dădeau lupte în Tennessee, și lumea se obișnuise să considere acest stat ca un câmp de bătălie îndepărtat, aproape tot atât de îndepărtat ca Virginia sau fluviul Mississippi. De altfel, între yankei și Atlanta bătrânul Joe și armata sa făceau zid și toată lumea știa că, după generalul Lee, nu exista general mai mare ca Johnston, acum când Stonewall Jackson murise.
Fragmentul mi se pare bine documentat și realist, deoarece surprinde clar contextul istoric al războiului și importanța strategică a Atlantei pentru Confederație. Autorul insistă pe detalii militare și economice, ceea ce accentuează tensiunea și sentimentul de siguranță falsă al locuitorilor, care cred că orașul este departe de pericol. Mi-a plăcut modul în care se evidențiază contrastul dintre realitatea războiului și percepția oamenilor, ceea ce pregătește cititorul pentru evenimentele dramatice ce vor urma.
În timpul nopților calde de vară, casele din Atlanta rămâneau deschise militarilor, care erau apărătorii orașului. Casele mari, care se întindeau de la Strada Washington până la Strada Piersicului, străluceau de lumini. Acolo se sărbătoreau combatanții, veniți pentru o clipă din noroiul tranșeelor. Boarea nopții ducea departe sunetele banjourilor și ale viorilor, precum și ecoul pașilor neobosiți ai dansatorilor, în jurul pianelor se formau grupuri care cântau cu foc cuvintele triste din "Scrisoarea ta a venit, dar a fost prea târziu!", în timp ce cavaleri în zdrențe făceau ochi dulci fetelor tinere cochetând din spatele evantaielor din pene de curcan și le rugau să nu aștepte până o fi prea târziu. Nici o fată nu aștepta! Prinse de valul de plăceri ce se abătuse asupra orașului, se căsătoreau una după alta. Timp de o lună, cât dură rezistența lui Johnston pe înălțimile muntelui Kennesaw, se celebrară nenumărate căsătorii, în care mireasa se ducea fericită în fața altarului cu găteli împrumutate de la vreo zece prietene, iar ginerele purta o sabie care se lovea de niște pantaloni cârpiți.
Se petrecea atât de bine, se dădeau atâtea baluri, și erau atâtea întâmplări emoționante! Ura! Johnston ține piept yankeilor la douăzeci și două de mile de Atlanta. Da, pozițiile din jurul muntelui Kennesaw nu puteau fi cucerite. După douăzeci și cinci de zile de luptă, Sherman însuși dobândi această convingere, căci pierderile sale erau enorme. În loc să se încăpățâneze să atace în front, își desfășură din nou armata într-un cerc larg și încercă să se strecoare între confederați și Atlanta. Încă o dată, manevra îi reuși. Johnston fu silit să părăsească înălțimile de unde opusese o rezistență atât de frumoasă, spre a-și proteja spatele. Pierduse o treime din oameni în cursul acestei bătălii, și restul trupelor sale, obosite, o porni pe ploaie spre râul Chattahoochee. Confederații nu puteau nădăjdui să primească întăriri, în timp ce yankeii, care aveau sub stăpânirea lor calea ferată din Tennessee spre sud, până la front, primeau în fiecare zi trupe proaspete și hrană. Așa că trupele cenușii, retrăgându-se prin câmpii noroioase, se grupară în jurul Atlantei. Când se află că pozițiile ce păreau inexpugnabile fuseseră părăsite, un al doilea val de panică se abătu asupra orașului. În cele douăzeci și cinci de zile de exaltare lumea se convinse că lucrul acesta nu se va întâmpla. Și acum se întâmplase! Era neîndoielnic, firește, că generalul își va întări pozițiile pe țărmul râului și va rezista înaintării yankee. Totuși râul nu era departe de oraș - la numai șapte mile. Dar Sherman îi luă din nou pe confederați din flanc, forță râul mai sus de pozițiile lor, și trupele cenușii, extenuate, trebuiră să treacă în grabă apele gălbui, spre a se așeza încă o dată între năvălitori și Atlanta. Se grăbiră să sape adăposturi la nordul orașului în valea prin care curgea Gârla Piersicului. Atlanta, cuprinsă de panică, era disperată. Luptă și retragere! Luptă și retragere! La fiecare retragere yankeii se apropiau tot mai mult de oraș. Gârla Piersicului nu era decât la cinci mile, unde-i era capul, generalului?
Strigătele de: "Dați-ne un om care să reziste și să se bată!" fură ascultate la Richmond. Richmond-ul știa că Atlanta pierdută însemna războiul pierdut și, după ce armata trecu râul Chattahoochee, generalului Johnston i se luă comanda. Generalul Hood, unul din subalternii săi, preluă comanda, și Atlanta răsuflă ușurată. Hood, vlăjganul ăsta din Kentucky, cu barba-n vânt și cu ochii de jăratic, nu se va retrage! Avea o reputație de buldog. Îi va izgoni pe yankei dincolo de râu, da, îi va sili să-l treacă îndărăt și va recuceri tot terenul pierdut, milă cu milă, până la Dalton. Dar armata striga: "Redați-ni-l pe bătrânul Joe!" căci soldații fuseseră cu bătrânul Joe tot timpul de la Dalton încoace și, spre deosebire de civili, știau ce greutăți avuseseră de înfruntat.
Sherman nu așteptă pe Hood să pornească ofensiva. O zi după schimbarea comandantului, generalul yankeu se repezi asupra orășelului Decatur, la șase mile de Atlanta, îl cuceri și tăie astfel calea ferată. Era linia care lega Atlanta de Augusta, de Charleston, de Wilmington și de Virginia. Sherman dăduse confederaților o lovitură care avea să-i paralizeze. Venise timpul acțiunii. Atlanta cerea cu glas tare să se facă ceva!
Fragmentul este foarte dinamic și tensionat, reușind să surprindă contrastul puternic dintre aparența de sărbătoare și realitatea crudă a războiului. Atmosfera de exuberanță din Atlanta, cu baluri, căsătorii și muzică, pare un mod de a uita pericolul iminent, ceea ce face ca prăbușirea ulterioară să fie și mai dramatică. Mi se pare eficient modul în care autorul construiește treptat panica și disperarea orașului, accentuând ideea de speranță falsă și inevitabilitatea înfrângerii. Textul transmite intens frica, haosul și nevoia disperată de acțiune.
