O vară de răscruce - Truman Capote, Editura Polirom, 2013
Traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian.
Săptămâna aceasta am decis să mă cufund într-un parfum de roman sentimental, estival, newyorkez, O vară de răscruce de Truman Capote, și să încep o călătorie printre emoții fragile si printre diferențe de clasă, mascate de dragoste și de dorința de a evada din propria identitatea în melancolia unui oraș, care nu se oprește niciodată.
În roman este vorba despre povestea de dragoste tragică dintre Grady McNeil, personajul principal, o tânără din înalta societate newyorkeză, dornică de independență și curajoasă, și Clyde Manzer, un angajat la o parcare, dintr-un mediu social diferit de al ei.
Stilul lui Truman Capote, atât de captivant precum cel din Mic dejun la Tiffany, se caracterizează prin descriptivism vizual, prin finețe psihologică și prin dialog sugestiv. Capote creează o proză care surprinde contrastul dintre aparența socială și fragilitatea interioară a personajelor, într-o atmosferă intimă și apăsătoare.
Romanul începe cu o discuție a lui Grady cu mama și cu sora ei, Apple. Grady refuză să-și însoțească părinții într-o vacanță în Europa, decide să rămână singură, peste vară, în New York, o decizie complet de neînțeles pentru cei din mediul ei social. Încă din primele pagini, se poate observa tensiunea între cele trei privind diferențele de valori și neînțelegerile familiale, care provin atât din acumularea subtilă a diferențelor de personalitate, cat si din așteptările sociale ale fiecăreia:
"Dragă mea, ești un adevărat mister", a comentat mama, iar Grady, privind-o pe deasupra mesei, peste aranjamentul floral de trandafir și ferigă din centru, a zâmbit cu indulgență. "Da, sunt un mister", și îi făcea plăcere asemenea gând. Dar Apple, sora ei cu opt ani mai mare, căsătorită și departe de a fi un mister, a intervenit: Grady e numai aiurită; vai, ce-aș mai dori să plec și eu cu voi, Mamă, când mă gândesc că de azi într-o săptămână o să iei micul dejun la Paris! George îmi tot promite că o să plecăm și noi... dar nu știu... S-a oprit din vorbă și a privit-o lung pe sora ei:
- Grady, de ce naiba preferi să rămâi în New York în toiul verii?
Grady ar fi vrut să fie lăsată în pace; dar o hărțuiau întruna, și apoi asta era chiar dimineața în care urma să plece vaporul: ce-ar mai fi putut să le spună în plus? În plus nu mai exista decât adevărul, or ea nu avea intenția să le dezvăluie adevărul. N-am petrecut încă nicio vară aici, a răspuns și s-a ferit de privirile lor, uitându-se pe fereastră: luminile traficului dădeau freamăt dimineții calme din Central Park, iar soarele, îmbibat de începutul de vară care usucă frageda crustă verde a primăverii, se filtra printre copacii din fața restaurantului Plaza, unde luau micul dejun."
Replica mamei "ești un adevărat mister" nu este doar o constatare afectuoasă, ci și o etichetă. Grady acceptă această etichetă cu un zâmbet "cu indulgență", semn că se vede deja separată interior de lumea familiei sale și că își asumă diferența ca pe o formă de identitate. Pentru ea, a fi "un mister" înseamnă libertate, autonomie, refuzul de a fi complet citită și controlată:
"- Mă rog, sunt perversă, așa cum mă socotiți voi.
Și-a dat seama, zâmbind, că, probabil, greșise făcând această afirmație; într-adevăr, familia ei nu era departe de a o socoti perversă; și, cândva, pe la paisprezece ani, avusese o revelație teribilă, acută: intuise că mama ei o iubea fără să o placă, la început crezuse că acest lucru provenea din faptul că mama o considera mai urâtă, mai îndărătnică, mai puțin veselă și jucăușă decât era Apple, dar mai târziu, când a devenit dureros de evident, pentru Apple, că Grady o întrecuse de mult în frumusețe, a renunțat la ipoteza privitoare la atitudinea mamei: răspunsul era pur și simplu și în cele din urmă a înțeles și Grady, că nici ea, încă din copilărie, într-un fel oarecum pasiv, nu o prea plăcuse pe mama ei. Reacțiile uneia față de cealaltă nu reflectau, în mod vizibil, starea de fapt; lăcașul ostilității lor era mobilat, destul de modest, cu afecțiune, o afecțiune pe care doamna McNeil o exprima acum strângând mâna fetei în mâna ei și spunându-i:
- O să ne facem griji pentru tine, dragă. E inevitabil. Nu știu. Nu știu. Nu sunt sigură că e bine ce facem. Șaptesprezece ani nu înseamnă maturitate, și până acum nu ai rămas niciodată singură."
Fragmentul evidențiază ruptura afectivă dintre Grady și mama ei, construită nu prin conflicte deschise, ci printr-o neînțelegere veche și dureroasă. Afirmația ironică a lui Grady, "sunt perversă", funcționează ca un mecanism defensiv, prin care ea preia eticheta, pe care simte că familia i-a atribuit-o tacit. Revelația din adolescență, că mama ei o iubește fără a o plăcea marchează momentul conștientizării unei incompatibilități emoționale reale, acceptată treptat de ambele părți.
Grady nu resimțea doar o incompatibilitate cu mama sa, ci și cu întreaga societate în care trăia, o lume a convențiilor rigide și a aparențelor atent regizate. Ritualul debutului în societate, menit să o introducă în cercurile înaltei lumi și să îi traseze un parcurs previzibil, nu reprezenta pentru ea o aspirație, ci o constrângere pe care o refuza instinctiv. Singura legătură care o ancora, fie și parțial, de această lume era prietenia cu Peter Bell, o relație ce funcționa ca o punte mascată între dorința ei de evadare și universul social din care provenea. Deși această prietenie sugera o posibilă acceptare a mediului monden, pe parcursul romanului se conturează constant o luptă interioară între sentimentele și valorile impuse de societate, inclusiv cele proiectate asupra relației dintre ea și Peter și trăirile autentice ale lui Grady, care refuză să se conformeze unei identități dictate din exterior:
"Deși Grady și Peter nu erau rude, se simțeau totuși înrudiți, nu prin sânge, ci prin simpatie; era cea mai fericită prietenie pe care o cunoscuse ea vreodată și, în preajma lui, se relaxa în baia caldă a acestei prietenii... Poate că nu mai suntem pe aceeași lungime de undă cum eram pe vremuri. Am fost prea mult timp plecat. Dar cum ai putea să renunți la Europa, McNeil? Sau e o întrebare indiscretă? Vreau să spun, încalc un secret... O clipă, Grady a fost săgetată de senzația unei ciudate pierderi: bietul Peter! Își dădea seama că Peter o cunoștea chiar mai puțin decât Apple, și totuși, pentru că el era unicul ei prieten, ar fi vrut să-i povestească; dar nu acum, altădată. Și cum o să reacționeze? Pentru că Peter era Peter, Grady gândea că o s-o iubească și mai mult: și dacă nu, marea n-are decât să le năruie castelul, nu pe cel înălțat ca să țină viața la depărtare, acela se mistuise de mult, cel puțin pentru ea, ci un altul, castelul care le adăpostea prietenia și făgăduințele."
Grady era atrasă de ideea secretului ca formă de libertate interioară, de existența unei vieți paralele pe care o păstra ascunsă, strâns protejată de privirile și judecățile societății morbide în care trăia. Secretul ei nu era doar o informație nespusă, ci un spațiu intim al identității, un teritoriu în care nimeni nu avea acces. Îi plăcea să fie întrebată, să simtă curiozitatea celor din jur, tocmai pentru că știa că răspunsurile reale le erau complet inaccesibile și de neimaginat. Misterul devenea astfel un scut, dar și o plăcere subtilă: dovada că nu putea fi citită, catalogată sau controlată. Vara newyorkeză, cu agitația ei aparent superficială și cu libertățile ei fragile, urma să fie cadrul perfect, în care acest mister să rămână intact, ascuns sub aparența unei tinere din înalta societate, dar profund desprinsă de valorile ei.
Clyde Manzer este un tânăr provenit dintr-un mediu modest, care lucrează într-o parcare din New York, la polul opus lumii privilegiate din care face parte Grady. Clyde era tot ceea ce Grady nu trebuia să fie în ochii societății sale și, tocmai de aceea, tot ceea ce o atrăgea cu o forță aproape inevitabilă. El aparținea unei lumi simple, dure și lipsite de artificii, în timp ce ea era produsul rafinat și rigid al Manhattanului monden. Între ei se năștea o relație construită pe contrast, dar și pe o curiozitate reciprocă: amândoi se bucurau să încerce să găsească o punte de înțelegere între aceste două universuri incompatibile. Întâlnirile lor deveneau exerciții de apropiere între lumi care, în mod normal, nu se atingeau niciodată: între Manhattan, al aparențelor și convențiilor, și Brooklyn, al autenticității și supraviețuirii cotidiene, transformând relația într-un spațiu de tensiune, dorință și posibilitate de evadare:
"Clyde Manzer nu era prost deloc: de fapt, felul lui de deșteptăciune era foarte vizibil. Universitatea mahalalei, care-ți conferă o diplomă în știința de a te descurca, te învață cum să fugi, unde să te ascunzi, cum să călătorești cu metroul, să folosești un telefon public, să vezi un film, totul fără să plătești, adică întreaga cunoaștere pe care o acumulezi într-o copilărie petrecută printre ciorovăielile bandelor de cartier și în după-amiezile disperate în care numai cei cruzi și șmecheri, iuți și curajoși supraviețuiesc. Aceasta era educația care dădea ochilor lui o agilă intensitate... Lasă că o fumez eu, l-a potolit Grady. Folosind bricheta pe care Peter o găsise atât de vulgară, i-a aprins altă țigară. Într-o după-amiază de luni, care era ziua liberă a lui Clyde, vizitaseră o baracă de tras la țintă și el câștigase bricheta pe care i-o dăruise ei: de atunci, Grady căpătase pasiunea de a aprinde țigările tuturor... Ia spune-mi, i-ai expediat pe ai tăi?"
Pe măsură ce căldura și soarele apăsător pătrundeau tot mai adânc în apartamentele din New York, diferențele dintre cei doi îndrăgostiți deveneau din ce în ce mai vizibile. Deși tema iubirii dintre clase sociale este astăzi una frecvent abordată și, adesea, lipsită de o analiză profundă a imperfecțiunilor sale, Truman Capote reușește să o trateze cu subtilitate și finețe. În stilul său descriptiv, autorul nu se limitează la construirea unei atmosfere exterioare sugestive, ci pătrunde și în spațiul interior al personajelor, surprinzând tensiunile, frământările și contradicțiile lor intime. Mediul social din care provine fiecare, Manhattanul rafinat al lui Grady și Brooklynul auster al lui Clyde, nu rămâne un simplu decor, ci devine o prezență apăsătoare, tot mai greu de evitat, care influențează decisiv relația lor și amplifică distanța dintre lumi aparent apropiate, dar incompatibile din orice punct de vedere:
"Odată, înarmată cu o idee fantasmagorică, Grady luase metroul până în Brooklyn, gândind că dacă ar putea doar să vadă casa în care locuia el, sau să pășească pe străzile pe care pășea el, ar fi putut să-l cunoască și să-l înțeleagă mai bine, așa cum ar fi dorit; dar cum nu mai fusese niciodată în Brooklyn, străzile fantomatice, pustii, micimea mizeră a terenului înghesuit între căsuțele care semănau aidoma între ele, dezolarea locurilor virane și a spațiilor părăsite, i s-au părut atât de înspăimântătoare, încât, după ce-a făcut douăzeci de pași, a zbughit-o îndărăt la metrou. Mai târziu și-a dat seama că știuse, din capul locului, că încercarea va fi un eșec. Poate că, în mod inconștient, Clyde procedase mai bine ocolind insulele și instalându-se în solitudinea unei nave; dar călătoria lor nu avea porturi de escală; și acum, în timp ce ședeau pe terasa restaurantului, în răcoarea umbrelelor, Grady a simțit din nou nevoia bruscă de a se asigura că are pământ ferm sub picioare"
Relația a început să devină din ce în ce mai complicată în momentul în care timpul a decis ca trăsăturile lor fundamentale, pe care încercau să le ascundă unul de celălalt, să iasă treptat la iveală, zi după zi, asemenea răsăritului cald care se strecoară printre clădirile înalte ale orașului:
"Bar-mitzvah? Credeam că asta-i o chestie evreiască. Pe fața lui Clyde s-a instalat o imobilitate totală, ca o roșeață. Nu a clintit nici când un porumbel obraznic a ciugulit o firimitură direct de pe masă. E ceva evreiesc, nu? a repetat ea. Eu sunt evreu. Mama mea e evreică. Clyde a rămas tăcut, lăsând surpriza declarației lui să o înfășoare, ca un cârcel de viță; și atunci, în momentul acela, în timp ce crâmpeiele de conversație de la mesele vecine se rostogoleau în valuri, și-a dat seama Grady cât de departe erau de orice țărm. Nu avea importanță că era evreu; numai Apple ar fi fost în stare să facă o problemă din așa ceva; Grady n-ar fi luat în seamă asemenea lucru, mai ales când era vorba de Clyde; dar tonul pe care îi comunicase el noutatea presupunea nu numai convingerea că ea ar fi făcut caz, dar îi arăta limpede cât de puțin îl cunoștea: imaginea pe care o avea despre el, în loc să se îmbogățească, se contractase, și Grady avea senzația că va trebui să reia totul de la început."
Pe măsură ce relația cu Clyde se fisura tot mai vizibil, ieșirile lui Grady cu Peter îl făceau pe acesta să realizeze cât de îndrăgostit era de prietena sa și cât de bine se potriveau, priviți din orice perspectivă posibilă: prin ochii Manhattanului, ai societății, ai celorlalți oameni sau chiar prin propriii lor ochi:
"Era îndrăgostită; foarte bine, o credea, deși îl exaspera faptul că trebuia să o creadă, dar o fi având oare de gând să se mărite cu ăla, oricine o fi? Nu cutezase să o întrebe. Asemenea posibilitate ar fi fost insuportabilă, și reacția lui la acest gând îl întărâtase în asemenea măsură, încât după nu știu câte pahare de Martini și nenumărate whisky-uri se simțea dureros de treaz. În ultimele cinci ore își dăduse seama, clar, că era îndrăgostit de Grady McNeil. I se părea curios că până acum nu ajunsese la această concluzie atât de evidentă... în fond, cu ea comparase mereu orice altă fată, în fond, Grady era aceea care-l impresiona, îl amuza, îl înțelegea; și de atâtea ori îl făcuse să se simtă bărbat. Ba mai mult, știa că o parte din ea era rezultatul propriilor lui îndrumări: eleganța, bunul ei gust; dar în ceea ce privește voința îndărătnică, pe care o manifesta atât de des, Peter nu avea nici un merit; știa că din acest punct de vedere îi era superioară, ba chiar îl speria voința ei: până la un anumit punct o putea influența, dar dincolo de această limită proceda numai după capul ei... domnișoară McNeil, și dumitale, domnule Whitman: ați fost amândoi foarte drăguți, absolut adorabil... Un omuleț cenușiu, împiedicat, îmboldit de partenera lui, o femeie roz-zmeurie care sorbea coniac, s-a aplecat de la masa vecină și l-a ciupit, timid, pe Peter de braț:
- Îmi cer iertare, dar ne întrebam dacă dumneavoastră doi nu faceți parte din Curtea Regală Britanică? Prietena mea spune că sunteți de la Curtea Regală Britanică pentru că v-au fotografiat.
Nu, a răspuns Peter cu un zâmbet indulgent. Aparținem Curții Regale Americane."
