La una dintre vizite, tata i-a mărturisit că își face griji pentru mine, având impresia că mi-am pierdut interesul atât pentru arhitectură, cât și pentru pictură. Atunci Eugen i-a spus: "Lasă, Georgică, nu-ți face griji, cred că știu ce îi trebuie lui fii-tu. Trebuie să fie în căutarea unui alt mod de exprimare și am eu un leac pentru el." Zis și făcut. Mi l-a prezentat pe Dinu Lazăr, pe atunci student la IATC, secția operatorie, și membru al AAF (Asociația Artiștilor Fotografi).
Mai mic cu un an decât mine, Dinu avea fotografia în sânge și era pasionat de fotografie și de tehnica fotografică în egală măsură. Atelierul tatălui meu era pe strada Domnița Anastasia, iar Dinu locuia pe strada Episcop Ambrozie, în spatele parcului Cișmigiu. Practic, eram vecini.
Ne-am înțeles din "primul moment"; chimia a funcționat de minune. Aveam aceleași interese, ascultam aceeași muzică, vorbeam aceeași limbă, fără a uita faptul că eram amândoi absolvenți ai Liceului "Sfântul Sava". Așa a început o frumoasă prietenie și o perioadă creativă, presărată cu nenumărate episoade de neuitat - poate cea mai frumoasă perioadă din viața mea.
În scurt timp am fost primit în AAF și mergeam în mod regulat la sediu, unde am întâlnit personaje fabuloase. Dar să revenim la povestea ultimelor zile din viața Bisericii Ienii și la telefonul dat lui Dinu în seara de 28 aprilie. I-am povestit ce se întâmpla în plin centrul Bucureștiului și ne-am dat întâlnire a doua zi la facultate.
În dimineața zilei de 29 aprilie, fără să ne batem prea mult capul, am intrat amândoi, plini de tupeu, în incinta bine păzită a șantierului. Eram tineri, plini de adrenalină și nu ne păsa absolut deloc de ce s-ar fi putut întâmpla. Voiam doar să fim acolo și să documentăm ceva ce nouă ni se părea o nebunie, o acțiune sălbatică din partea autorităților.
Șantierul era plin de soldați și cadre militare, de mașini blindate și macarale. Practic, era ca pe front și, în vâltoarea aceea de oameni și utilaje, nimeni dintre cei prezenți nu a înțeles cum doi civili - dintre care unul bărbos (acela eram eu) - încărcați cu aparate foto și ignorând măsurile clare de pază, au avut curajul să intre într-o incintă atât de bine securizată.
Nu a durat mult până când a apărut un colonel care ne-a luat scurt la întrebări. I-am prezentat legitimațiile noastre de la AAF și am început să-i explicăm că suntem într-o misiune oficială, specială, de la Direcția Monumentelor Istorice și Direcția Patrimoniului Cultural, că facem un releveu al monumentului de arhitectură în vederea reconstruirii lui.
Era povestea pe care o auzisem cu câteva zile înainte, la demolarea Casei arhitectului Grigore Cerchez, fost sediu al U.A.P. (Uniunea Artiștilor Plastici), unde releveul se făcea în vederea reconstruirii casei pe o locație nouă - lucru care nu s-a întâmplat niciodată. Eu am venit cu povestea releveului, pe care Dinu a transformat-o în "releveu spațial", plusând că realizăm acest releveu și la comanda revistei National Geographic. După care a scos exponometrul foto de la gât și l-a îndreptat mai întâi spre biserică, apoi spre cer, ținând o adevărată "teorie" despre releveele prin satelit.
Profitând de momentul în care colonelul rămăsese cu gura căscată, uitându-se ba la exponometru, ba la cer, ba la Dinu, am intrat rapid în biserică și am făcut o serie de diapozitive color (asta aveam atunci în aparat). Tensiunea momentului era mare, nivelul de adrenalină extrem de ridicat și, cu toate că mă așteptam ca din secundă în secundă să ni se confiște aparatura și să fim reținuți, eram conștient că aceea era singura șansă de a face fotografii în interiorul bisericii și nu doar din spatele ferestrelor Școlii de Arhitectură.
În biserică era un grup de patru-cinci tineri. Printre ei l-am zărit cu coada ochiului pe Dan Mohanu, pe care îl știam de la Casa Memorială Gheorghe Tattarescu. Încercau să salveze fresca din pridvor, să o decoperteze și să o scoată în siguranță din șantier. Am fotografiat un personaj civil cu o lopată în mână și mult timp am crezut că este vorba despre un enoriaș care dezgroapă oseminte. Abia în 2022 am aflat că era arhitectul Cristi Brăcăcescu, care s-a recunoscut în imagine. Ne-a spus că nu s-au scos oseminte din biserică, ci doar fragmente de frescă și elemente decorative din piatră cioplită.
Apoi mi-am îndreptat privirea spre cupola pronaosului, care era parțial distrusă, și am fotografiat, prin spărtură, fațada Școlii de Arhitectură.
După aceea am ieșit în curtea bisericii, spre "corpul vechi" al Școlii de Arhitectură, și am fotografiat fragmente de zidărie cu pictură, capete de sfinți, jeturi de apă care încercau să oprească praful ce plutea încă în aer. Pentru un tânăr student la arhitectură, restaurator și pictor de icoane, bucățile de perete cu sfinți pictați în jurul anului 1720, prăbușite pe un maldăr de cărămizi și stropite cu furtunul de către soldați, reprezentau o barbarie de neimaginat. Trăgeam cadru după cadru și nu puteam să cred că este adevărat ceea ce vedeam prin vizorul camerei.
Nu am fotografiat mult - poate câteva minute - dar mie mi s-au părut o eternitate. Totul părea absolut ireal și parcă timpul se scurgea infinit mai încet, în slow motion. Afară, cerul albastru, senin de primăvară; în interior, frescele înnegrite de fumul lumânărilor care arseseră acolo de secole - totul unit într-o perspectivă nouă. Până atunci, și nici după aceea, nu am mai putut vedea direct cerul din interiorul unei biserici care, cu doar câteva zile înainte, adăpostea enoriașii.
Colonelul și-a revenit repede din șocul inițial și a început să urle, cerându-ne să părăsim imediat incinta. Ne-am cerut scuzele de rigoare și ne-am strecurat printre panourile de tablă, afară din șantier. Mult mai târziu aveam să aflu și numele colonelului: era vestitul colonel Buzatu, responsabil pentru intervenția de demolare a blocului Scala, aflat nu departe de Biserica Ienii.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
