La fel de repede ne-am despărțit și eu am urcat din nou treptele Școlii de Arhitectură pentru a fotografia mai departe. După cele trăite în incinta șantierului, în mijlocul demolării bisericii, am reintrat în lumea din Școala de Arhitectură. Sincer să fiu, nu mai țin minte ce cursuri aveam, dar îmi amintesc că aveam numai biserica în cap. Îmi făcusem un traseu prin școală în așa fel încât să pot fotografia, din diferite perspective, ce se întâmpla pe șantier.
Unul dintre locuri era Catedra de "Istoria Arhitecturii". Intrând în catedră, am surprins-o pe colega mea de atelier, Irina, stând încremenită, cu privirile ațintite asupra dezastrului de afară. Sigur că nu am întrebat-o ce simte sau ce crede și, cu siguranță, nu am întrebat-o ce părere are domnul profesor Curinschi-Vorona, profesorul nostru de "Istoria Arhitecturii" și șeful catedrei, despre ce se întâmpla.
Următorul loc de unde se putea fotografia demolarea era "Sala Frescelor". Acest spațiu simbolic pentru Școala de Arhitectură "Ion Mincu" era folosit pentru conferințe, expoziții și evenimente ale școlii. Tot aici se judecau și proiectele noastre. Frescele care decorau sala fuseseră realizate în anii '30 de către o remarcabilă artistă a perioadei interbelice, Olga Greceanu. Două mari teme iconografice ne-au însoțit de-a lungul anilor, pe noi, studenții, în această sală: "Evoluția arhitecturii din București" și "Legenda Meșterului Manole".
Intrând în sală, am fost întâmpinat de figurile de ctitori și de figurile simbolice de constructori și meșteri, care parcă priveau acum cu stupoare la ce se întâmpla sub ochii lor - ochi care văzuseră atâtea și atâtea. Apoi am remarcat doi colegi de an și pe tâmplarul facultății, pe nea Voicu, care se uitau siderați pe ferestre, și i-am fotografiat rapid.
După ce am tras câteva cadre din interior, mi-am continuat drumul prin școală, ajungând la Catedra de "Urbanism", unde i-am cerut voie domnului profesor Constantin Enache, șeful catedrei, să fotografiez din nou biserica. Altă perspectivă, alte cadre. Dar și figura profesorului nostru de urbanism mi-a atras atenția și, profitând de moment, l-am fotografiat. Părea că se află într-o altă lume. Fuma și se uita pe fereastră cu o privire goală, absentă. Nu cred că se uita la ce se întâmpla afară - la TAB-uri, soldați, militari, la distrugere.
Acum, după mulți ani, îmi închipui că se gândea la absurdul situației. El, șeful Catedrei de Urbanism al Institutului de Arhitectură, era un simplu spectator. Nu avea niciun cuvânt de spus, nimeni nu îi cerea părerea; din contră, dacă ar fi făcut ceva, știa ce consecințe ar fi avut de suportat. Din păcate, acest lucru a fost valabil pentru toată lumea, dar aveam să aflu asta mai târziu. Tot din Catedra de Urbanism aveam să fac, a doua zi, pe data de 30 aprilie 1977, la căderea întunericului, ultimele fotografii ale Bisericii Ienii.
Acum, după atâția ani de la demolare, pare foarte straniu că am ajuns să fotografiez distrugerea unui monument de arhitectură tocmai prin ferestrele catedrelor de specialitate și ale "Sălii Frescelor" din "Școala de Arhitectură". Dar așa a fost. Ulterior mi-am dat seama că poate fotografiile respective - cele în care apar câteva persoane - pot povesti mai mult decât imagini ale dărâmării bisericii. Atunci aveam senzația că sunt "în misiune" și tot nu credeam ce văd, așteptând în fiecare moment să fie oprită demolarea.
Dar, din păcate, pe șantier parcă se dezlănțuise apocalipsa. Brutal, sălbatic și iresponsabil, pridvorul cu frescele din secolul al XVIII-lea, pronaosul și turla dinspre "corpul vechi" al Școlii de Arhitectură au fost transformate într-un maldăr de moloz. Curtea bisericii, zona din fața pridvorului, era în continuare plină de militari și de utilaje blindate cu șenile, denumite TAB-uri (Transportor Amfibiu Blindat).
Totul se petrecea într-un ritm alert și părea că mașinăria militară de demolare funcționează extrem de eficient. Militarii ancorau un cablu de oțel între ferestre, apoi îl trăgeau cu TAB-urile. Motoarele erau turate la maximum, cablurile se întindeau, iar părți ale construcției se prăbușeau într-un nor de praf. Soldați înarmați cu furtunuri cu jet de apă stropeau mormanele de zidărie pentru a împiedica ridicarea prafului.
Fotografiam în continuare din umbra ferestrelor. Cunoscând bine corpul vechi al facultății, toată după-amiaza am mers din etaj în etaj, încercând să surprind, din diferite perspective, ceea ce mintea mea nu putea accepta. Bucată cu bucată, biserica era dezmembrată cu violență. Până atunci, militarii reușiseră să demoleze pridvorul și naosul, inclusiv turla de deasupra acestuia. Altarul Bisericii Ienii și turla de deasupra naosului, vizibile dinspre Hotelul Intercontinental, rămăseseră încă intacte.
Spre înserat, operațiunile au încetat, motoarele s-au oprit, militarii au părăsit incinta. Liniștea s-a coborât peste biserica mutilată și peste Școala de Arhitectură.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
