Simțeam că "trebuie" să fotografiez ceea ce se întâmpla pe șantier, dar nu bănuiam că începea "ziua cea mai lungă" din existența Bisericii Ienii.
Dis-de-dimineață, militarii au ancorat de ferestrele turlei niște cabluri de oțel și, cu ajutorul blindatelor, au încercat să o dărâme.
TAB-urile ambreiau, accelerau, cablurile se tensionau și apoi... se rupeau. Auzeam cum se opreau motoarele, apoi vedeam cum praful și gazele de eșapament ale blindatelor se împrăștiau; militarii se agitau, dar turla rămânea intactă - refuza să cadă.
Cea mai difuzată fotografie a mea despre Biserica Ienii are în prim-plan câteva siluete cu chipiuri, două mașini blindate cu șenile și, între ele, un soldat cu brațele întinse. Cablurile de oțel se rup, un nor de praf se ridică în spatele blindatelor, iar în stânga imaginii se vede un jet de apă care trebuia să potolească praful.
Militarii au făcut mai multe încercări să secționeze turla cu ajutorul cablurilor și al mașinilor blindate, dar fără succes.
Turla refuza să cadă.
Aici trebuie spus faptul că zidăria de secol XVIII este extrem de rezistentă, meșterii zidari ai vremii folosind mortare foarte puternice - dovadă că rezistau și acum, în anul 1977, utilajelor militare.
La un moment dat, se pare că s-au hotărât să folosească cabluri mai groase, mai puternice. Am văzut cum au adus și au montat noile cabluri, petrecându-le prin ferestrele turlei. TAB-urile s-au pus pe poziție și apoi nu s-a mai întâmplat nimic. Pe șantier s-a așternut o liniște care nu prevestea nimic bun. Nu înțelegeam ce se petrece. Speram, în naivitatea mea, că au renunțat și că vor abandona, în sfârșit, planul de a dărâma Biserica Ienii.
Era liniștea dinaintea furtunii.
Întunericul începea să se aștearnă asupra șantierului și asupra bisericii, asupra întregului București. Stăteam la pândă în Catedra de Urbanism, cu aparatul în mână, înarmat cu o peliculă de sensibilitate maximă pentru acele vremuri. Făcusem de-a lungul timpului experimente cu acea peliculă, denumită de noi NP7. Fotografiam în întuneric, fără blitz, la lumina felinarelor de pe stradă sau a unor lămpi, încercând să trag "din mână", cu timpi de expunere îndelungați.
Pe balcoanele Hotelului Intercontinental se vedeau câțiva turiști, iar în blocul din stânga se observa mișcare pe la ferestre. Când cerul s-a întunecat complet, curentul electric a fost întrerupt brusc în întreaga zonă. Facultatea, Hotelul Intercontinental și clădirile din apropiere au dispărut în întunericul nopții. În acel moment am auzit motoarele TAB-urilor accelerând și sunetul cablurilor de oțel care se tensionau.
Era beznă totală. Se întâmpla ceva - sigur nimic de bine. Începea atacul final asupra bisericii.
Am rămas nemișcat, fără să mai respir, cu degetul pe declanșatorul aparatului, trăgând imagine după imagine.
Pe fundalul sonor al motoarelor de utilaje blindate s-a auzit un zgomot cum nu mai auzisem până atunci, probabil cel produs de secționarea turlei. Apoi un nou zgomot, o bufnitură. Turla s-a prăbușit, iar întunericul s-a umplut de praf.
După risipirea prafului, liniștea s-a așternut asupra lăcașului de cult. Parcă dispăruse și tensiunea care plutea în aer. Luminile din zonă s-au reaprins și am putut vedea că distrugerea era definitivă. În locul turlei se căsca o grotă întunecată.
Prima dintre bisericile care aveau să dispară în perioada următoare în București era la pământ. Un mecanism de distrugere a lăcașelor de cult bucureștene se pusese nemilos în mișcare în seara zilei de 30 aprilie 1977.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
