10.03.2026
A doua zi am developat filmele în laborator. După ce filmele s-au uscat, am studiat negativele. Când am ajuns la imaginea mișcată cu turla în cădere, recunosc că m-am îngrozit.

Tot timpul cât am fotografiat biserica fusesem în acțiune, plin de adrenalină. Abia acum, când, în întunericul laboratorului foto, revedeam imaginile, am fost cuprins de un tumult de sentimente - de la durere și uimire la furie și neputință. Am respirat adânc, după care am ordonat frumos negativele în arhivă. Nu am făcut copii pe hârtie fotografică, nu am spus o vorbă nimănui: nici părinților mei, nici prietenului meu, Dinu, nimănui.

Asta a fost. Totul se terminase.

Probabil că, în acel scurt interval de timp - 5 martie-30 aprilie 1977 - fusesem martor la prea multe nenorociri. Văzusem și fotografiasem lucruri de neimaginat pentru un tânăr care, pe lângă faptul că era student la arhitectură, mai avea și un tată pictor, lucrase la restaurări de biserici, restaura icoane vechi pe lemn și era înconjurat acasă și în atelierul tatălui numai de obiecte de artă, pe care învățase de mic să le aprecieze, să le iubească și să le apere. Probabil că toate aceste distrugeri, petrecute într-un timp atât de scurt, ale atâtor valori - monumente arhitectonice și de artă plastică - au fost prea mult pentru mine. Probabil mi-am spus, în subconștient: "Ce rost are totul?". Tu înveți să conservi, să restaurezi, să păstrezi pentru generațiile viitoare aceste valori, ca peste noapte, în mod sălbatic, barbar și, mai ales, inutil, ele să fie distruse de sistemul care, de fapt, ar fi trebuit să le protejeze.

Sincer, nu eram conștient că aceste fotografii vor deveni cândva importante și nici nu mi-a trecut prin cap că aș putea deveni un martor incomod. Pentru mine, acest capitol se încheiase definitiv.

În anul 2006 m-am hotărât să scriu un articol pe Wikipedia despre tatăl meu și pictura lui. Încetișor am înțeles cum funcționează Wikipedia, prin direcționări către alte articole. Așa am descoperit că exista un articol despre cutremurul din primăvara anului 1977. Atunci am scos, cred, din arhivă, pentru prima dată, o imagine de la demolarea Bisericii Ienii și am folosit-o ca ilustrație la textele cu care am completat articolul despre cutremur. Mai târziu am descoperit și Facebook-ul și, la un moment dat, am postat primul album foto cu dărâmarea bisericii pe pagina mea.

În anii următori au apărut primele reacții la postările mele: fie mi se cerea acordul pentru folosirea imaginilor, fie eram invitat să dau interviuri pe această temă. De fiecare dată am răspuns pozitiv.

Astfel, în anul 2016, a apărut, la Editura Fundația Academică Civică, cartea doamnei Georgeta Pop, Esența unui oraș - despre demolări, case și oameni în București. În carte, la capitolul "Drama demolărilor - nimicirea bisericilor monumente istorice", apare interviul cu titlul Sufletul acelor locuri atunci a dispărut.

Un comentariu pe Facebook, făcut în 2016, referitor la imaginea în care este surprinsă prăbușirea turlei Bisericii Ienii, m-a impresionat în mod deosebit. Poetul Florin Stoica, din Râmnicu Vâlcea, a postat poezia scrisă de el în 1992, cu remarca: "Și nu, nu văzusem până acum imaginea asta. Mulțumesc încă o dată, Radu Ștefănescu."

Un fragment din poezie:
"Azi a murit o biserică
Cu capul pe umărul cerului.
Soarele a căzut negru în noi.
Sfinții plâng cu lacrimi de argint topit
și noi Îl călcăm pe Iisus pe picioare.
Doar ploaia îi spală trupul de urmele
ghetelor noastre scâlciate.
Azi am văzut o biserică fără cruce.
Murea."

În anul 2017, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la demolarea Bisericii Ienii, Parohia Boteanu-Ienii și Parohia Sf. Nicolae - Dintr-o Zi au inițiat o serie de evenimente pentru a readuce în memoria colectivă imaginea acestui important lăcaș din centrul istoric al Capitalei. Printre ele: dezvelirea plăcii comemorative amintite de mine în primul articol și expoziția de fotografie "Ultimele zile ale Bisericii Ienii", semnată de mine.

Timpul trece și iată că, la anul, în 2027, se vor împlini 50 de ani de la demolarea Bisericii Ienii. Totul îmi aduce aminte de două propoziții scrise de Albert Camus: "Unde nu există speranță, trebuie să o inventăm." și desigur "Conștientizarea faptului că viața este absurdă nu poate fi un sfârșit, ci doar un început."

(click pe oricare fotografie pentru slideshow)



































0 comentarii

Publicitate

Sus