Spuma avangardei românești a fost prezentă la Sala Palatului. Amintesc câteva nume: Olympic '64 (cu Dorin Liviu Zaharia), Metronom (cu Liviu Tudan) Sfinx (cu Dan Andrei Aldea), Roșu și Negru (cu Nancy Brandes și Ovidiu Lipan-Țăndărică), Chromatic Group, Modern Grup, Mondial.
Pentru mine, festivalul a fost și un imbold personal. Îmi doream să ajung la Arhitectură, la "Ion Mincu", instituția care mi se părea Olimp al facultăților bucureștene. Am reușit în 1972. Am urmat cursurile Institutului de Arhitectură "Ion Mincu" din București, devenind arhitect diplomat în anul 1978. Clubul A avea să devină, din acel moment, un spațiu esențial al vieții mele studențești.
Dacă încă din primii ani de studiu devenisem membru al Fotoclubului și câștigasem câteva premii la concursuri studențești, între timp eram membru AAF (Asociația Artiștilor Fotografi) și la fel de pasionat ca la început. Anul 1977 a fost anul marelui cutremur care a zguduit Capitala din temelii și nouă ne-a dat viața peste cap. Deschizând acum agenda în care notam fotografiile, la perioada martie-aprilie 1977 citesc următoarele:
5 martie - imagini din București a doua zi după cutremur.
22-23 martie - dărâmarea Casei Arhitect Grigore Cerchez (fost sediu al Uniunii Artiștilor Plastici din România), pe strada Sevastopol.
15 aprilie - imagini din Club A.
28-30 aprilie - dărâmarea bisericii Ienii (povestea acestor trei zile începe aici).
Notițele din agenda foto sunt sumare: dată, pelicula folosită (NP 7, 800 ASA), iar fiecare șir de cadre are adnotări: Tudan, Jam Session, Mihăiță George, Anca Vijan, Tufaru, Benedek, Nicu Vladimir, Sală, Sunețiști, Radu Gheorghe, Crivăț, NV, Pian jazz, Sală, T strigând, Vioară, Catena, Flaviu, Nicu V., Catena baterie, Sârbu, Mustață C...
Dacă imaginile și povestea evenimentelor tragice care au dus la dispariția celor două monumente reprezentative pentru Capitală au făcut obiectul mai multor interviuri, articole și chiar al unei expoziții, mult timp imaginile din Club A au rămas ascunse în arhiva mea. Nu pot să spun de ce; parcă nu le venise vremea. La un moment dat însă "le-a sosit sorocul", respectiv în anul 2020, când ne aflam în plină pandemie.
Acasă, în Lüdinghausen (NRW), mi-au căzut ochii pe acele imagini fixate pe peliculă, pe chipurile colegilor mei, cu ochii plini de viață, zâmbind încrezători viitorului, pe chipurile artiștilor care, într-o seară de aprilie, ne-au făcut să râdem, să plângem, să aplaudăm, ne-au entuziasmat și ne-au făcut să uităm, pentru un moment, catastrofa care se abătuse asupra Capitalei, asupra noastră, a tuturor. Imaginile de acum mai bine de 43 de ani m-au trezit din letargia momentului. Aveam un proiect, un proiect în timp de pandemie. Am realizat un album foto cu imaginile și l-am postat pe Facebook, împreună cu un text bazat pe notițele din agenda fotografică și pe ceea ce îmi mai aduceam aminte.
Reacția de pe Facebook a fost fabuloasă. Unii s-au recunoscut în imagini, alții au recunoscut colegi sau profesori; cei prezenți atunci în club și-au amintit scenele la care au asistat, s-au contactat între ei și au distribuit albumul foto. Comentariile lor mi-au furnizat materialul necesar pentru a realiza un slideshow pe care l-am urcat mai întâi pe canalul meu de YouTube și l-am repostat apoi pe Facebook, în 17 iulie 2020.
Neavând înregistrări audio din club, am căutat să ilustrez muzical imaginile cu piese acceptate de YouTube. Imediat au apărut noi comentarii și am putut comunica chiar cu unii dintre artiștii prezenți atunci în Club A. Cu gândul la filmul Blow-Up, în regia lui Michelangelo Antonioni, am făcut o reconstituire ilustrată - Vineri seara în Club A - poveste pe care o puteți citi mai departe, în următoarele săptămâni, pe LiterNet.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)