Jocul de-a vacanța

(Radu Manta are 16 ani și este în clasa a IX-a la Colegiul Național Bilingv George Coșbuc din București. Fragmentele de mai jos fac parte dintr-o carte pe care o citește la această vârstă și sunt însoțite de câteva gânduri ale lui - scrise cu albastru)

Jocul de-a vacanța - Mihail Sebastian, Editura Cartex, 2025


CORINA (care în tot timpul scenei de mai sus a rămas într-un colț, tăcută, se apropie, acum Ștefan): În cât e azi?
ȘTEFAN: Ești glumeață.
CORINA: Nu. Întreb cu toată seriozitatea în câte e azi?
ȘTEFAN (enunțând): Joi 12 august.
CORINA: Nu-ți spune nimic data asta?
ȘTEFAN: Nimic. Cel puțin nimic special. E o aniversare?
CORINA: Gândește-te bine!
ȘTEFAN (caută o clipă și pe urmă ridică din umeri.)
CORINA: Kleine Nachtmusik... Salzburg...
ȘTEFAN (cu un gest de plictiseală): Ooo!
CORINA: Niciun "Ooo"! Avem un pact și cer să-l respecți. Recunoaște că de când am reparat aparatul de radio, nu l-am pus niciodată să cânte. Așa era învoiala. Uite, l-am lăsat, săracul "la colț". Dar acum... (Ia aparatul de radio și-l ridică cu destulă greutate, încercând să-l ducă spre măsuța lui obișnuită.)
JEFF (îi sare în ajutor): Lăsați-mă, domnișoară Corina... pe mine. (Ia aparatul, îl așază pe măsuță, pune priza, întoarce butonul.) Pe unde se transmite?
CORINA: Prin Viena.
JEFF (citind pe indicatorul aparatului și învârtind butonul): 507 lungime de undă. 506 și 8.
CORINA: Nu vă oblig să rămâneți aici. Vă puteți duce la masă.
ȘTEFAN: Foame nu mi-e, și după o zi așa de agitată, nimic mai bun decât un ceas de șezlong. Fie și muzical, dacă nu se poate altfel. (Fiecare se așază pe câte un șezlong. Între timp, Jeff a continuat să caute postul Viena. S-au auzit diverse zgomote și țârâituri, iar acum se aude destul de clar tic-tac-ul obișnuit al postului Viena.)
CORINA: Oprește Jeff. Aici e, Viena. Recunosc semnalul. (Se uită la ceas.) Trebuie să înceapă curând. În câteva minute. Vino aici. (Jeff a rămas lângă aparatul de radio și îi privește de sus, din umbră, pe amândoi.) Nu vii? (Tăcere.) Nu vrei să vii, Jeff?
ȘTEFAN: Eu zic să vii. Am citit undeva că între muzică și matematică există legături foarte strânse. Or, dumneata, Jeff, care ești cel mai eminent corigent la matematici pe care l-am cunoscut vreodată...

(Jeff se-ntoarce brusc și iese din scenă, trântind foarte puternic ușa.)


Seara s-a lăsat între timp de tot. E o seară albastră, clară, fără obscuritate. S-ar zice că lumina și-a schimbat numai densitatea, că a devenit mai ușoară, mai vaporoasă. Trecerea s-a făcut lent, fără bruschețe, pe nesimțite. Ieșirea zgomotoasă a lui Jeff e urmată de o clipă de tăcere. Semnalul lui Radio Viena se aude depărtat, ca un tic-tac de ceasornic într-o mare tăcere.

CORINA: Ce ai cu el?
ȘTEFAN: Nimic.
CORINA: Mie mi-e drag.
ȘTEFAN: Și mie.
CORINA: Atunci, de ce-l repezi?
ȘTEFAN: Pentru că așa se vorbește între bărbați. Scurt. Fără mofturi... L-ai văzut când joacă cu mine ping-pong? Simt că fiecare minge, pe care mi-o trimite e un pumn. Are șaisprezece ani. În fundul inimii lui, îmi e recunoscător că mă port cu el ca și cum ar avea douăzeci și cinci.
CORINA: Dar ești prea aspru.
ȘTEFAN: E felul meu de tandrețe. La șaisprezece ani, e singurul fel de tandrețe care se suportă bine.
CORINA: Nu poți să-l suferi.
ȘTEFAN: Mi-e foarte drag. Întâi... întâi pentru că e corigent... Nu râde. Am un sentiment de familie pentru toți corigenții din lume. Și eu am fost pe vremea mea... Și sunt și astăzi... (Tăcere.) Pe urmă... mi-e drag pentru că te iubește. În felul lui. Cu pumnii strânși. Încruntat. Cred că nu știi cum te iubește. Și nici nu trebuie să știi. Nu ți-ar ierta-o...
CORINA: Îl cunoști bine? (Întrebarea nu e apăsată. Ea trece mai departe. Visează altceva.)
ȘTEFAN: Destul de bine. L-am mai întâlnit o dată, demult. Acum vreo douăzeci de ani. Nu s-a schimbat prea tare. Aceeași privire care trece înaintea cuvintelor. Aceeași frunte care se deschide singură - ca o fereastră - când totul ar voi să se închidă, să se refuze... Și un fel de tăcere bruscată, colțuroasă, de care se lovesc gesturi și cuvinte... Gesturi pe care nu le va duce niciodată până la capăt... Cuvinte pe care niciodată nu le va spune pe de-a-ntregul.
CORINA (chemându-l ușor, fără să-l privească): Ștefan!
ȘTEFAN (n-a auzit-o, nu o privește): De atunci, l-am mai văzut de câteva ori. "În viață", cum se zice. Din ce în ce mai rar... Din ce în ce mai departe... Când am venit aici, îl pierdusem de tot. Mi se părea că e o foarte veche amintire, foarte veche, foarte ștearsă... Într-o dimineață, am dat ochii cu el în oglindă, ca la un colț de stradă. "Unde ai fost?" "Ce-ai făcut?" N-am știut ce să-i răspund. Mi se părea că nu fusesem nicăieri, că nu făcusem nimic...

Pe adulți ludicul îi părăsește cu timpul, dar, uneori, acesta se ivește, într-o oarecare dimineață, într-o oglindă, prin prisma unui alter ego al tinereții, al unui joc, poate al unei amintiri...

CORINA: Eu nu l-am cunoscut, dar l-am așteptat. L-am așteptat mereu, în toți oamenii pe care i-am întâlnit... în acei câțiva, foarte puțini, pe care mi se părea că-i iubesc. Îmi ziceam: nu-ți pierde răbdarea. Are să vină. Așteaptă. Este poate sub încruntarea asta care te rănește, este poate sub această indiferență, sub această uitare... Așteaptă. Are să vină.

Ea ce caută? Vorbesc despre lucruri diferite. El redescoperă jocul prin vacanță, prin recreere, prin reflecție. Ea se reîntoarce, de asemenea, la egoul ei din trecut - când numără frunze sau călătorește cu Bogoiu. Totuși, sursa stării pe care ea ar vrea să o atingă, a pseudopersoanei ei din vacanță, este însuși Ștefan. Ea caută pe acel cineva care i-ar putea reda reveria, care ar putea-o ajuta să revină la acea vârstă lipsită de griji.

ȘTEFAN: Și când vine, nu-l vezi. Și când vorbește, nu-l auzi.
CORINA: Și când îl vezi, el trece mai departe. Și când îl auzi, el a tăcut. (După o tăcere.) Ștefan!
ȘTEFAN: Daa.
CORINA: Mi-e frig.
ȘTEFAN: La munte, nopțile sunt reci.
CORINA: Este în hol, pe divan, un șal - șalul meu albastru.
ȘTEFAN: E o informație asta?
CORINA: Nu. E o rugăminte.
ȘTEFAN (se ridică din șezlong cu foarte mare greutate): Presimțeam. Totdeauna în viață momentele mele de visare le-am plătit scump. Sunt un sentimental (S-a dus spre divanul din hol, a luat șalul, vine spre Corina și i-l întinde.)
CORINA: Nu așa, dragul meu. Învelește-mă.
ȘTEFAN: Mă exploatezi. (O acoperă cu șalul pe picioare, pe urmă se întoarce la locul lui și se întinde în șezlong.)
CORINA (după o secundă): Ștefan? Nu auzi?
ȘTEFAN: Ba da... ca prin vis. Ciudat. Am sentimentul că dorm, că dorm profund. Și chiar dacă-ți mai este frig, n-am să mă pot ridica de aici, să mai caut un șal.
CORINA: Ștefan... Vreau să te sărut.
ȘTEFAN: E o rugăminte?
CORINA: Nu. E o informație.

(Un moment, rămân nemișcați la locurile lor. Pe urmă, aproape în același timp, se ridică amândoi, se apropie unul de altul și în sfârșit... se sărută. Se privesc apoi cu gravitate, ca și cum sărutul ar fi rămas undeva între ei. El o ia de mână și se îndreaptă spre scena din fundul holului. Ea îl urmează. În timp ce urcă scara, încep să se audă, ca o voce care a fost mereu prezentă, dar care abia acum se desprinde din tăcere, primele măsuri din romanța din Kleine Nachtmusik, de Mozart. La jumătatea scării se opresc.)

CORINA (șoptind): Kleine Nachtmusik...

(Ascultă amândoi o clipă, pe urmă, cu pași foarte ușori, urcă mai departe scara, ieșind din scenă.)

Mai ales în momentele de tandrețe, dorința de a visa apare, printr-un cod, prin jocuri de cuvinte.


Scena rămâne o clipă goală. Viorile din Salzburg se aud mai precise, dar mereu în surdină. Lumina e foarte albastră. Cu șezlongurile desfăcute, cu șalul Corinei trenând pe unul din ele, terasa pensiunii are într-adevăr ceva de covertă pustie, noaptea.

BOGOIU (intră prin stânga. Privește de jur împrejur. Se apropie de cele două șezlonguri. Ia o clipă în mână șalul și-l lasă să cadă la loc. Privește lung spre scara pe unde au ieșit Corina și Ștefan. Se reazemă de perete, pe pragul dintre terasă și hol, și pe urmă, ca și cum în transmite departe un ordin, unui echipaj nevăzut): Opriți motoarele. Desfaceți pânzele. Să n-aud niciun val. Niciunul...

Deși o scenă cu scop comic, aceasta ilustrează foarte bine cum liniștea nopții ne poate cuprinde, în a ne continua fantasmagoriile din seara care a trecut - fantasmagoria ca refugiu.