Darul lui Jonas - Lois Lowry, Editura YoungArt, 2014
Traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu
Decembrie bătea la ușă, iar Jonas începea să fie înfricoșat. Nu, nu era cuvântul potrivit, își zise el. "Înfricoșat" se referea la sentimentul acela profund și dezamăgitor că stătea să se întâmple ceva cumplit. Înfricoșat se simțise cu un an în urmă, când o aeronavă neidentificată zburase de două ori pe deasupra comunități. O văzuse de fiecare dată. Mijindu-și ochii spre cer, văzuse cum avionul zvelt, aproape fără contur din cauza vitezei foarte mari, trecuse pe deasupra, iar după o secundă auzise vuietul care-l însoțea. Pe urmă încă o dată, o clipă mai târziu, din direcția opusă, același avion.
La început, fusese doar fascinat. Nu văzuse niciodată o aeronavă de la o distanță atât de mică, fiindcă regulamentul le interzicea Piloților să zboare pe deasupra comunității. Uneori, când avioanele de marfă aduceau provizii pe pista de aterizare de dincolo de râu, copiii mergeau cu bicicletele până la mal și asistau curioși la descărcarea și apoi la decolarea care se făcea spre vest, întotdeauna departe de comunitate.
Însă aeronava de anul trecut fusese altfel. Nu un avion de marfă masiv și pântecos, ci un aparat cu botul subțire și cu o carlingă pentru un singur pilot. Uitându-se neliniștit în jur, Jonas văzuse că și alții - adulți și copii deopotrivă - se opriră din ce făceau și așteptau derutați o explicație pentru înfricoșătorul episod.
Pe urmă, tuturor cetățenilor li se ordonase să intre in cea mai apropiată clădire și să rămână acolo. IMEDIAT, hârâise vocea răgușită în boxe. LĂSAȚI-VĂ BICICLETELE ACOLO UNDE SUNT.
Ascultător, Jonas își lăsase imediat bicicleta într-o rână pe cărarea din spatele locuinței familiei lui. Fugise înăuntru și rămăsese acolo de unul singur. Ambii părinți erau la muncă, iar sora lui mai mică, Lily, se afla la Centrul de Îngrijire a Copiilor, unde-și petrecea orele de după școală.
Uitându-se pe fereastra din față, Jonas nu văzuse picior de om: nici urmă de Mântuitorii de Stradă, Lucrătorii de Spații Verzi sau Furnizorii Alimentari care populau de obicei comunitatea la ora aceea din zi. Văzuse doar bicicletele abandonate ici și colo, într-o rână; roata îndreptată în sus a uneia dintre ele continua să se-nvârtă încet.
Atunci fusese înfricoșat. Felul cum propria comunitate aștepta în tăcere îi răscolise stomacul. Începuse să tremure.
Dar nu se întâmplase nimic. După câteva minute, boxele se treziră din nou la viață, iar vocea - de data asta liniștitoare și mai puțin grăbită - explicase că un Pilot-în-Instructaj își citise greșit indicațiile de navigare și virase unde nu trebuia. Pilotul încercase cu disperare să se întoarcă înainte să i se observe eroarea.
INUTIL DE SPUS, VA FI PUS PE LIBER, zicea vocea, după care se lăsase tăcere. Mesajul final avea un ton ironic, ca și cum Vorbitorul i s-ar fi părut un lucru distractiv; chiar și Jonas zâmbise ușor, deși știa cât de dură fusese declarația. Punerea pe liber a unui contribuabil era o hotărâre fără întoarcere, o pedeapsă cumplită, o copleșitoare experiență a eșecului.
Chiar și copiii erau mustrați dacă foloseau expresia din vârful buzelor, la joacă, bătându-si joc de un coleg care nu prinsese o minge sau se poticnise în timpul unei curse. Jonas o făcuse o dată, țipase la prietenul lui cel mai bun: "Gata, Asher! Ești pus pe liber!", când echipa lui pierduse un meci din cauza greșelii stângace a lui Asher. Fusese luat deoparte de antrenor pentru o discuție scurtă și serioasă, își plecase capul de vinovăție și jenă, și-i ceruse iertare lui Asher după meci.
Acest lucru nu pare așa de important, dar este. Cenzura adevăratului sens al "punerii pe liber" este foarte gravă. Copiii, inclusiv Jonas, cred că punerea pe liber constă în separarea unei persoane de comunitate. Părinții știu ce se întâmplă, dar nu le spun adevărul copiilor și nu acționează.
Mă gândesc cum ar fi să trăiesc în așa loc și încep să înțeleg mai bine personajele care încep rebeliuni. Credeam că au nevoie de foarte mult curaj, dar acum înțeleg că în unele cazuri disperarea le împinge să facă primul pas.
Acum, gândindu-se la sentimentul de frică în timp ce mergea cu bicicleta pe cărarea paralelă cu râul, își aminti momentul de teroare palpabilă, care-i răscolise stomacul, din ziua când avionul zburase pe deasupra lui. Ei bine, acum, când decembrie bătea la ușă, nu simțea același lucru. Căuta cuvântul potrivit pentru sentimentul care-i încerca.
Jonas era foarte atent la exprimare. Nu ca prietenul lui, Asher, care vorbea repede și amesteca lucrurile, stâlcind cuvintele și expresiile până când deveneau aproape de nerecunoscut și, adeseori, foarte caraghioase.
Zâmbi amintindu-și de dimineața când Asher dăduse buzna în clasă, târziu ca de obicei, sosind cu răsuflarea tăiată chiar când se intona imnul de dimineață. După ce elevii se așezaseră la încheierea cântecului patriotic, Asher, rămăsese în picioare ca să prezinte scuze în public cum se cerea.
- Îmi cer iertare pentru că mi-am deranjat comunitatea școlară.
Alt lucru ciudat este cât de des folosesc cetățenii termenul de "comunitate"...
---------------
- Jonas, spuse ea cu un zâmbet, în legătură pe care l-ai descris drept dorință. Au fost primele tale Tulburări. Tata și cu mine ne-am așteptat să le-ncerci. Li se-ntâmplă tuturor. I s-a-ntâmplat și Tatei când era de vârsta ta. Mi s-a-ntâmplat și mie. Cândva o să i se-ntâmple și lui Lily. Și de foarte multe ori, adăugă Mama, totul începe cu un vis.
Tulburări. Mai auzise cuvântul. Își aminti că există o trimitere la Tulburări și în Regulament, deși nu mai ținea minte ce spunea. Plus că, din când în când, amintea și Vorbitorul de ele. ATENȚIUNE. VI SE REAMINTEȘTE CĂ TULBURĂRILE TREBUIE SEMNALATE PENTRU ÎNCEPEREA TRATAMENTULUI.
Jonas nesocotise dintotdeauna acest anunț fiindcă nu-l înțelegea și fiindcă nu părea să-l fi vizat în vreun fel. Nesocotea și el, la fel cum făceau numeroșii cetățeni, multe dintre dispozițiile și mementourile citite de Vorbitor.
- Trebuie să le semnalez? Își întrebă el mama. Ea râse.
- Ai făcut-o deja, povestindu-ți visul. E de-ajuns.
- Păi și tratamentul? Vorbitorul spune că trebuie-nceput un tratament.
Jonas se amărî. Oare chiar acum, când stătea să-nceapă Ceremonia - Ceremonia Doișpearilor -, trebuia să plece la tratament cine știe unde? Și asta doar din cauza unei aiureli de vis?
Dar mama lui râse din nou, liniștitor și afectuos.
- Nu, nu, zise ea. Sunt doar niște pastile. Ești gata să-ți iei pastilele, atâta tot. Ăsta-i tratamentul pentru Tulburări.
Jonas se lumină. Știa de pastile. Ambii lui părinți le luau de dimineață. Ba chiar și-o parte din prietenii lui. Odată plecase la școală cu Asher, fiecare pe bicicleta lui când tatăl lui Asher îi strigase din pragul locuinței: "Ți-ai luat pastilele, Asher!" prietenul lui icnise fără să se enerveze și se întoarse cu bicicleta, iar Jonas îl așteptase.
Era genul de lucruri despre care nu-ți întrebai prietenii fiindcă ar fi putut intra în categoria ingrată a acelor care sunt "altfel decât restul". Asher lua câte-o pastilă în fiecare dimineață; Jonas, nu. Era întotdeauna mai bine și mai puțin grosolan să vorbești despre lucruri care erau la fel.
Mi se pare foarte haios cum vorbesc personajele despre incluziune când trăiesc într-un loc în care copiii sunt separați în grupe de vârstă și nu au voie să stea decât cu cei din grupele lor.
Acum Jonas înghiți pastila care i-o dăduse mama lui.
- Asta-i tot? Întrebă el.
- Asta-i tot, răspunse ea, punând flaconul la loc în bufet. Dar n-ai voie să uiți de ele. O să-ți aduc aminte în primele săptămâni, după care o să trebuiască să te descurci singur. Dacă uiți, Tulburările se-ntorc. Adică visele cu tulburări. Iar din când în când trebuie ajustată doza.
- Asher ia pastile, destăinui Jonas.
Mama lui dădu din cap fără să se mire.
- Probabil că mulți din grupa ta iau. Cel puțin băieții. Iar în curând o să ia toți. Inclusiv fetele.
- Și cât o să trebuiască să le iau?
- Până când o să intri în Casa Bătrânilor, explică Mama. Toată viața ta de adult. Dar să știi că devine obișnuință; după o vreme nici n-o să le mai dai atenție.
Se uită la ceas.
- Dacă pleci acum, nu-ntârzii la școală. Hai, grăbește-te. Și încă o dată, Jonas, mulțumim pentru vis, adăugă ea, în timp ce el se îndrepta spre ușă.
Pedalând repede pe cărare, Jonas simți o mândrie ciudată la gândul că li se alăturase celor care luau pastile. Cu toate acestea, preț de o clipă își reaminti visul. Îi provocase plăcere. Deși nutrea sentimente pe care mama lui le numise Tulburări. Și-și aduse aminte că, după ce se trezise din somn, dorise să le simtă din nou.
Pe urmă, la fel cum propria locuință i se pierduse din vedere și rămăsese în urmă după ce cotise pe bicicletă, visul îi dispăru din gânduri. Timp de câteva clipe, simțindu-se vinovat, Jonas încercă să și-l readucă în minte. Dar sentimentele dispăruseră. Tulburările încetaseră să existe.
Cel mai trist lucru este că oamenii nu erau lăsați să simtă. Oamenii sunt cea mai bună versiune a lor atunci când au sentimente. Ei nu sunt lăsați să aibă o persoană cu care să dorească să-și petreacă până și ultima clipă din viață. Familiile lor sunt formate doar pentru a avea urmași, nu pentru că părinții se iubesc atât de mult încât vor să vadă bucățele din partenerul lor și în alte persoane.
Îmi sună atât de ciudat acest lucru, dar știu că există persoane pentru care aceasta este realitatea, fiindcă altă persoană le-a ales partenerul...
