Adam și Eva - Liviu Rebreanu, Editura Litera, 2025
- Ileana!... Ileana!... murmură Toma îndurerat de fericire.
Își aflaseră numele, de-abia după ce, într-o îmbrățișare vijelioasă, sufletele lor s-au topit într-unul singur. Își povestiră trecutul și povestirea o întrerupeau prin sărutări care le spuneau mai mult decât toate cuvintele născocite de mintea omenească.
Ileana era de douăzeci și patru de ani și de șase ani măritată cu Ștefan Aleksandrovici Poplinski. Mărturisi că l-a luat din dragoste și l-a iubit numai pe el până ce a zărit deunăzi pe Toma. E un om foarte bun, blând și sentimental. A fost ofițer în garda imperială și, în vremea războiului, aghiotant al țarului. Avea mari proprietăți în Ucraina apuseană și e unicul descendent al unei familii nobile de origine poloneză. S-au căsătorit în al doilea an al războiului, la Moscova, unde Ileana, orfană, trăia în casa unor rude bogate, moldoveni. Când a izbucnit revoluția, a început calvarul lor.
Poplinski fusese amenințat mereu cu moartea. În sfârșit, după ce au ajuns bolșevicii la putere, au trebuit să fugă în străinătate. S-au oprit la Berlin. Au trăit trei ani cum a vrut Dumnezeu.
Din toată averea lor, rămăseseră numai cu bijuteriile. Rând pe rând, în așteptarea vremurilor mai bune, s-au dus colierele, inelele, brățările. Nu mai aveau nici o speranță. Atunci s-au hotărât să vie în România. Ileana se născuse în Basarabia. Moșia părintească din județul Bălți era zestrea ei. Deși tatăl său fusese funcționar superior, în casă au vorbit moldovenește. Dacă ar izbuti să salveze măcar o parte din pământurile strămoșești, viitorul lor ar fi asigurat.
Sosiră la București să se intereseze de soarta moșiei. Se gândeau să se stabilească aici, mai ales dacă ar avea noroc să-și redobândească averea. Erau acum de două luni în Capitală, fără a fi ajuns să descurce lucrurile. Moșia fusese împărțită la țărani, afară de conac și câteva zeci de hectare primprejur. Poplinski, prin emigranți ruși, făcuse oarecare legături, dar dificultățile păreau de neînvins. Neștiind decât rusește și nemțește, se înțelegea anevoie, deși altfel câștiga iute simpatii. Ar fi trebuit să se repeadă pe la Chișinău, chiar la moșie, să pornească de-acolo firul afacerii. Se izbea de greutăți bănești și nici pe Ileana nu se îndura s-o lase singură. Aici trăiesc foarte cumpătat. Nu au nici un servitor. Ea singură îngrijește apartamentul mobilat.
Pe urmă Toma se oferi să le fie de ajutor. Ileana îi ceru să facă întâi cunoștință cu Poplinski. Toma refuză și-i spuse că-l urăște. Ea insistă:
- Aveți să vă împrieteniți, ai să vezi! E o inimă de aur.
Îi făcu ea planul cum să intre în vorbă fără să-i trezească bănuieli. Toma se încăpățâna. I se părea o nedemnitate ceea ce i se cerea. Se gândea cum s-o smulgă din mâinile lui, nu să se apropie de el.
În sfârșit trebui să plece. Când ajunse acasă, își aduse aminte că nici cel puțin nu s-a înțeles cu Ileana când s-o mai vadă. Despărțirea de ea îl chinuia. Îi venea să se întoarcă, să înfrunte pe Poplinski.
Fragmentul surprinde o iubire intensă, dar pusă într-un context complicat, marcat de război, exil și nesiguranță. Mi-a plăcut faptul că sentimentele dintre Ileana și Toma sunt prezentate direct, fără prea multe explicații inutile, dar în același timp se simte tensiunea creată de existența lui Poplinski. Relația lor nu este prezentă complet, pentru că apar îndoieli, orgolii și conflicte interioare.
Personajele par prinse între dorință și datorie, iar acest contrast face fragmentul mai interesant. Nu este doar o poveste de dragoste, ci și una despre alegeri dificile și despre cât de complicate pot deveni relațiile atunci când trecutul și realitatea socială apasă asupra lor.
Se deșteptă într-o odaie străină. Numai când văzu sora de caritate, înțelese că se află într-un sanatoriu. Își simțea zdrobit tot corpul. Nu era în stare măcar să-și amintească ce s-a întâmplat și cum a ajuns aici, parcă și amintirea i s-ar fi sfărâmat.
Pe urmă, încet-încet, se reculese. Din haosul minții i se dezvălui întâi Ileana, apoi răbufniturile de revolver. Odată cu gândul morții îi apăru și Aleman, vorbindu-i despre sistemul lui, numai despre sistem, ca un moment funebru.
Când se mai liniști, auzi intrând pe Ileana cu Aleman și doctorul. Ascultă cu mare atenție explicațiile doctorului. Ei îl credeau pierdut, în vreme ce dânsul era plin de speranțe.
Glasul Ilenei îi mângâia inima. Nu se putu stăpâni. Trebuia să deschidă ochii să-și vindece durerile citindu-i în priviri iubirea. Fericirea însă îl osteni într-atât, că nu mai putu închide pleoapele. Vedea pe perete calendarul și pendula.
"Numărul sfânt!" se gândi cu înfiorare blândă în inimă.
Pe urmă Ileana și Aleman vorbiră ceva, în același timp, dar cuvintele lor i se înjumătățiră în urechi, parcă i s-ar fi smuls brusc rădăcinile auzului.
Pe urmă limba pendulei rămase suspendată în stânga, parcă în ochi i s-ar fi stins izvorul luminii.
Pe urmă se gândi că poate a venit momentul verificării supreme, despre care îi tot vorbise Aleman, dar și gândul se frânse, parcă sufletul i s-ar fi întunecat făcând loc unei conștiințe în afară de timp și spațiu...
În acest fragment este prezentat un moment greu pentru personaj, care se trezește într-un spital fără să-și amintească exact ce s-a întâmplat. La început este confuz și slăbit, dar treptat începe să-și revină. Mi-a plăcut cum autorul arată schimbarea lui de la teamă și nesiguranță la speranță.
Prezența Ilenei este foarte importantă, pentru că îi dă putere și îl ajută să meargă mai departe. Se vede că sentimentele au un rol mare în vindecarea lui. Fragmentul nu este exagerat, ci transmite emoție într-un mod natural.
În opinia mea, este un moment sensibil din text, care arată cât de important este sprijinul unei persoane dragi în clipele dificile.
"... Și totuși nu se poate asemenea verificare!... Ar fi absurdă!"
Toma Novac își dădu seama că e completarea gândului care i se frânsese. Geana de lumină i se aprinse iar în ochi și limba pendulei coborî încet, trecu greoi în dreapta, ca și când ar fi vrut să-i demonstreze că într-adevăr timpul nu s-a oprit în loc. Apoi auzi glasul Ilenei și pe al lui Aleman sfârșind cuvintele întrerupte:
- Scapă-l, doctore, scapă-l!... Te implor!
- ... Ai văzut ce imensă fericire izvorăște din contemplarea eternității?
Cadranul pendulei, lucios de alb, arăta aceeași oră, parcă minutarele nici nu s-ar fi clintit.
"Asta ar însemna că n-a trecut nici o secundă, poate nici o miime de secundă de când..." Gândul îl supără. În minte îi reveneau desfășurările de vieți, despărțite între ele de secole. Le simțea și nu înțelegea. Își aduse aminte cum se zice că, în clipa morții, omul își retrăiește, într-o străfulgerare, întâmplările vieții.
"Da, ultima, da! își zise istovit. Am fost eu, Toma Novac!...
Dar Mahavira și Unamonu, și Gungunum, și Axius, și Adeodatus, și Gaston?... Tot eu? Același eu? Atunci Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne ar fi tot Ileana?... Adică precum spunea Aleman?... Și dacă toate astea sunt închipuiri care s-au smuls acuma din subconștientul meu?... De ce însă tocmai acuma?" întrebările roiau în creierii lui ca scânteile dintr-un cărbune peste care a căzut un strop de ulei. Îl dureau și-l oboseau. Mișcă puțin bulbii ochilor, parcă privirea ar fi căutat singură pe Ileana.
Zgomotele amuțiră împrejur ca retezate cu briciul. O tăcere rece îl înfășură, înțepată doar de tic-tacul pendulei, rar, înăbușit. Mișcarea îi risipi întrebările, dar îi aprinse o durere în inimă, ca și când un clește greu ar fi strâns-o din ce în ce mai aspru. Auzi alături plâns înfundat și recunoscu sufletul Ilenei. Plânsul era ca o chemare la care nu mai poate răspunde. Chemarea îi picura în suflet o fericire nemărginită, o merinde pentru o cale necunoscută și nesfârșit de lungă.
Ochii lui încremeniți priveau acum numai pendula și calendarul din perete. Vedea minutarele care însemnau ora șapte și foaia albă cu un șapte roșu roman și altul negru arab.
"Numărul sfânt al lui Aleman" se gândi Toma Novac.
Și îndoielile cu șiraguri de întrebări începură iar să-l chinuiască. Limba pendulei se strâmbase în forma unui semn de întrebare. Apoi din adâncurile sufletului îi răsări, ca o mântuire, un val de credință naivă, vrăjindu-i în minte pe Dumnezeu așa cum îl avusese în copilărie, înainte de a se fi ivit întrebările scormonitoare. Și deodată o ușurare mare îi umplu inima. Compasul minutarelor se șterse pe cadranul pendulei și în ochii lui Toma Novac rămase numai albul din ce în ce mai lucitor, ca o lumină mare, blândă, mângâietoare.
Ileana se prăbuși lângă pat, gemând desperată:
- Doctore... moare! Scapă-l, doctore!... Doctore!
Tudor Aleman strângea în palma stângă măciuca de argint a bastonului și se uita țintă în ochii lui Toma, așteptând un răspuns. Dincolo, sora de caritate, Dafina, își ștergea mereu lacrimile, cu o privire de compătimire spre Ileana.
- Ia vezi, doctore, vezi! murmură Aleman, după o tăcere lungă.
Doctorul Filostrat tresări încurcat. Se apropie de pat și apucă ușor mâna lui Toma. Era rece. Parcă nu i-ar fi venit a crede, se plecă și se uită adânc în ochii mari ai pacientului. Clătină din cap, nemulțumit. Apoi cu vârful degetului, încercă să coboare pleoapa ochiului drept. Era rece și țeapănă.
- Ce zici, doctore, spune? întrebă Aleman, înfrigurat.
Filostrat ridică din umeri în semn de nedumerire. Ținea să arate că lucrurile nu s-au petrecut după toate bunele reguli ale științei medicale, care ar fi prescris lui Toma Novac să mai trăiască cel puțin câteva ceasuri. După ce astfel își îndeplini datoria față de știința lui, își luă cuvenita poză de întristare și rosti grav, aproape teatral:
- S-a sfârșit.
Aleman se cutremură, parcă ar fi primit o veste din altă lume, și, uitându-se iar în ochii sticloși ai lui Toma, bolborosi ceva cu buzele crispate, încât nu se înțelese decât începutul:
- Dumnezeu...
Doctorul auzi cuvântul și avu un surâs îngăduitor. Ileana cuprinse mâna rece a mortului, o acoperi cu sărutări, suspinând în neștire:
- Toma...! Toma...!
Finalul cărții este foarte trist și puternic. În ultimele clipe, Toma Novac trece printr-o stare grea, în care nu mai știe exact ce este real și ce este doar în mintea lui. Își amintește diferite momente și nume, se întreabă cine este cu adevărat și pare că trăiește mai multe vieți într-una singură. Pendula și ora care nu se schimbă arată că timpul parcă s-a oprit pentru el.
Mi-a plăcut cum autorul arată ce simte fiecare personaj. Ileana este distrusă de durere și nu poate accepta ce se întâmplă. Alemán este și el tulburat, iar doctorul își face datoria și spune lucrurile direct. Toate aceste reacții fac scena și mai emoționantă.
În opinia mea, finalul este reușit pentru că te face să simți tristețe, dar și să te gândești la viață, la credință și la iubire. Moartea lui Toma nu este doar un sfârșit, ci și un moment în care se înțelege cât de complicată a fost viața lui. Este un final care rămâne în minte și care încheie cartea într-un mod serios și impresionant.
