Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet - Gabriel García Márquez, Editura RAO, 2007
Traducere din limba spaniolă de Tudora Sandru-Mehedinți.
Săptămâna aceasta am simțit nevoia să rămân în universul straniu și neliniștitor al lui Gabriel García Márquez, un loc literar în care realitatea și fantasticul se amestecă atât de firesc, încât ajungi să nu le mai poți despărți. În nuvela Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet, Caraibele nu sunt doar o descriere exotică, ci un spațiu viu, arzător, plin de contraste, unde miracolul apare lângă suferință, iar diferența dintre frumusețe și brutalitate este greu de surprins. Pe măsură ce citeam, aveam impresia că nu descopăr o singură lume, ci mai multe, care se deschid una din alta, fiecare cu ritmul și misterul ei.
Cartea nu te lasă să rămâi la suprafață. Deși firul narativ pare simplu la prima vedere, pe măsură ce înaintezi îți dai seama că sub fiecare întâmplare se ascunde ceva mai profund. Rămâi cu senzația că nu ai înțeles tot din prima, că printre rânduri mai există o tăcere care spune mult mai mult decât cuvintele. Și chiar și după ce închizi cartea, gândurile continuă să se așeze, să se lege între ele, să revină în momente neașteptate. Fiecare capitol aduce o altă emoție, o altă perspectivă asupra lucrurilor care ne fac vulnerabili și, în același timp, atât de diferiți unii de alții. Citind, am avut senzația că sunt purtată printr-un vis, uneori dureros, alteori fermecat, dar mereu cu ceva în spate, care te pune pe gânduri fără să-ți dai seama.
Prima poveste din această carte, Un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe, m-a surprins prin felul în care introduce ceva extraordinar într-un cadru cât se poate de obișnuit. Totul începe simplu, aproape banal, dar prezența acelui element neobișnuit schimbă treptat atmosfera și scoate la iveală reacțiile oamenilor din jur. Nu întâmplarea în sine este cea care rămâne cel mai puternic în minte, ci felul în care personajele aleg să o privească și să o înțeleagă.
Textul începe după câteva zile de ploaie continuă, care au lăsat satul într-o stare apăsătoare. Curtea este plină de noroi, casa invadată de crabi aduși de apă, iar copilul lui Pelayo este bolnav. Totul pare greu și obositor, ca și cum ploaia ar fi adus nu doar apă, ci și o stare de tristețe peste oameni și peste locuri. Când iese în curte, Pelayo observă ceva mișcându-se în noroi. Se apropie și vede un bătrân murdar, căzut la pământ, care încearcă să se ridice, dar nu reușește. La început pare doar un om rătăcit și istovit. Însă, pe măsură ce îl privește mai atent, își dă seama de ceva neașteptat: bătrânul are niște aripi uriașe. Descoperirea nu este prezentată spectaculos, ci simplu, aproape firesc, iar tocmai această normalitate face momentul și mai surprinzător.
"După trei zile de ploaie, omorâseră atâția crabi în casă, încât Pelayo fu nevoit să străbată curtea inundată ca să-i arunce în mare, căci nou-născutul avusese toată noaptea fierbințeală și se părea că din pricina duhorii. Lumea era tristă începând de marți. Cerul și marea erau un amestec de cenușă, iar nisipul țărmului, care în martie strălucea ca pulberea de lumină, se prefăcuse într-o mocirlă de fructe de mare stricate. Lumina era atât de molcomă la amiază, încât, atunci când s-a întors acasă, după ce-a aruncat crabii, lui Pelayo i-a venit greu să deslușească ce anume se mișca și se tânguia în fundul curții. A trebuit să se apropie foarte mult ca să descopere că era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi, și care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l împiedicau aripile sale uriașe."
Pelayo și-a chemat imediat soția, pe Elisenda, iar amândoi au rămas privind nedumeriți apariția din curte, încercând să înțeleagă ce anume ajunsese la ei. Li se părea imposibil ca ceva atât de neobișnuit să fie chiar acolo, în fața casei lor, așa că au încercat să găsească o explicație cât mai firească. Au ajuns la concluzia că trebuie să fie un naufragiat rătăcit, adus de furtună și de ape până în sat. Totuși, nesiguri pe judecata lor, au chemat-o și pe vecina cunoscută pentru faptul că avea mereu un răspuns la orice. Femeia a privit atent bătrânul și, fără ezitare, le-a spus că nu este un simplu om, ci un înger căzut din cer, trimis pentru copilul bolnav și doborât, probabil, de ploaia puternică. Explicația ei nu era neapărat mai clară, dar părea să dea un sens apariției pe care niciunul dintre ei nu reușea să o înțeleagă pe deplin.
"Speriat de coșmarul acela, Pelayo dădu fuga s-o caute pe Elisenda, nevastă-sa, care-i punea comprese copilului bolnav, și o duse în fundul curții. Se uită amândoi la trupul căzut cu o uimire mută. Era îmbrăcat ca un negustor de haine vechi. Îi mai rămăseseră doar câteva smocuri decolorate pe țeasta pleșuvă și foarte puțini dinți în gură, iar condiția-i jalnică de străbunic ud până la piele îi răpise orice măreție. Pelayo și Elisenda îl priviră îndelung și cu atâta luare-aminte, că își reveniră foarte repede din uimire și ajunseră să-l găsească oarecum familiar. Atunci se încumetară să-i vorbească și el le răspunse într-un grai de neînțeles, dar cu o voce răsunătoare de navigator. Și astfel trecură peste neajunsul cu aripile și socotiră pe bună dreptate că era un naufragiat solitar de pe vreo navă străină scufundată de furtună. Totuși, chemară o vecină care știa totul despre viață și moarte, iar ei îi fu de-ajuns o privire pentru a le îndrepta greșeala.
- Este un înger, le zise. Precis că venea după copil, însă bietul de el e atât de bătrân, încât l-a doborât ploaia."
Înainte ca lucrurile să ia amploare și să se adune tot satul în jurul curții, momentul este încă unul tensionat, dar restrâns la curtea lui Pelayo. Deși vecina este sigură pe ea și vorbește despre îngeri și semne cerești, Pelayo și Elisenda rămân prinși între teamă și neîncredere. Nu îndrăznesc să-l omoare, dar nici nu-l pot privi ca pe o ființă sfântă. Reacția lor este una omenească, aproape practică: îl păzesc, îl închid, încearcă să țină situația sub control, ca și cum ar fi vorba despre un necunoscut periculos, nu despre ceva divin.
Însănătoșirea copilului aduce un moment de ușurare și, poate, o urmă de recunoștință, însă nici atunci nu apare vreo revelație. Hotărârea de a-l trimite pe mare arată mai degrabă dorința de a scăpa de o situație complicată decât credință sau cruzime. Totul este tratat cu o banalitate surprinzătoare, iar această lipsă de solemnitate face ca întâmplarea să pară și mai stranie, un posibil miracol fiind gestionat ca o problemă gospodărească.
"A doua zi, toată lumea aflase că la Pelayo acasă era un înger în carne și oase, captiv. Cu toată convingerea vecinei atotștiutoare, care susținea că îngerii din vremurile astea erau supraviețuitorii fugari ai unei tainice uneltiri cerești, nu i-a lăsat inima să-l omoare cu parul. Pelayo l-a păzit din bucătărie toată după-amiaza, înarmat cu bâta lui de pândar și, înainte de a se duce la culcare, l-a scos târâș din mocirlă și l-a închis cu găinile în țarcul împrejmuit cu sârmă. La miezul nopții, când ploaia a stat, Pelayo și Elisenda continuau să omoare crabi. La scurtă vreme, copilul se deșteaptă fără fierbințeală și avu poftă de mâncare. Atunci se simțiră mărinimoși și hotărâră să pună îngerul pe o plută, cu apă de băut și provizii pe trei zile, și să-i dea drumul în largul mării, lăsându-l în voia sorții."
Dimineața, Pelayo și Elisenda descoperă că liniștea din curte a dispărut. Țarcul este înconjurat de oameni din sat și din împrejurimi, veniți să vadă cu ochii lor ființa despre care deja se vorbea peste tot. Printre ei se află și Părintele Gonzaga. Curiozitatea este mai puternică decât orice teamă, iar oamenii aruncă mâncare prin gard, încercând să-și dea seama ce este, de fapt, bătrânul cu aripi. Unii cred că ar trebui păstrat acolo, ca să aducă protecție sau să facă minuni, văzând în el un semn divin. Alții privesc totul ca pe un spectacol neobișnuit. În doar câteva ore, curtea lor devine centrul atenției, iar presupusul înger ajunge subiectul tuturor discuțiilor.
"Însă când ieșiră în curte, odată cu revărsatul zorilor, îi găsiră pe toți vecinii în dreptul țarcului, hârjonindu-se cu îngerul, fără pic de evlavie, și aruncându-i resturi de mâncare printre ochiurile gardului de sârmă, de parcă n-ar fi fost o ființă supranaturală, ci un animal de circ. Părintele Gonzaga sosi înainte de șapte, pus pe jar de vestea de necrezut. La ceasul acela erau adunați acolo curioși mai puțin ușuratici decât cei veniți în zori, făcând tot felul de presupuneri în legătură cu viitorul captivului. Cei mai naivi socoteau că avea să fie ales primarul lumii. Alții, mai puțin îngăduitori din fire, credeau că avea să fie ridicat la gradul de general cu cinci stele ca să câștige toate bătăliile. Unii, vizionari, nădăjduiau să fie păstrat de prăsilă, spre a zămisli pe pământ o stirpe de oameni înaripați și înțelepți, care să aibă grijă de întregul Univers."
Părintele Gonzaga nu se lasă dus de valul entuziasmului. El privește totul cu scepticism și încearcă să judece situația lucid. Dacă ființa ar fi cu adevărat trimisă de Dumnezeu, crede el, ar trebui să arate și să se comporte ca atare. Îi vorbește în latină, așteptând un semn clar. Bătrânul însă nu îl privește și răspunde într-o limbă de neînțeles. Pentru preot, asta este suficient ca să creadă că lucrurile nu sunt atât de simple și că ar putea fi ceva suspect în toată povestea.
"Însă părintele Gonzaga fusese un vajnic tăietor de lemne înainte de a se face preot. Se înființă lângă împrejmuirea de sârmă, răsfoi în grabă catehismul și ceru apoi să i se deschidă poarta pentru a-l putea cerceta de aproape pe bărbatul acela nenorocit, care părea mai curând o uriașă găină decrepită printre celelalte găini descumpănite... Străin de necuviințele lumii, abia dacă-și ridică ochii de negustor de vechituri și murmură ceva pe limba lui când părintele Gonzaga intră în țarc și-i dădu ziua bună pe latinește. Părintele fu încercat atunci de prima bănuială că era un impostor, dându-și seama că nu înțelegea limba Domnului și că nici nu știa să-i salute pe trimișii săi. Luă aminte apoi că, văzut de aproape, părea cât se poate de pământean: avea mirosul de neîndurat al cuiva murat de ploaie, partea de dedesubt a aripilor plină de alge parazite, penele cele mai mari răvășite de vânturile de uscat, și nimic din natura-i mizeră nu se potrivea cu aleasa demnitate a îngerilor. Atunci părăsi țarcul și, printr-o scurtă predică, îi preveni pe curioși de primejdiile credulității. Le aminti că diavolul are prostul obicei de a recurge la șiretlicuri de carnaval pentru a-i zăpăci pe cei nechibzuiți. Argumentă că dacă aripile nu sunt elementul principal ce determină diferențele dintre un uliu și un aeroplan, cu atât mai puțin pot fi hotărâtoare pentru a recunoaște îngerii. Făgădui totuși să-i trimită o scrisoare episcopului, pentru ca acesta să scrie la rândul lui primatului și acesta să scrie la rândul lui Suveranului Pontif, astfel încât verdictul final să vină de la instanțele cele mai înalte."
Fragmentul arată că, pentru oamenii din sat, tot ce este necunoscut devine automat ceva rău sau periculos. În loc să încerce să înțeleagă, preferă să se teamă. Părintele Gonzaga le atrage atenția să nu creadă orbește în aparențe, sugerând că lucrurile pot fi înșelătoare: ceea ce nu seamănă cu nimic cunoscut este privit cu suspiciune și, aproape instinctiv, asociat cu ceva necurat.
Vestea despre bătrânul cu aripi se răspândește incredibil de repede, iar curtea lui Pelayo și a Elisendei se transformă, aproape peste noapte, într-un fel de târg. Oamenii vin din toate părțile, unii din sate îndepărtate, alții chiar din alte locuri din Caraibi, atrași de curiozitate sau de speranța unui miracol. Se face atâta agitație încât devine greu de ținut situația sub control. Atunci, Elisenda are ideea de a cere bani pentru a-l vedea, iar în scurt timp casa lor începe să se umple de câștiguri neașteptate.
"Vestea despre îngerul captiv se răspândi atât de repede, încât, după câteva ceasuri, în curte se iscă o larmă ca la piață și fu nevoie să fie adusă trupa înarmată cu baionete pentru a stăvili iureșul gata să răstoarne casa. Elisenda, cu șira spinării încovoiată de veșnicul măturat al gunoiului de la bâlci, avu atunci ideea nemaipomenită de a împrejmui curtea și a cere cinci bănuți la intrare celor care voiau să vadă îngerul."
Ceea ce la început părea o situație ciudată pentru ei se transformă treptat într-un prilej de câștig, iar curtea devine un loc, prin care trec neîncetat oameni dornici să vadă cu ochii lor această apariție neobișnuită.
"Veniră curioși până și din Martinica. Veni un circ ambulant cu un acrobat zburător, care trecu de mai multe ori vâjâind peste mulțime, însă nimeni nu-l luă în seamă, fiindcă aripile-i nu erau de înger, ci de liliac sideral. Veniră, sperând să se însănătoșească, bolnavii cei mai nenorociți din Caraibi; o biată femeie care încă de mică își număra bătăile inimii și căreia acum nu-i mai ajungeau numerele, un jamaican care nu putea dormi fiindcă-l chinuia zgomotul stelelor, un lunatic care se scula noaptea ca să strice adormit ceea ce făcuse ziua și mulți alții, cu metehne mai puțin grave. În toiul acelei nebunii a naufragiului, care făcea pământul să se cutremure, Pelayo și Elisenda erau fericiți de oboseală, căci în mai puțin de o săptămână umpluseră odăile cu bani, iar șirul de peregrini care încă își mai așteptau rândul să intre ajungea până dincolo de zare"
În tot acest timp, bătrânul rămâne aproape tăcut și retras, ca și cum nimic din ce se întâmplă în jur nu l-ar privi. Oamenii îl privesc, îl ating, îl pun la încercare, încercând să obțină de la el un semn sau o reacție. Unii vin bolnavi, alții doar din dorința de spectacol. Apar chiar și alte atracții care concurează pentru atenția publicului. Însă, dincolo de toată agitația, el pare să suporte totul cu o răbdare greu de înțeles, iar reacțiile lui, rare și neașteptate, îi fac pe oameni să oscileze între curiozitate, teamă și respect.
"Îngerul era singurul care nu participa la propria întâmplare. Își petrecea timpul încercând să-și găsească un loc mai comod în cuibul de împrumut, năucit de căldura infernală a opaițelor și a lumânărilor pe care i le rezemau de țarcul de sârmă... Dar el le refuză tot așa cum refuză, fără să le guste, bucatele aduse de penitenți ca pentru papa însuși, și nu s-a aflat niciodată dacă din pricina că era înger sau pur și simplu bătrânul nu mânca altceva decât terci de vinete. Singura virtute supranaturală părea să fie răbdarea.... Singura dată când reușiră să-l înfurie fu atunci când îl arseră pe o coastă cu un fier înroșit de marcat juncanii, pentru că stătea de atâtea ceasuri nemișcat, încât îl socotiră mort. Se trezi speriat, răcnind într-o limbă de neînțeles, cu ochii în lacrimi, și bătu de două ori din aripi, stârnind un vârtej de găinat și de pulbere lunară și o vijelie de panică ce nu părea din această lume. Cu toate că mulți crezură că reacția lui nu fusese pricinuită de furie, ci de durere, de atunci se feriră să-l mai supere, fiindcă mai toți înțeleseră că resemnarea lui nu era aceea a unui erou aflat într-o retragere binemeritată, ci aceea a unui cataclism în repaus."
Părintele Gonzaga încearcă să calmeze mulțimea și așteaptă un răspuns de la autoritățile bisericești, dar veștile întârzie, iar cei de departe par mai preocupați de detalii fără rost decât de situația reală. Totul rămâne neclar și fără un verdict.
"Dar ștafeta de la Roma pierduse noțiunea de urgență. Își petreceau timpul cercetând dacă surghiunitul avea buric, dacă graiul său avea vreo legătură cu aramaica, dacă putea încăpea de mai multe ori în vârful unui ac cu gămălie sau dacă nu era, pur și simplu, un norvegian cu aripi. Scrisorile acelea cumpătate s-ar fi tot dus și întors în vecii vecilor, dacă o întâmplare providențială n-ar fi pus capăt frământărilor preotului."
Între timp, în sat ajunge o altă atracție, o fată prezentată ca fiind transformată în păianjen pentru că nu și-a ascultat părinții. Povestea ei este simplă și ușor de înțeles, iar oamenii pot să o întrebe orice. Față de bătrânul tăcut și misterios, ea oferă explicații clare, așa că mulțimea începe să-și mute atenția spre ceva mai ușor de acceptat.
"Se nimeri că în zilele acelea, printre multe alte atracții de pe la bâlciurile rătăcitoare din Caraibi, să fie adus în sat spectacolul trist pe care îl oferea fata prefăcută în păianjen, pentru că nu-și ascultase părinții. Nu numai că biletul de intrare ca să fie văzută era mai ieftin decât cel pentru a-l vedea pe înger, ci mai aveai și dreptul să-i pui tot felul de întrebări despre starea-i absurdă și s-o cercetezi de-a fir a păr, pentru ca nimeni să nu se îndoiască de realitatea acelei orori. Era o tarantulă înspăimântătoare, de mărimea unui berbec, și cu capul de fecioară tristă. Dar ceea ce era cu adevărat îngrozitor nu era înfățișarea ei de neînchipuit, ci durerea sinceră cu care povestea amănuntele nenorocirii ei."
Pe măsură ce timpul trece, puținele "minuni" puse pe seama îngerului nu reușesc să impresioneze cu adevărat. Ele sunt ciudate, incomplete, aproape ironice, nu aduc vindecări, ci rezultate pe jumătate, care mai degrabă nedumeresc decât conving. În scurt timp, oamenii își pierd interesul, iar noua atracție din sat ajunge să-l eclipseze complet. Faima lui se stinge la fel de repede cum apăruse, iar curtea lui Pelayo revine la liniștea de dinainte.
"Pe deasupra, puținele minuni puse pe seama îngerului dezvăluiau o oarecare tulburare a minții, cum fu minunea cu orbul care nu-și recăpătă vederea, dar căruia îi ieșiră trei dinți noi, și cea cu damblagiul care nu putu merge, dar fu gata să câștige la loterie, și cea cu leprosul căruia îi crescură fire de floarea-soarelui pe răni. Minunile acelea de consolare, care păreau mai curând glume în bătaie de joc, zdruncinaseră faima îngerului, iar fata prefăcută în păianjen sfârși prin a i-o face să piară. Și astfel părintele Gonzaga se vindecă pentru totdeauna de insomnie, iar curtea lui Pelayo rămase la fel de pustie ca atunci când plouase trei zile în șir, și crabii mișunau prin odăile de culcare."
Pentru Pelayo și Elisenda însă, întâmplarea lasă urme foarte concrete. Cu banii strânși, își schimbă viața, își ridică o casă mare, își permit lucruri la care înainte nici nu visau și lasă în urmă traiul modest de altădată. Singurul loc care rămâne neschimbat este țarcul, uitat și neglijat. Dacă încearcă vreodată să curețe sau să aerisească locul, nu o fac din respect, ci doar pentru a alunga mirosul persistent, ca și cum tot ce s-a întâmplat ar fi fost, în cele din urmă, doar o întâmplare incomodă din care au știut să profite.
"Stăpânii casei n-avură de ce să se plângă. Cu banii adunați ridicară un conac cu două caturi, cu balcoane și terase cu grădini, cu praguri foarte înalte, ca să nu mai intre crabii în timpul iernii, și cu drugi de fier la ferestre, să nu mai intre îngerii. Pelayo mai făcu o crescătorie de iepuri nu departe de sat și renunță de-a binelea la postul său amărât de pândar, iar Elisenda își cumpără niște papuci de satin cu tocuri înalte și o sumedenie de rochii de mătase în ape, ca acelea purtate duminica de doamnele cele mai invidiate de pe atunci. Țarcul fu singurul loc care nu se învrednici de nicio atenție. Și, dacă vreodată au dat pe jos cu creolină și au ars tămâie înăuntru, n-au făcut-o spre a-l cinsti pe înger, ci pentru a îndepărta duhoarea de bălegar ce bântuia ca un strigoi pretutindeni, gata să prefacă noua casă într-una veche."
Inițial Pelayo și Elisenda își țin copilul departe de țarc, dar, odată cu trecerea timpului, teama se transformă în obișnuință. Bătrânul cu aripi devine parte din viața lor de zi cu zi, iar copilul ajunge să se joace prin apropierea lui. Îngerul nu reacționează, îndură totul în tăcere, cu o resemnare care îl face să pară mai degrabă un om obosit decât o ființă divină.
"La început, când copilul învăță să facă primii pași, avuseră grijă să nu se apropie prea tare de țarc. Însă mai târziu își uitară teama și se deprinseră cu duhoarea, astfel că, înainte de a-și schimba dinții, copilul începuse deja să se joace în țarcul a cărui împrejmuire de sârmă ruginită se năruia. Îngerul se dovedi la fel de nepăsător cu el ca și cu ceilalți muritori, dar îndura năzdrăvăniile cele mai îndrăznețe cu blândețea unui câine care își pierduse orice nădejde. Amândoi se îmbolnăviră de vărsat de vânt în același timp. Doctorul care l-a îngrijit pe copil nu rezistă ispitei de a-l examina pe înger și-i descoperi un suflu la inimă atât de puternic și atâtea zgomote la rărunchi, încât i se păru cu neputință ca acesta să mai fie încă în viață. Totuși, ceea ce-l uimi cel mai tare fu logica aripilor. Păreau atât de natural legate de acel organism pe de-a-ntregul omenesc, că nu putea pricepe de ce nu aveau aripi și ceilalți oameni... Când copilul se duse la școală, trecuse multă vreme de când soarele și ploaia distruseseră țarcul. Îngerul se târa pretutindeni, ca un muribund fără stăpân. Îl alungau cu lovituri de mătură dintr-un dormitor și numai după o clipă dădeau peste el. Părea să se afle în atâtea locuri deodată, încât ajunseră să creadă că se dedublează, că se repetă pe sine prin toată casa, iar Elisenda, exasperată, striga, scoasă din sărite, că era o nenorocire să trăiești în iadul acela plin de îngeri."
Mai târziu, slăbit și aproape uitat, bătrânul rătăcește prin casă, alungat dintr-un loc în altul. Iarna îl doboară, iar pentru o clipă familia se teme că va muri. Totuși, odată cu venirea soarelui, începe încet să-și revină, iar pe aripi îi cresc pene noi. Departe de agitația de altădată, pare că își regăsește puterile în liniște, fără ca cineva să înțeleagă pe deplin ce se petrece cu el.
"A fost una dintre puținele dăți când s-au alarmat, fiindcă s-au temut că avea să moară și nici măcar vecina atotștiutoare nu putuse să le spună ce era de făcut cu îngerii morți. Totuși, nu numai că supraviețui celei mai grele ierni din câte-i fuseseră date, ci păru că se întremează o dată cu primele raze de soare. Zăcu nemișcat zile în șir în colțul cel mai ferit al curții, unde nu-l vedea nimeni, și la începutul lui decembrie prinseră să-i crească pe aripi niște pene mici și aspre, pene de pasăre necunoscută, mare și bătrână, care păreau mai curând o nouă dovadă a decrepitudinii. Dar el trebuie să fi știut pricina acestor schimbări, căci se ferea din cale-afară să nu le vadă nimeni și să n-audă nimeni cântecele marinărești pe care le fredonează uneori sub stele."
Finalul vine într-un mod neașteptat de simplu. Într-o dimineață, pe când Elisenda era în bucătărie, un vânt puternic adus dinspre mare schimbă atmosfera casei. Când se apropie de fereastră, îl vede pe bătrân chinuindu-se să se ridice. Încercarea lui nu are nimic grandios, se împiedică, lovește grădina, pare că nu-și poate stăpâni aripile. Zborul lui este nesigur, aproape dureros de privit.
"Atunci ieși la geam și-l surprinse pe înger cum încerca să-și ia zborul. Era atât de stângaci, că făcu o brazdă ca de plug cu ghearele printre zarzavaturi și era gata să doboare șopronul cu zbaterile aripilor sale vrednice de dispreț, care alunecau în lumină și nu-și găseau sprijin în văzduh."
Și totuși, încet, reușește să se desprindă de pământ. Se înalță cu greu, dar se înalță. Elisenda îl urmărește până când silueta lui se pierde deasupra mării. Nu simte tristețe, ci mai degrabă o eliberare liniștită. În clipa în care dispare din zare, nu mai este o povară din curtea ei, ci doar un punct îndepărtat pe cer.
"Dar izbuti să se înalțe. Elisenda scoase un oftat de ușurare, pentru ea și pentru el, când îl văzu trecând peste cele din urmă case, susținându-se cu chiu cu vai în văzduh, cu un fâlfâit temător din aripi ca un vultur senil. Continuă să-l vadă până termină de tăiat ceapa și-l tot văzu până când nu mai fu cu putință să-l zărească, fiindcă atunci nu mai era o opreliște în viața ei, ci un punct imaginar în zare, deasupra mării."
